Sarbatoarea Inaltarea Domnului

Sarbatoarea Inaltarea Domnului Mareste imaginea.

Din invatatura Sfintilor Parinti se vadeste limpede faptul ca intelesul sarbatorii Inaltarii Domnului nu este numai hristologic, ci si antropologic. Prin Inaltarea Sa la ceruri, Hristos a inaltat si firea noastra omeneasca.

De altfel, scopul lucrarii sfintei iconomii a fost „ca Hristos sa nu ne lase pe pamant, ci sa ne inalte la ceruri. Pentru ca acolo este adevarata mantuire si acolo ne vom desfata din dulceata vederii preabunului nostru imparat” (Sfantul Nicodim Aghioritul).

Coborarea Cuvantului de la cer la pamant nu a insemnat o deplasare spatiala a Acestuia, ci o bunavoire dumnezeiasca, pentru ca El nu Si-a lasat nici un moment tronul, ci a sezut pe acesta fara incetare, alaturi de Dumnezeu Tatal. Iar acum, prin Inaltarea Sa, Hristos nu ridica la ceruri Dumnezeirea, pentru ca El nu a fost niciodata despartit de Parintele Sau, ci aseaza pe tronul ceresc firea noastra pe care a luat-o asupra Sa.

Asadar, prin praznicul Inaltarii, sarbatorim intronarea in ceruri a firii noastre. O data cu Invierea si cu Inaltarea firii omenesti, sarbatorim si inceputul invierii si inaltarii fiecarui credincios in parte. De aceea, atunci cand omul participa la Inaltarea lui Hristos, el nu mai este un om de pe pamant, asa cum era primul om, ci este om al cerului, asa cum a fost cel de-al doilea om, adica Hristos (Sfantul Grigorie Palama).

Exprimarea care spune ca, dupa ce S-a inaltat la cer, Hristos a sezut de-a dreapta lui Dumnezeu (Marcu 16,19) provine din teologia simbolica. Ea arata Dumnezeirea Cuvantului – adica faptul ca Hristos a fost mereu de o fiinta cu Parintele Sau, pentru ca El insusi era Dumnezeu – dar si ca, fiind Dumnezeu-Om, Hristos a inaltat firea omeneasca la ceruri si a facut-o asemenea lui Dumnezeu.

Dupa cum spune Sfantul Ioan Damaschin, de-a dreapta lui Dumnezeu inseamna slava si cinstea Dumnezeirii, adica faptul ca Fiul are slava Dumnezeirii pe care o are Parintele Sau, iar dupa intruparea Fiului si dupa inaltarea firii omenesti, si aceasta (firea omeneasca) participa la slava Dumnezeirii, iar Hristos este slavit de intreaga zidire ca Dumnezeu-Om. Astfel, dreapta Tatalui inseamna unimea in fiinta a Fiului si a Tatalui, deoarece Fiul are aceeasi fiinta sau fire cu Tatal.

Intelesul praznicului este foarte inalt si foarte important. Daca prin Inviere a fost biruita stapanirea mortii si a diavolului, prin Inaltare firea noastra s-a suit la tronul lui Dumnezeu. In acest fel, si noua ni s-a dat posibilitatea sa ajungem si la trairea Inaltarii, adica a indumnezeirii.

Asadar, invatatura Bisericii potrivit careia Hristos S-a inaltat cu intreaga fire omeneasca si cu trupul omenesc este strans legata de indumnezeirea propriei noastre firi si de valoarea trupului omenesc. Nu ne lepadam de trup si nu il consideram ceva rau, pentru ca trupul nu este o inchisoare care trebuie lepadata si distrusa pentru a ne elibera sufletul.

Profetul David spune: Suitu-S-a Dumnezeu intru strigare, Domnul in glas de trambita (Ps. 46, 5). Fara indoiala, aici este vorba despre o proorocie care s-a implinit o data cu Inaltarea lui Hristos la ceruri. Tocmai din acest motiv, versetul de mai sus este rostit la inceputul sfintei Liturghii din ziua Inaltarii Domnului. Talcuind acest fragment din Psalmi, Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca nu se foloseste forma a fost suit, ci suitu-S-a, deoarece Hristos nu S-a suit cu ajutorul cuiva, ci prin propria Sa putere, ca un Dumnezeu. Hristos a urcat prin propria Sa putere, in vreme ce Profetul Ilie a fost inaltat de o alta putere. Intru strigare si in glas de trambita arata biruinta stralucita asupra mortii. Referindu-se la acest fragment, Cuviosul Nichita spune ca intru strigare si in glas de trambita exprima imnul triumfal al ostirilor ingeresti, pentru ca acestea vedeau prin puterea Duhului Sfant ca Cel care avea chip de om era de fapt Dumnezeu.

Potrivit talcuirilor Sfintilor Parinti, intru strigare se refera la ingeri, iar in glas de trambita, la Apostolii care cantau cu glas de trambita imnele biruintei si ale triumfului.

Inaltarea lui Hristos s-a petrecut in liniste, pentru ca numai ucenicii erau de fata. Cu toate acestea, ea s-a facut cunoscuta pana la marginile pamantului. Nu mai este nimeni care sa nu fi aflat de ea (Macarie Hrisochefalul). Acest lucru arata ca toate marile evenimente au loc in liniste si in tacere. Chiar daca renasterea omului este nevazuta pentru ochii oamenilor lumesti, ea produce o mare rezonanta in toata lumea. Nu exista o dovada mai clara a existentei lui Dumnezeu decat viata sfintilor. Cei mai multi dintre acestia au fost necunoscuti pentru lume, dar harul lui Dumnezeu i-a facut cunoscuti in toata lumea si in toate veacurile.

Sfantul Evanghelist Luca ne ofera amanunte reprezentative ale Inaltarii lui Hristos la ceruri. Dupa ce i-a dus pe ucenici pana spre Betania, ridicandu-Si mainile, i-a binecuvantat. Si pe cand ii binecuvanta, S-a despartit de ei si S-a inaltat la cer (Luca 24,50-51).

Dincolo de aceste talcuiri, faptul ca Hristos ii binecuvanta pe ucenici in timp ce Se ridica la ceruri a insemnat ca El va fi mereu alaturi de acestia. El insusi a dat incredintarea: Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului (Matei 28,20).

Imaginea Inaltarii lui Hristos este maiestuoasa. Ucenicii ramasesera inmarmuriti de uimire si urmareau cu bucurie si cu nedumerire Inaltarea Domnului la ceruri. Sfantul Evanghelist Luca scrie in acest sens: Si acestea zicand, pe cand ei priveau, S-a inaltat… si privind ei, pe cand El mergea la cer… (Fapte 1,9-10).

Dupa spusele Sfantului Atanasie cel Mare, ucenicii nu il vedeau pe Hristos urcand la cer, ci priveau tot timpul cu atentie, ceea ce inseamna ca „in continuu isi atinteau privirea in sus, spre Hristos”. Asadar, a fost vorba despre o concentrare continua a privirii. Am putea spune ca stateau tintuiti locului si-L priveau pe Hristos, Care Se inalta la cer.

Dincolo de simtamantul maretiei imaginii lui Hristos Care Se inalta la ceruri, aceasta atintire a privirii are si intelesul ca cei care sunt crestini cu adevarat, au in permanenta ochiul sufletului – care este gandul – intors spre cer. In acest context trebuie sa analizam indemnul „sus sa avem inimile”, pe care il rosteste preotul, sau „sus sa avem gandul si inimile“, din sfanta Liturghie a lui Iacov, ruda Domnului. Cuvintele acestea sunt importante deoarece, dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel, patria noastra nu se afla pe pamant, ci in cer. Cetatea noastra este in ceruri, de unde si asteptam Mantuitor, pe Domnul Iisus Hristos (Filip. 3, 20). Cu o alta ocazie, Apostolul Pavel recomanda: Cugetati cele de sus, nu cele de pe pamant (Col. 3,2). Aceasta atintire a privirii inspre Hristos si inaltarea mintii la El se afla in legatura cu isihia mintii (…) care inseamna desprinderea mintii de orice dorinta lumeasca si raportarea lui numai la Hristos. Desigur, in acord cu teologia isihasta si neptica, aceasta inseamna intoarcerea mintii in inima, prin Hristos; in acest fel, gandul urca la Dumnezeu. Asadar nu este vorba despre o deviere a drumului firesc al mintii, ci despre curatirea si iluminarea acestuia.

In timp ce ucenicii priveau la cer, ingerii, despre a caror participare la Inaltare vom vorbi mai jos, au spus ca, asa cum Hristos S-a urcat la ceruri, la fel Se va si cobori: Acest Iisus Care S-a inaltat de la voi la cer, asa va si veni, precum L-ati vazut mergand la cer (Fapte 1,11).

Aceasta inseamna ca, desi nu-L mai vedeau pe Hristos, ucenicii au ramas cu privirea spre cer, in extaz si in uimire.

Analizand mai atent aceste cuvinte ingeresti, Sfantul Atanasie cel Mare spune ca, in realitate, ingerii le faceau cunoscut ucenicilor ca Hristos ramane Dumnezeu-Om in veac si ca va veni iarasi cu Trupul Sau, deoarece nu a luat trup de la Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu doar pentru a se folosi de el, ci pentru a ramane in creatie de-a pururi. Nu S-a intrupat numai pentru o vreme, ci pentru totdeauna. Hristos ramane Dumnezeu-Om in veac.

Cuvantul Arhanghelului se refera la cea de-a Doua Venire intru slava a lui Hristos, pentru ca sa judece viii si mortii. Referindu-Se la cea de-a Doua Sa Venire, insusi Hristos a spus: Cand va veni Fiul Omului intru slava Sa, si toti sfintii ingeri cu El... (Matei 25, 31). De altfel, invatatura Sfantului Apostol Pavel referitoare la faptul ca sfintii vor fi rapiti si inaltati pentru a-L intampina pe Hristos, Care va veni cu slava multa, se refera tocmai la aceasta venire. De aceea, in Simbolul Credintei, marturisim: „Si iarasi va sa vina cu slava”.

Cuvintele prin care ingerii vorbesc despre cea de-a Doua Venire a lui Hristos sunt prezente si in Vechiul Testament sub forma de proorocie. Profetul Daniel spune: Am privit in vedenia de noapte, si iata pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului si El a inaintat pana la Cel vechi de zile si a fost dus in fata Lui (Daniel 7, 13). La aceasta venire se refera si cuvintele lui Hristos: si vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere si cu slava multa (Matei 24,30).

Din ceasul Inaltarii lui Hristos si pana in cel al Venirii Sale din nou nu este un loc gol, pentru ca, intre aceste doua momente, se afla Biserica , prin care ne facem madulare ale Trupului lui Hristos si prin care suntem in comuniune cu El. De altfel, cei care sunt parte organica a Bisericii si madulare adevarate ale Trupului lui Hristos, vor putea trai, dupa masura la care au ajuns, atat Inaltarea lui Hristos, cat si slava venirii Sale.

Norul care a aparut in timpul Inaltarii si care L-a ascuns pe Hristos de ochii ucenicilor era in realitate prezenta heruvimilor, care s-au aratat in chip de nor, adica asa cum stim noi ca arata un nor. Cu adevarat, „heruvimii iau chip de nor pentru cei indumnezeiti” (Macarie Hrisochefalul). De altfel, norii fizici sunt simbolul cerului, iar Hristos urca pe nori pentru ca sa arate puterea sfanta pe care o are (Sfantul Ioan Gura de Aur). Dincolo de aceste talcuiri mai exista si una alegorica, care spune ca heruvim inseamna „multimea cunostintei si revarsarea intelepciunii”. Cu alte cuvinte, Hristos sade si se odihneste asupra celui care are cunostinta si intelepciune (Sfantul Nicodim Aghioritul).

In afara de heruvimii care L-au insotit pe Hristos in chip de nor, s-au mai aratat si doi barbati imbracati in vesminte albe. Dar de ce au aparut ingerii cu infatisare de om? Desigur, ingerii nu au trup omenesc, pentru ca sunt fiinte imateriale, dar s-au aratat in chip de om pentru ca ucenicii sa nu se infricoseze (Macarie Hrisochefalul). Faptul ca purtau haine stralucitoare („imbracati in haine albe”) era semnul „firii curate… si infasurate in neprihanire”. De asemenea, era si semnul bucuriei acestora, pentru ca vesmintele albe simbolizeaza desfatarea ingereasca (Macarie Hrisochefalul). Cu adevarat, ingerii sunt fiinte luminate, care isi iau lumina de la Dumnezeu, iar vesmintele albe sunt chipul harului lui Dumnezeu cu care sunt inconjurati.

Intr-o analiza anterioara am amintit Psalmul lui David in care se cere capeteniilor sa deschida portile, iar aceasta cerere este repetata-de doua ori. Porunca este urmatoarea: Ridicati, capetenii, portile voastre si va ridicati portile cele vesnice si va intra imparatul slavei. Capeteniile intreaba: cine este acesta imparatul slavei? Raspunsul este: Domnul cel tare si puternic, Domnul cel tare in razboi; iar a doua oara: Domnul puterilor, Acesta este imparatul slavei (Ps. 23,7-10).

Atunci cand am dezvoltat subiectul legat de Pogorarea lui Hristos la Iad, am analizat talcuirile Sfintilor Parinti care spun ca Arhanghelul Gavriil si toti ingerii care il insoteau pe Hristos porunceau stapanitorilor intunericului sa deschida portile pentru ca sa intre cu slava biruitorul mortii. In paralel, insa, Sfintii Parinti leaga acest Psalm si de Inaltare, spunand ca el este si o proorocie care se refera marele praznic imparatesc al Inaltarii lui Hristos.

Pentru ca aceasta talcuire sa fie inteleasa mai bine trebuie sa spunem ca, asa cum rezulta din Traditia bisericeasca impamantenita in primele secole, ingerii, care sunt duhuri rationale, sunt impartiti in trei cete de cate trei, dintre care prima ceata se afla langa tronul lui Dumnezeu, a treia ceata se afla pe pamant si slujeste oamenilor, iar ceata de mijloc se afla intre cer si pamant. Potrivit acestei talcuiri, cei mai de jos ingeri se afla pe pamant, cei care sunt superiori acestora se afla in cel de-al doilea cer, in asa-zisele tarii, iar ceilalti ingeri, care sunt cei mai inalti, se afla in primul cer, acolo unde este Dumnezeu.

In timp ce Hristos Se ridica spre cer, cetele ingeresti care ii slujeau Domnului pe pamant au poruncit capeteniilor din tarii, adica din cel de-al doilea cer, sa deschida portile pentru ca sa intre imparatul slavei. Portile sunt strajile ingeresti, care nu fusesera niciodata deschise. Ele erau inchise chiar si atunci cand Hristos S-a pogorat. De aceea, taina iconomiei intruparii lui Hristos nu era cunoscuta nici de ingeri (Sfantul Ioan Gura de Aur).

Ingerii din tarii au intrebat ca sa afle cine era acel imparat al slavei. Intrebarea se referea la trupul si la simbolurile Patimii, adica la ranile de pe Cruce (Sfantul Grigorie Teologul). Asadar, ei se mirau de prezenta imparatului slavei in trup si de ranile Sale. Mai apoi, ingerii din tarii (din cel de-al doilea cer) au poruncit capeteniilor din primul cer ca si ei sa deschida portile pentru ca sa treaca imparatul slavei. La intrebarea corespunzatoare a acestor ingeri, raspunsul a fost ca Hristos este Domnul puterilor si imparatul slavei.

Nu trebuie sa ne mire intrebarea ingerilor: Cine este acesta imparatul slavei? De asemenea, nu trebuie sa consideram ca este o intrebare neintemeiata. Ea este reala din doua motive. In primul rand, deoarece ingerii sunt fiinte create si prin urmare ei nu stiu de dinainte ce se va intampla si nici nu sunt atotcunoscatori. Numai Dumnezeu are aceasta cunostinta, pe care o descopera doar celor carora voieste. La fel ca si sfintii, ingerii cunosc numai ceea ce li se spune (Teodoret).

In al doilea rand, asa cum am subliniat si anterior, mirarea ingerilor se datora unirii firii dumnezeiesti cu cea omeneasca, Patimii lui Hristos si felului in care Hristos purta ranile Crucii pe Trupul Sau inviat. Teama se naste in suflet din lucruri peste fire. Asa cum omul se teme atunci cand vede un inger si drept urmare, ingenuncheaza etc, si cetele cele fara de trup, vazand trup purtat pe nor, au simtit teama si nedumerire (Sfantul Atanasie cel Mare). De asemenea, mirarea ingerilor a venit din vederea felului in care Hristos a indumnezeit firea omeneasca, a urcat la cer trupul pamantesc si a asezat pe tron de-a dreapta Tatalui firea care cazuse, a facut Biserica din ingeri si din oameni si, in general, l-a indumnezeit pe om si l-a readus la slava de mai inainte (Macarie Hrisochefalul).

Intruparea lui Dumnezeu Cuvantul a produs in randul ingerilor o puternica mirare. De aceea, in ziua Nasterii, ei au cantat imnuri de slava maretiei lui Dumnezeu. Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire! (Luca 2,14). Toate acestea au izvorat din faptul ca unirea firii dumnezeiesti cu cea omeneasca in Persoana Cuvantului a fost o mare taina, pe care nici mintea omeneasca si nici cea ingereasca nu putea sa o incapa.

Inaltarea cu trupul care purta pe el semnele ranilor de pe Cruce a produs mai multa uimire si nedumerire decat insasi Patima lui Hristos. Ingerii s-au minunat vazand toate aceste lucruri mari, dar mai ales atunci cand au vazut cum trupul omenesc luat de Hristos a fost asezat de-a dreapta Tatalui.

Profetul Isaia infatiseaza aceasta mirare a ingerilor in cuvinte impresionante. Ingerii au intrebat nedumeriti: Cine este Cel ce vine impurpurat, cu vesmintele Sale mai rosii decat ale celui ce culege la vie, cu podoaba in imbracamintea Lui si mandru de belsugul puterii Lui?… Pentru ce ai imbracamintea rosie si vesmantul Tau este rosu ca al celui care calca in teasc? (Isaia 63,1-2).

Ingerii il vedeau pe Hristos cum urca la ceruri si isi exprimau nedumerirea. Edomu este pamantul, Vosorul este trupul, iar vesmintele inrosite inseamna sangele varsat prin jertfa pe Cruce, imbracamintea este firea omeneasca si culoarea rosie inseamna sangele care a curs din coasta lui Hristos. Prin Patima, Trupul lui Hristos s-a infrumusetat. Astfel, acest Trup este rosu ca hainele celui care striveste strugurii in teasc (Cuviosul Nichita). Asadar, nu incape indoiala ca in acest fragment se vorbeste despre Patima lui Hristos.

Talcuind aceste cuvinte ale Profetului Isaia, intr-o referire la Invierea lui Hristos, Sfantul Grigorie Teologul spune: „Trupul pe care l-a luat Hristos s-a infrumusetat, s-a luminat si s-a impodobit prin Patima si prin Inviere”.

In timpul Inaltarii Sale, Hristos a pastrat pe trup ranile de pe Cruce, dupa care S-a asezat cu acestea pe tronul Tatalui. Sfantul Nicodim Aghioritul a strans laolalta mai multe fragmente din Sfintii Parinti, din care reiese motivul pentru care, dupa Invierea Sa, Hristos a pastrat pe Trup semnele sulitei si ale cuielor, avand in vedere faptul ca putea sa le vindece. Sunt prezentate cinci motive. In primul rand, s-a avut in vedere impodobirea si infrumusetarea trupului. Asa cum ferestrele caselor sunt impodobite, deoarece aduc lumina soarelui, la fel s-a petrecut si cu Trupul lui Hristos. In al doilea rand, El a lasat ranile deschise spre a putea fi atinse de Toma, pentru ca si acesta sa teologhiseasca despre Inviere si sa marturiseasca faptul ca Hristos este Dumnezeu si om.

In al treilea rand, Hristos a vrut sa-Si arate marea Sa iubire pentru om, fiindca a patimit, iar acum Se lauda cu semnele primite pe Cruce. In al patrulea rand, El a lasat semnele cuielor deschise pentru ca noi sa alergam spre ele la vreme de ispita si sa ne acoperim cu ele, asa cum alearga porumbelul la cuibul sau atunci cand este urmarit de soim. In fine, in al cincilea rand, El a procedat astfel pentru a fi vazut si recunoscut de iudei in ziua Judecatii, in Apocalipsa este scris: Iata, El vine cu norii, si orice ochi Il va vedea si-L vor vedea si cei ce L-au impuns (Apoc. 1,7).

Pe vremea cand traia pe pamant, raspunzandu-le carturarilor si fariseilor care carteau pentru ca ii primea pe pacatosi si manca impreuna cu ei, Hristos a spus ca acelasi lucru il face si pastorul cel bun atunci cand pierde o oaie dintr-o suta: le lasa pe celelalte nouazeci si noua in pustie si urca in munti pentru ca sa gaseasca oaia ratacita. Iar atunci cand o gaseste, o pune pe umerii sai si se bucura. Dupa aceea, ajunge acasa si, chemandu-si toti prietenii, le spune sa se bucure cu el, pentru ca oaia pierduta a fost gasita (cf. Luca 15,4-6).

In cuvantul sau din ziua Inaltarii lui Hristos, Sfantul Epifanie al Ciprului foloseste aceasta frumoasa imagine soteriologica pentru a arata lucrarea pe care Mantuitorul a savarsit-o pe pamant. Mai apoi il infatiseaza pe Hristos dupa Inaltare, cand ii vorbeste Tatalui Sau: „Am gasit, Parinte, oaia ratacita, pe care sarpele viclean a inselat-o si a facut-o sa mearga pe drumuri rele si sa se inconjoare de zei si sa murdareasca curatia cunostintei”.

Dupa aceea, Hristos spune Tatalui Sau ca a gasit oaia inecandu-se in mocirla vietii si, dupa ce a rapit-o cu dreapta Dumnezeirii Sale, a spalat-o in apele Iordanului, a umplut-o de mireasma Duhului Sfant si, inviind, a venit sa-l aduca oaia cea cugetatoare ca dar scump facut Dumnezeirii Sale.

Dupa ce prezinta oferirea de catre Hristos a oii cugetatoare care fusese ratacita, Sfantul Epifanie vorbeste despre jalea diavolului pentru ca a fost biruit de Hristos, Care, ca un „soim cu zbor iute” i-a rapit pe toti cei ce erau tinuti in robie. Diavolul mai jeleste vazand cum, prin Inaltarea lui Hristos, trupul omenesc se urca la ceruri si pacatul se face nevazut precum fumul. Jeleste si se tanguieste marturisind ca Fiul Mariei l-a inselat. Prin vorbe mincinoase, prin prigoana si chiar prin Cruce, diavolul a facut tot ce i-a stat in putinta pentru ca Hristos sa dispara, dar in cele din urma toate acestea s-au intors impotriva lui. Acum, diavolul il vede pe Hristos urcand la cer intru slava, in vreme ce el se umple de rusine.

Durerea celui rau este mare, dupa cum spune Sfantul Epifanie. Insusi diavolul marturiseste ca, pe vremea cand era Luceafar in cer, a pacatuit si a fost aruncat pe pamant ca piatra din prastie. S-a ascuns in ape, dar Hristos a venit pe pamant si, dupa ce l-a gasit in matca Iordanului, l-a prins si l-a lovit ca pe un demon. A vrut sa puna stapanire pe pamant, dar a auzit vocea: al Domnului este pamantul si plinirea lui; lumea si toti cei ce locuiesc in ea.

Din aceste cuvinte vedem ca, prin Inaltarea lui Hristos, stapanirea celui rau a fost naruita cu totul, pentru ca diavolul a fost pus in fata biruintei finale a lui Hristos. Orice nadejde i-a fost zadarnicita atunci cand a vazut cum firea omeneasca luata asupra Sa de Hristos a fost ridicata la ceruri si asezata de-a dreapta Tatalui. De aceea, sarbatoarea Inaltarii este incoronarea tuturor celorlalte praznice imparatesti.

Orice om, atunci cand pleaca de pe lumea aceasta, obisnuieste sa dea sfaturi celor dragi si sa ii binecuvanteze. In acelasi fel a procedat si Hristos. El a facut ucenicilor Sai o fagaduinta clara, le-a dat o porunca si i-a binecuvantat. Despre binecuvantare am spus cele necesare intr-un capitol anterior. In continuare vom analiza porunca pe care ucenicii au pazit-o si in urma careia au primit ceea ce li s-a fagaduit.

Printre altele, Hristos le-a spus: Si iata, Eu trimit peste voi fagaduinta Tatalui Meu; voi insa sedeti in cetate, pana ce va veti imbraca cu putere de sus (Luca 24, 49). Din Faptele Apostolilor, aflam aceeasi informatie: ci veti lua putere, venind Duhul Sfant peste voi, si imi veti fi Mie martori in Ierusalim si in toata Iudeea si in Samaria si pana la marginea pamantului (Fapte 1, 8). De asemenea, le-a dat porunca sa nu se departeze de Ierusalim, ci sa astepte fagaduinta Tatalui (Fapte 1, 4). Din toate acestea se vede limpede faptul ca Hristos le-a cerut ucenicilor ca, dupa Inaltarea Sa, sa se intoarca la Ierusalim si sa nu plece de acolo pana ce nu vor primi Duhul Sfant in ziua Cincizecimii. Dupa ce se vor fi umplut de puterea Duhului Sfant, vor propovadui intregii zidiri si se vor face mucenici ai lui Hristos.

Ucenicii s-au supus poruncii lui Hristos si, dupa ce s-au inchinat, s-au intors in Ierusalim cu bucurie mare si erau in toata vremea in templu, laudand si binecuvantand pe Dumnezeu (Luca 24, 52-53). Desigur, asa cum este scris in Faptele Apostolilor, ei s-au urcat in incaperea de sus [a casei „unde se adunau de obicei”] si intr-un cuget, staruiau in rugaciune impreuna cu femeile si cu Maria, Mama lui Iisus, si cu fratii Lui (Fapte 1,12-14).

Talcuind aceste fragmente, care infatiseaza atat porunca lui Hristos, cat si ascultarea ucenicilor, putem sa observam cateva aspecte interesante.

Primul aspect. Ucenicii au plecat de la muntele Maslinilorplini de bucurie. Chiar daca le era dor de invatatorul lor, ei se bucurau cu bucurie multa tocmai pentru ca se incredintasera ca vor primi Duh Sfant, prin Care se vor face madulare ale Trupului lui Hristos. Cu adevarat, lipsirea de Hristos – dupa trup – s-a transformat intr-o mare binecuvantare, pentru ca au dobandit o noua comuniune cu Mantuitorul. De altfel, Hristos i-a incredintat: Iar Eu, cand Ma voi inalta de pe pamant, ii voi trage pe toti la Mine (Ioan 12, 32). Astfel, bucuria ucenicilor avea doua izvoare. Primul era nadejdea de impartasire din Sfantul Duh, iar al doilea era faptul ca s-au invrednicit sa se faca martori care au vazut si au auzit toate aceste mari taine.

Al doilea aspect. Intre Inaltare si Cincizecime a fost o perioada de rugaciune si de liniste, atat sufleteasca, cat si trupeasca. Nimeni nu se poate impartasi din Duhul Sfant daca nu se afla in stare de rugaciune si de liniste interioara. De altfel, viata practica, adica tinerea poruncilor lui Hristos, pregateste terenul pentru venirea asa-numitei rugaciuni curate, iar rugaciunea este principala cerinta pentru dobandirea impartasirii din darul Preasfantului Duh.

Al treilea aspect. Ucenicii erau in permanenta stransi laolalta, in asteptare, avand tot timpul in mijlocul lor pe Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu – pe Maica lui Hristos. Acest lucru arata valoarea cultului in Biserica, pentru ca in punctul central al acestui cult se afla cea mai iubita persoana a lui Hristos si a crestinilor, adica Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu. Maica Domnului nu a avut nicio demnitate in Biserica si nici vreo alta slujire. Cu toate acestea, ea era in centrul venerarii ca cea mai de pret comoara pe care Biserica a avut-o si o are in continuare.

Al patrulea aspect. Trebuie sa ne supunem in permanenta poruncilor lui Hristos, pentru ca acestea au rezultat bun si sfant. Daca ucenicii nu s-ar fi intors la Ierusalim, ci s-ar fi retras mahniti pe la casele lor, atunci nu s-ar mai fi invrednicit de marele dar de a primi Duh Sfant si de a se face madulare ale Trupului lui Hristos. Asadar, ei au tinut o porunca si au fost aparati prin tinerea ei.

Ceea ce s-a petrecut in viata lui Hristos trebuie sa aiba loc si in vietile crestinilor. De altfel, urmarea lui Hristos nu inseamna o conformare exterioara fata de cateva recomandari sau porunci formale, ci reprezinta impartasirea din Hristos. Noi trebuie sa traim Patima, Rastignirea si Invierea lui Hristos in vietile noastre personale.

Acelasi lucru este valabil si in legatura cu Inaltarea Mantuitorului. Sfantul Apostol Pavel vorbeste limpede despre impartasirea din harul Inaltarii lui Hristos: Pentru ca insusi Domnul, intru porunca, la glasul arhanghelului si intru trambita lui Dumnezeu, Se va pogori din cer, si cei morti intru Hristos vor invia intai, dupa aceea, noi cei vii, care vom fi ramas, vom fi rapiti impreuna cu ei in nori ca sa intampinam pe Domnul in vazduh, si asa pururea vom fi cu Domnul (I Tes. 4,16-17).

Desigur, in acest fragment, Sfantul Apostol Pavel vorbeste despre oamenii care vor fi in viata in acea vreme cand Hristos va veni cu slava multa, dar asa cum am vazut si din alte analize, talcuirea Parintilor Bisericii se refera la sfintii care se vor inalta pentru a-L intampina pe Hristos, deoarece acestia se gasesc intr-o stare duhovniceasca inalta.

Sfantul Diadoh al Foticeei spune ca ceea ce s-a petrecut cu Hristos in timpul Inaltarii, se va petrece si cu sfintii. Hristos a luat trup omenesc pe care l-a indumnezeit, astfel incat oamenii sa poata sa se indumnezeiasca si ei prin multimea harului lui Dumnezeu.

„Ceea ce s-a facut cu Dumnezeul intrupat se va face si cu cei indumnezeiti prin bogatia harului Preaslavitului Dumnezeu, pentru ca si pe oameni ii poate face dumnezei”.
Pentru a ne desfata din Inaltare, trebuie ca, prin practica (fapta) si prin teorie (vederea de Dumnezeu), sa ne ridicam acolo unde Se afla Hristos. Practica este curatirea inimii prin tinerea poruncilor evanghelice, iar teoria este iluminarea mintii si inaltarea sa la vederi duhovnicesti.

Sfantul Nicodim Aghioritul spune ca, asa cum Profetul Ilie si-a lepadat mantia, dupa care a fost rapit „ca la cer”, la fel si noi trebuie sa ne dezbracam, prin practica, de placeri, de ambitii, de iubire de arginti si, in general, de orice straduinta a acestei vieti, adica de atasamentul fata de lucrurile din viata aceasta.

Trairea teoriei inseamna iluminarea mintii si a inimii si vederea de Dumnezeu. Analizand cuvintele Apostolului Pavel, Sfantul Grigorie Palama spune ca trebuie sa privim spre Parintele din inaltime, pentru ca acum nu ne mai tragem numai din primul om, adica din omul pamantesc, ci si din Cel de-al doilea Om , adica din Domnul cerului. Asa cum Dumnezeu este ceresc, si noi trebuie sa ne facem ceresti si, asa cum ne-am imbracat in chipul pamantesc, trebuie sa ne imbracam si in chipul ceresc. Iar dupa ce vom reteza legaturile cu hainele de piele, va trebui sa ne asezam in pamant sfant, unde, prin virtuti si prin indreptarea nezdruncinata a vietii inspre Dumnezeu, fiecare dintre noi va putea sa prinda radacini. Inima noastra trebuie sa se inalte spre cer, unde va vedea priveliste minunata, adica firea noastra invesnicita de focul Dumnezeirii.

Asadar, prin practica si prin teorie, omul poate trai Inaltarea lui Hristos in viata sa personala. El se poate inalta cu Hristos, dupa cuvantul Sfantului Grigorie Teologul: „Urcand la ceruri, [Hristos] ne-a inaltat si pe noi”.

Teologia Inaltarii nu trebuie sa ramana la nivel teoretic sau intelectual. Ea trebuie sa fie aplicata in practica. De altfel, teologia desprinsa de practica este demonica (Sfantul Maxim Marturisitorul).

Dinspre iconomie trebuie sa inaintam spre teologie. Aceasta inseamna ca, atunci cand traim in viata noastra personala Rastignirea, Patima lui Hristos si tot ceea ce a facut si a patimit Domnul prin taina sfintei iconomii, putem trai si taina teologiei, adica a indumnezeirii.

Intre aceste coordonate se incadreaza invatatura Parintilor care spun ca, pentru a trai Inaltarea lui Hristos si a intelege atat cat este cu putinta taina ei, trebuie sa pazim poruncile datatoare de viata ale lui Dumnezeu si sa dobandim virtutile dumnezeiesti, dar mai ales smerenia si dragostea , astfel incat sa putem indura orice tristete sau ispita care vine din faptul ca suntem crestini, avand in acelasi timp si dorinta de jertfire pentru slava numelui lui Hristos (Sfantul Nicodim Aghioritul).

IPS Hierotheos Vlachos,
“Predici la marile Sarbatori”, Editura Egumenita

 

12 Mai 2015

Vizualizari: 454

Voteaza:

Sarbatoarea Inaltarea Domnului 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE