Inaltarea - o mistagogie divina: cum ne invata Dumnezeu tainele Sale (Luca 24, 36-53 si Fapte 1, 1-12)

Daca Sfintele Pasti sunt o hrana vie pentru tot neamul omenesc care trebuie sa infrunte moartea, daca Cincizecimea poate sa nu ne mire, pentru ca toti oamenii au o experienta a Duhului, Inaltarea este si ramane o sarbatoare de taina, al carui inteles adanc multi crestini nu-l pot patrunde. De altfel este semnificativ ca in Evanghelia lui Hristos ea este istorisita pe scurt: doar cateva randuri la Sf. Luca (Luca 24, 50-53), un verset la Sf Marcu (Marcu 16, 19) si ceva mai pe larg in aceasta « Evanghelie a Duhului» pe care o avem in Faptele Apostolilor (Fapte 1, 1-12).

De fapt Inaltarea ne reveleaza miezul ascuns al cugetelor dumnezeiesti, este o adevarata mistagogie (1) dumnezeiasca. Ea inchide ciclul Pastilor si viata pamanteasca a lui Hristos. Dar ea este si conditia Pogorarii Sfantului Duh. Se gaseste deci la unirea dintre cele doua « iconomii » (2), a Fiului si a Sfantului Duh.

Trebuie mai intai sa subliniem ca Domnul nu paraseste pe apostoli fara a-i pregati indelung pentru plecarea Sa. Dupa invierea Sa, Hristos a petrecut patruzeci de zile cu ucenicii Sai, zile care au fost probabil pentru ei cele mai bogate si cele mai ziditoare din toti cei trei ani petrecuti pe pamant cu Domnul. Le-a aratat mai intai in toate felurile cu putinta ca era cu adevarat rabbi Ieshouah din Nazaret, Stapanul lor din Capernaum, prezent acolo in fata lor, inviat din morti. Dupa cum se spune in Fapte, le-a dat « multe semne doveditoare» (Fapte. 1, 3). Daca Domnul a daruit atata energie si timp (cel putin o saptamana, pana la aratarea Sa lui Toma), inseamna ca era foarte important ca Apostolii sa fie convinsi de Invierea Sa, altfel n-ar fi putut niciodata sa ia asupra-le misiunea lor apostolica universala.

Apoi Apostolii merg la muntele Galileii despre care vorbeste Ingerul vestitor al Invierii, prin gura Mironositelor. Aici, Iisus li Se arata din nou si le « porunceste prin Duhul Sfant » (Fapte, 1, 2) ; le da o misiune universala: Botezul neamurilor (Matei 28, 19-20). Putem observa ca in toata aceasta perioada, Scriptura spune in general ca Iisus « Se arata », pentru ca Domnul S-a imbracat definitiv cu trupul Slavei Sale. Intr-adevar, trupul slavei este liber, din punct de vedere material, al spatiului si al timpului: nu are nevoie sa se arate, si nici sa ia aceeasi infatisare (3), iar persoana care il poarta are darul de a putea fi prezent in mai multe locuri in acelasi timp.

Dupa toate aceste evenimente, Domnul S-a intors deci la Ierusalim si i-a invatat pe Apostoli « vorbind cele despre Imparatia lui Dumnezeu » (Fapte 1, 3). Traditia crestina spune ca in timpul acestei scurte perioade Domnul a vorbit Apostolilor Sai despre tainele Bisericii, si mai ales despre viata liturgica si sacramentala. Am putea spune ca este perioada de formare intensa pentru apostolatul lor, despre care nu stim prea multe in afara de ceea ce spune Traditia, adica ce a fost transmis prin viu grai de catre Apostoli urmatorilor lor, episcopii, de pilda : Sf. Ioan lui Policarp al Smirnei. Este insasi originea a ceea ce numim Traditie.

Dar Domnul vorbise inca din prima zi despre plecarea Sa definitiva catre Ceruri; El spune Mariei Magdalena, spre propovaduire Apostolilor : « Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru, la Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru» (Ioan 20, 17-18). Iar la Ierusalim, Domnul le-a dat un sfat precis : ramaneti aici si asteptati « fagaduinta Tatalui », Duhul Sfant. Le spune limpede ca vor fi « botezati in Duhul Sfant », adica se vor scufunda in El, se vor umple de El. Toate acestea raspund la ceea ce spusese Domnul la cea din urma a Sa cuvantare, dupa Cina cea de Taina : El aratase limpede ca era nevoie sa plece si sa vina Duhul Sfant. Dar Apostolii nu intelesesera si fusesera intristati.

In sfarsit, dupa aceasta extraordinara pregatire, a urmat evenimentul propriu-zis al Inaltarii, care are loc aproape fara veste. Domnul duce pe Apostoli afara din Ierusalim « catre Betania », adica pe Muntele Maslinilor, locul agoniei Sale, in Gradina Ghetsimani, dupa cum spune proorocia lui Zaharia (Za. 14, 4) care se citeste la priveghere. Ridica mainile si ii binecuvanteaza, adica le transmite harul care vine de la Tatal. Si in timpul acestei binecuvantari Domnul a fost « inaltat » si « dus la Cer », in timp ce un « nor L-a luat de la ochii lor». Si toate se petrec intr-o clipita : Apostolii sunt uimiti si raman uitandu-se catre Cer. Atunci se arata cei doi ingeri, poate cei doi serafimi care strajuiau mormantul, in ziua de Pasti, si vestesc Apostolilor a doua venire a lui Hristos in slava la sfarsitul veacurilor « tot astfel », adica in acelasi loc, fara veste si strajuit de toate ostirile ingeresti, iarasi dupa cum spune proorocia lui Zaharia.

Iata marea taina care covarseste mintea omeneasca. Cel care S-a coborat pe Sine in cele mai de jos, si pana in adancurile Iadului (4), Hristos, este ridicat in inaltul Cerurilor, dupa cum Insusi invatase (5). Fiul nu are nevoie sa Se intoarca la Tatal, pentru ca nu S-a despartit niciodata de El. Dar Cel care S-a intrupat si S-a facut om este purtat cu firea Sa omeneasca indumnezeita sa sada la locul Sau, pe « scaun alb mare» (Apocalipsis 20, 11) de-a dreapta Tatalui, dupa voia cea buna si iubitoare a Tatalui (« sezi de-a dreapta mea…. », Ps 110, 1). Hristos daruieste Tatalui Sau firea omeneasca mantuita si indumnezeita. Este aratarea marii taine a iubirii nespuse a lui Dumnezeu pentru om. Nu I-a fost destul sa mantuiasca pe om, lucru care inca ar fi fost negrait, Tatal ceresc voia mai mult : sa aseze pe om de-a dreapta Sa – in persoana Fiului Sau –, sa-l pofteasca in sanul dumnezeirii, sa-l faca « deopotriva cu El ». Taina straina : in Sfatul cel mare al lui Dumnezeu se afla un om, Hristos. Fiecare fiinta omeneasca isi poate spune : Este ca si mine, impartaseste firea mea omeneasca, ma poate intelege, pot sa-I spun orice.

Cine inalta pe Hristos in tarie ? Desigur ingerii care se minuneaza si se dau inapoi cu sfiala si admiratie, neintelegand cum un om se poate inalta mai presus de ei (dupa cum spune Traditia prin minunatul canon bizantin al sarbatorii : « Cine este Acesta Care Se inalta … ? »). Hristos Se inalta (si pe noi impreuna cu El) din ce in ce mai sus, trecand de cele noua cete ingeresti (6) care sunt fiecare o treapta de inaltare duhovniceasca, reflexul unei « calitati » dumnezeiesti, al unei raze de sfintenie dumnezeiasca. Este in acelasi timp aratarea smereniei celor netrupesti : nu inteleg aceasta taina, dar se dau la o parte, in ascultare, dau slava si se inchina lui Hristos care Se inalta. Cel care inalta firea omeneasca a Fiului pana la Tronul dumnezeiesc este Duhul Sfant, caci El indumnezeieste pe om si il schimba la fata. Iconomia Lui este de a indumnezei, de a transmite natura dumnezeiasca, de a « da pe Dumnezeu ». Hristos Se aseaza cu firea Sa omeneasca indumnezeita pe Tronul dumnezeiesc, cu Tatal si cu Duhul Sfant. Si-a implinit misiunea. Acum incepe cea a Duhului Sfant care prin pogorarea Sa imparateasca asupra Apostolilor va zidi Biserica si ii va da viata pana la cea de-a Doua Venire.

Pr Noël Tanazacq
Note
1. O cale de patrundere in tainele dumnezeiesti (N. Tr.).
2. Economie : mod de actiune a fiecarei persoane dumnezeiesti fata de creatie si de neamul omenesc, dupa caracterul Ei ipostatic.
3. Vezi : « S-a aratat in alt chip la doi dintre dansii… » (Marcu 16, 12).
4. Adica la hotarul dintre fiinta si nefiinta.
5. « Caci tot cel ce se inalta pre sine se va smeri ; iar cel ce se smereste pre sine, se va inalta.» (Pilda Vamesului si a Fariseului, Luca 18, 14)
6. Mai presus de ingeri, de arhangheli si de stapanii (cea de-a 3-a treapta), de vartuti, de puteri, si de domnii (cea de-a 2-a treapta), de tronuri, de heruvimi si se serafimi (prima treapta), dupa Treptele ceresti ale Sf. Dionisie Areopagitul.

Sursa: apostolia.eu

 

.

• Inaltarea Domnului - Sfantul Ioan Gura de Aur
  Publicat in : Inaltarea Domnului
• Inaltarea Domnului
  Publicat in : Inaltarea Domnului
• Manastirea Inaltarea Domnului - Detroit, Michigan
  Publicat in : Biserica in lume