Inaltarea lui Hristos

Inaltarea lui Hristos Mareste imaginea.

“Inalta-Te peste ceruri, Dumnezeule, si peste tot pamantul slava Ta” (Psalmul 56,7)

“Iubiti credinciosi,
Doua lucruri nu puteau intelege ucenicii Domnului nostru Iisus Hristos, si anume: ca El trebuia sa patimeasca pentru mantuirea lumii si ca dupa patruzeci de zile de la Inviere Se va inalta la ceruri.

Si daca totusi Iisus Hristos a fost rastignit de furia iudeilor – impotriva asteptarilor lor -, ucenicii socoteau ca, dupa Inviere, bunul lor Dascal si Invatator nu-i va lasa sarmani, ci va petrece iarasi cu dansii o vreme, invatand norodul, vindecand si facand minuni. Ei doreau sa se coboare cu totii in Galileesa, sa mai prinda peste la marea Tiberiadei, sa mai vada Capernaumul, Taborul, Nazaretul. Sa se odihneasca la fantana lui Iacov, in Samaria. Sa strabata din nou caile Iordanului si ulitele Ierihonului. Sa poposeasca in Betania. Sa mai faca minuni in Templul lui Solomon.

Cugetau acestea pentru ca ei nu stiau clar de ce a venit Hristos in lume, de unde a venit si unde trebuia sa mearga iarasi. Ei nu stiau nici taina Intruparii Domnului, nici importanta patimilor Lui, nici valoarea Invierii Lui din morti, cu toate ca Mantuitorul adesea le spunea taina aceasta.

“Putin si nu Ma veti mai vedea, si iarasi putin si Ma veti vedea” (Ioan 16, 1).

Alta data le spunea: “Iesit-am de la Tatal si am venit in lume; iarasi las lumea si ma duc la Tatal” (Ioan 16,28).
Iar in ceasul in care trebuia sa se inalte la ceruri spunea si mai limpede: “Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru si la Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru” (Ioan 20, 17).

Deci, pentru ca nici noi sa nu fim biruiti de indoiala, va voi spune mai intai pentru ce a venit Hristos in lume. Mantuitorul nostru a venit in lume, trimis de Tatal, ca sa mantuiasca lumea cea cazuta in tot felul de pacate, dupa cum Insusi spunea: “N-am venit ca sa judec, ci ca sa mantuiesc lumea” (Ioan 12,47).

El a venit in lume sa rascumpere pe om, care ajunsese rob al satanei si al gheenei, prin caderea lui Adam. A venit sa impace pe om cu Dumnezeu, cu cerul, cele muritoare cu cele vesnice. Fiul lui Dumnezeu S-a facut Om, ca sa faca pe om Dumnezeu. A imprumutat de la om ce nu a avut, ca sa-i dea ce i-a lipsit. A luat trup omenesc ca sa dea in schimb omului trup dumnezeiesc. S-a smerit Dumnezeu ca sa vindece mandria omului. Pentru acesta S-a intrupat Iisus Hristos si a venit in lume.

Dar venind Domnul la om, nu l-a gasit acolo unde il lasase, la munca campului, in sanul familiei, in preajma Edenului, ci l-a gasit certandu-se cu semenul lui, inchinandu-se la idoli, zacand in cele mai grele pacate. Omul ajunsese in stare dobitoceasca, dupa cum insusi David graieste: “Iar omul, in cinste fiind, nu a priceput; alaturatu-s-a dobitoacelor celor fara de minte si s-a asemanat lor” (Ps. 48, 12).

Acolo l-a gasit Dumnezeu pe om, de aceea S-a si nascut in iesle de dobitoace. Ajunsese omul rob al diavolului, inchis in temnita tuturor pacatelor, cum spune iarasi proorocul: “Scoate din temnita sufletul meu, ca sa se marturiseasca Numelui Tau” (Ps. 141, 10).

Ba ajunsese chiar locuitor al iadului, caci pana la venirea Mantuitorului nici un suflet nu s-a mantuit, ci toti erau cuprinsi de negurile iadului, de la Adam pana la Ioan Botezatorul. Si din acest loc nimeni nu-l mai putea scoate pe om, decat numai Fiul lui Dumnezeu. Despre aceasta amintea David, zicand: “…Din adancurile iadului iarasi m-ai scos” (Ps. 29, 3). Iar patriarhul Iacov zicea: “Sa nu pogorati caruntetile mele cu intristarea in iad” (Fac. 42, 38). Iata unde cazuse omul si de unde trebuia sa-l scoata Iisus Hristos.

Insa nu a fost de-ajuns numai smerenia intruparii pentru inaltarea omului dintre cele mai de jos ale pamantului. Da, nici minunile, nici invataturile Domnului cele dumnezeiesti nu au fost suficiente pentru mantuirea lumii. Era nevoie de suferinta, de cruce, de sange, ca sa spele pacatul lui Adam.

De aceea, pentru ca Iisus Hristos “pana in sfarsit ne-a iubit pe noi“, a voit sa si patimeasca pentru noi. S-a dat in dar omului, ca sa-l “mantuiasca in dar“. S-a vandut cu pret, Cel fara de pret. I s-au dat palme, I s-a pus in spate crucea, a fost spanzurat intre talharii pamantului, a patimit, a murit, a inviat. Toate le-a rabdat, tot ce a avut mai scump a dat: si viata, si Trupul si Sangele Sau, ba si hainele Sale cele sarace, ca sa dobandeasca tot ce este mai scump pe pamant: sufletul omului. A facut toate ca sa dobandeasca pe toti si pe toate. Iar cand s-a umplut paharul ispasirii, Hristos a strigat de pe cruce: “Savarsitu-s-a“.

Asa s-a rascumparat fiul omului de Fiul lui Dumnezeu. Iar dupa slavita Sa Inviere, Iisus Hristos nu S-a mai aratat iarasi lumii, ci numai ucenicilor Sai si celor mai de aproape; li S-a aratat de cateva ori, timp de patruzeci de zile, cu trupul Sau indumnezeit, mangaindu-i apoi, invatandu-i si deslusindu-le taina rascumpararii. Si pe cand ucenicii erau adunati in Ierusalim, li S-a aratat pentru ultima data Domnul, zicandu-le: “Pace voua“. Dupa ce i-a linistit, caci erau tulburati, si dupa ce a mancat inaintea lor “o bucata de peste fript si dintr-un fagure de miere” (Luca 24, 42), i-a scos afara pe muntele Maslinilor, ce este aproape de Betania, i-a invatat sa stea in Ierusalim “pana ce se vor imbraca cu putere de sus“, apoi, “ridicandu-Si mainile Sale, i-a binecuvantat pe ei” si in clipa aceea S-a inaltat la cer, invaluit de un nor luminos (F.A. 1, 9).

Pe munte S-a nascut, pe munte S-a schimbat la Fata, pe munte S-a rastignit, de pe munte S-a inaltat la cer. De ce oare a iubit asa de mult Hristos muntele? Pentru ca muntele este simbolul cerului, al Bisericii, al raiului, iar valea este simbolul lumii, al durerii, al vietii acesteia atat de zbuciumate. De aceea Se si ruga Domnul indeosebi pe munte, iar la loc de ses predica. Si norul ce L-a rapit are un sens de taina. Norul este hotarul intre spirit si materie, intre pamant si cer, intre marginit si nemarginit, intre om si Dumnezeu. El desparte tariile cerului. Norul este hotarul intre vedere si credinta. De aceea este prezent in toate tainele cele mari si simbolizeaza adancul tainelor ce nu pot incapea in mintea omului.

Asa S-a inaltat Domnul la cer. Iar jos pe pamant au ramas privind cu jale catre El unsprezece pescari galileieni. Cat sunt de durerosase despartirile! Poate pentru aceea au si fost facute lacrimile, ca singure, in tacere, sa exprime intristarea inimilor care se despart! Se putea oare sa nu lacrimeze Petru cel ravnitor? Dar Zilotul? Dar Ioan cel iubit de Hristos, cum putea sa-si biruie acum intristarea? In timp ce norul ascundea de la ochii lor comoara cea nepretuita, cei unsprezece ucenici priveau ingandurati la cer. Taceau si ei, si maslinii seculari, si pietrele muntelui, si intre Ierusalim si batranul templu toate erau cuprinse de tacere, de nedumerire si intristare.

In clipa aceea grea a despartirii au venit doi ingeri luminati sa-i imbarbateze pe ucenicii Domnului, zicand: “Barbati galileieni, de ce cautati cu durere spre cer?“

Imbarbatati-va, intariti-va inimile voastre. Voi sunteti pescarii lumii. In inimile voastre sunt scrise Evangheliile lui Hristos. Pe umerii vostri atarna Crucea Lui. Cu mainile voastre se va zidi Biserica Lui. Cu limbile voastre se va propavadui o lege noua. Deci nu mai stati privind asa spre cer. Mergeti in Ierusalim. O putere de sus va va intari, nu dupa multe zile. Apoi strabateti cu pasii vostri toate tarile pamantului, vestind tuturor cele pe care cu ochii vostri le-ati vazut si cu urechile voastre le-ati auzit. Caci
“Acest Iisus care S-a inaltat de la voi la cer astfel va si veni, precum L-ati vazut mergand la cer“. (F.A. 1,11).

Iubiti credinciosi,
Socot potrivit sa va spun pentru ce S-a inaltat Iisus Hristos la cer. S-a inaltat pentru ca savarsise misiunea primita de la Tatal. S-a inaltat pentru a intra iarasi intru slava Sa. S-a inaltat ca sa gateasca acolo loc de odihna celor ce vor crede intru El (Ioan 14, 3). S-a inaltat ca sa ne inalte la ceruri si pe noi, dupa cum singur zice: “Iar Eu, cand Ma voi inalta de pe pamant, pe toti ii voi trage la Mine” (Ioan 12, 32).

Dar in Sfanta Scriptura se vorbeste uneori de cer, alteori de ceruri iar alteori de “cerurile cerurilor“. Deci unde S-a suit Domnul? In care din aceste Ceruri? Psalmistul zice clar “Cerul cerului, Domnului, iar pamantul L-a dat fiilor oamenilor” (Ps. 113, 24).

Iar Sfintii Parinti ne invata ca sunt trei denumiri deosebite una de alta, si anume: “cerul“ este spatiul intregului univers, unde se afla toti astrii ceresti; apoi mai sus se afla “cerurile“, in numar de noua, dupa numarul celor noua cete ingeresti care le formeaza, incepand cu cerul ingerilor si terminand cu cerul serafimilor; iar deasupra acestor ceruri se afla “cerurile cerurilor“, sanctuarul cel mai sfant, unde se afla Tronul Preasfintei Treimi. Deci nu in cer, nici in ceruri nu S-a oprit Iisus Hristos, ci in cerurile cerurilor, unde S-a asezat de-a dreapta Tatalui.

Tot Sfintii Parinti ne mai invata ca Domnul Nostru Iisus Hristos nu S-a suit la ceruri asa, simplu si fara slava, ci inca de la pamant a fost inconjurat de multime de ingeri care Il slaveau cu negraite cantari de biruinta. Si dupa ce au strabatut taria cerului, acei ingeri de lumina au ajuns la poarta primului cer din cele noua, si plini de mare bucurie strigau impreuna cu David: “Deschideti, o, ingeri, portile voastre cele vesnice si va intra Imparatul slavei!” – “Dar cine este acesta Imparatul slavei?” – raspundeau ingerii. “Ingerul sfatului Celui Mare, Acesta este Imparatul slavei“. Si deschizand ingerii portile cerurilor, se mirau zicand: “Dar pentru ce sunt hainele Lui rosii?” – “Pentru ca vine din Visor – adica de pe pamant -, de aceea ii sunt hainele rosii. Pentru ca a patimit moarte pe cruce ca sa mantuiasca lumea.” Atunci toti ingerii, inchinandu-se Lui, I-au cantau dumnezeieste cantari de biruinta, vreme de o zi. Apoi, petrecandu-L ingerii toti pana la poarta cerului de-al doilea, iarasi strigau catre aceia: “Deschideti, o, incepatori, portile voastre de lumina, si va intra Imparatul slavei” – “Cine este Acesta Imparatul slavei?” – strigau aceia. “Domnul Cel tare si puternic, Domnul Cel tare in razboi, Cel ce a biruit lumea, Cel ce a legat pe satana, Cel ce a rabdat rane pentru om, Acela este Imparatul slavei cerurilor“. Si iarasi portile deschizandu-se, nenumarate cete de incepatori si ingeri Il intimpinau cu netacute cantari de preamarire.

Dupa inca o zi de praznuire ingereasca, Mantuitorul S-a urcat si mai sus, la cerul Arhanghelilor, fiind petrecut de toti ingerii de mai jos, care strigau iarasi: “Deschideti, voi arhanghelilor, portile ceresti, sa intre Facatorul si Voievodul ingerilor, Fiul Fecioarei din Nazaret, Raza Tatalui“. Si iarasi a petrecut aici o zi. Apoi S-a suit mai sus, la cerul Puterilor, al Domniilor, al Scaunelor, al Heruvimilor, al Serafimilor, inaintea caruia strigau ingerii cei mai de jos: “Deschideti portile cerurilor, sa intre Domnul Puterilor, Domnul luminilor, Domnul cerurilor, Domnul Savaot“. Iar puterile ingeresti il inconjurau cu cantari ca acestea: “Osana intru cei de sus…“

Si asa, toate cele noua ceruri s-au umplut de negraita slava si bucurie, prin inaltarea Domnului, Care a petrecut cate o zi cu fiecare ceata ingereasca, iar in ziua a zecea S-a inchinat Tatalui si S-a asezat de-a dreapta Puterii. In locul Fiului, Tatal a trimis pe pamant, in ziua a zecea de la inaltare, puterea Duhului Sfant, ca sa lumineze tot pamantul.

Nimeni din cei purtatori de trup omenesc nu s-a suit mai sus de ceruri, afara de Hristos. S-a rapit Pavel pana la al treilea cer -in rai – “si a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului sa le graiasca” (II Cor. 12, 4). S-a suit si Moise – se spune – pana la al saptelea cer, de unde a primit legea “intru randuieli de la ingeri” (F.A. 7, 53). S-au ridicat “ca spre cer” cu tot cu trup si Enoh cu Ilie, dar nici un trup de om viu nu a putut vedea slava dumnezeiasca, afara de Trupul lui Hristos, Care S-a inaltat la ceruri cu acelasi trup care a patimit, avand pe el semnele cuielor si ale sulitei si ale spinilor.

Se cuvine deci si noua astazi, fratilor, ca impreuna cu toti ingerii din ceruri sa praznuim, sa ne bucuram si sa laudam pe Dumnezeu Cel iubitor de oameni.

Astazi s-a incheiat actul impacarii intre om si Dumnezeu. Astazi omul s-a indumnezeit, cerul s-a veselit, cerurile au dantuit, ingerii de bucurie au saltat, iar demonii, de rusine umplandu-se, cu lanturi s-au legat. Astazi tot pamantul este invesmant de sarbatoare, caci cu cerul s-a unit. Astazi trupul lui Adam de-a dreapta lui Dumnezeu s-a asezat. O, negraita minune a inaltarii lui Hristos! Cat este de mare milostivirea lui Dumnezeu! A pierdut omul raiului si a aflat imparatia cerurilor. A pierdut o gradina pazita de heruvimi si in schimb a aflat slava Ierusalimului de sus. Acolo erau pomi roditori, flori si izvoare, caci aici este Tronul Preasfintei Treimi, cantari ingeresti si negraita slava. Acolo cantari de pasari, aici cantari de heruvimi. Acolo vant racoritor, aici adieri de Duh mangaietor. Acolo loc de munca, aici de vesnica odihna. Acolo lumina soarelui, aici slava Preasfintei Treimi.

O, preaslavita minune a Inaltarii lui Hristos! Trupul omului a fost vazut de ingeri, s-a suit mai sus de serafimi, s-a asezat de-a dreapta Tatalui. Ce adancime sub pasii omului si ce inaltime deasupra lui! Din iad direct in cer. Din intuneric mai sus de soare. Din temnita grozava in loc de vesnica odihna!

Astazi dracii se tanguiesc, astazi iadul suspina desert. Astazi pescarii lumii plangand se veselesc. Astazi crestinii praznuiesc. Astazi ingerii fara odihna canta. Astazi Domnul in veci a imparatit. A imparatit pentru ca pe om l-a rascumparat. A imparatit pentru ca intru podoaba cea mai dinainte S-a imbracat. A imparatit pentru ca de-a dreapta Tatalui S-a asezat. A lasat camasa cea de in omului si S-a imbracat in vesmant de vapaie. A lasat hlamida cea de batjocura jos si a primit porfira cea de lumina sus. A lasat hotarele cele saracacioase ale Galileii si S-a facut imparat peste ceruri. Astazi Hristos la cer S-a inaltat.

Acum Pilat a ramas cu hlamida, arhiereii cu argintii in maini, carturarii cu tablele legii, fariseii cu ura, iar noroadele cu necredinta. Spune, Pilate, ce este Adevarul? Graiti, arhiereilor, cine a hulit, Hristos sau voi? Spuneti voi, noroadelor, unde este Baraba pe care l-ati cerut? Astazi voi v-ati amagit. Astazi “Adevarul din pamant a rasarit si dreptatea din cer a privit” (Ps. 84, 12) si impreuna s-au intalnit. Astazi “Mila si Adevarul s-au intampinat, dreptatea si pacea s-au sarutat” (Ps. 84, 11). Cerul si pamantul s-au impacat.

Bucura-te astazi, muritorule. Veseleste-te, omule, praznuieste din inima, crestine. Nu te tangui, Adame. Veseliti-va, Apostoli. Bucura-te, Maica pururea Fecioara, caci Fiul tau intru podoaba S-a imbracat si, cu lumina slavei Lui, goliciunea lui Adam a acoperit!

Iubiti credinciosi,
Domnul s-a inaltat la cer, dar nu ne-a lasat sarmani, dupa cum a fagaduit ucenicilor Sai (Ioan 14, 18). El S-a inaltat, dar in locul Sau pe Sfintii Apostoli ne-a lasat. A luat trupul nostru, dar ne-a lasat Trupul Lui. A luat ranele si pacatele noastre, dar ne-a lasat darurile Lui. A luat pe cele de jos si ne-a dat pe cele de Sus. A luat cele de ocara si ne-a dat pe cele de cinste. A luat cele ce nu Ii trebuie si ne-a dat cele de care avem nevoie. Deci nu ne-a lasat sarmani. Caci in urma ne-a lasat Crucea Sa, Sfanta Evanghelie, Biserica, Preacuratele Taine.

Si daca totusi ne simtim sarmani si straini pe pamant, sa alergam cat mai des la Sfanta Biserica. Aici vom vedea Taborul si Ierihonul, Betleemul si Ierusalimul, Golgota si muntele Maslinilor. Aici ne vom intalni iarasi cu Iisus. Aici se uneste cerul cu pamantul. Aici se impaca mereu omul cu Dumnezeu. Nimeni din cei ce vin la biserica nu se simt sarmani pe pamant.

Iar de ne impresoara boli si necazuri, scarbe si dureri, este semn ca am parasit pe Dumnezeu, ne-am departat de Ierusalim. Sa ne intoarcem deci iarasi la Ierusalim, dupa cum ne-a poruncit. Sa ne impacam din nou cu Domnul, sa venim la Biserica. Nu putem trai fara de El. Ai Domnului suntem si numai El are mila de noi. In Biserica ne putem uni cu Hristos pe doua cai:

– fie sa-L coboram pe Domnul in inimile noastre, prin rugaciune, prin dragoste si milostenie;

– fie sa ne ridicam noi la Domnul prin adanc de smerenie, caci “cel ce se smereste pe sine se va inalta“.

Fiecare sa alerge cum poate. Noi sa incercam fie pe una din cai, fie pe cealalta, fie pe amandoua deodata, si sa nu ne lenevim pana nu ne vom uni cu Mantuitorul sufletelor noastre. Si de voiti mai desavarsit sa ne unim cu El, “sus sa avem inimile“. Sus, acolo unde sunt parintii nostri, eroii nostri, sfintii nostri. Acolo unde sunt ingerii, mucenicii, cuviosii, acolo unde este slava lui Hristos, acolo sa fie si inima noastra. De vom face asa, vom ajunge cu sufletele acolo unde s-a invrednicit a fi trupul nostru astazi, la odihna cea vesnica. Atunci si numai atunci ne vom satura, cand ni se va arata lumina slavei lui Hristos (Ps. 16,15).
Amin”.

Parintele Iachint al Putnei, Editura Bizantina

 

07 Iunie 2016

Vizualizari: 1824

Voteaza:

Inaltarea lui Hristos 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE