Sensuri teologice in imnografia Praznicului Inaltarii Domnului

Sensuri teologice in imnografia Praznicului Inaltarii Domnului Mareste imaginea.

Penticostarul, "trezorier” de frumuseti teologico-poetice

Cartile de cult cuprind imne bisericesti de o coplesitoare frumusete, din pacate prea putin cunoscute. Valoarea lor poetica este sporita de bogatia lor doctrinara, inestimabila, deoarece „viata si puterea acestor cantari stau in continutul lor dogmatic, mistic. Ca si proza diferitelor carti de ritual, imnografia Bisericii reda intreaga doctrina altfel decat sistematic… Ea are constiinta iconomiei divine…” (pr. prof. dr. Nicolae Ionita, Cruce si Inviere in Triod, in „Almanah bisericesc”, Buzau, 1999, p. 25). Penticostarul – cartea de cult pe care o folosim la sfintele slujbe in aceasta perioada – poarta in sine acelasi tezaur si implineste ceea ce Triodul doar fagaduia. Triodul este incomplet fara Penticostar; Crucea se finalizeaza cu Invierea si acest adevar, si istoric si teologic, ne asigura inaintarea progresiva in „taina lui Hristos”, pe care o parcurgem pas cu pas in Triod, dar care se implineste in lumina stralucitoare a Invierii, ca fapt al lucrarii rascumparatoare a Domnului, cu valoare universala si vesnica. Se poate vorbi acum de paradoxul suprem: cel mai inalt rod al Crucii este Invierea. Invierea este o „dobanda”, o „roada” de care oamenii s-au invrednicit prin Rastignirea si Moartea Mantuitorului. Domnul inviat devine izvor de viata pentru intreaga umanitate deoarece, deodata cu El inviaza toata faptura, pana atunci supusa stricaciunii si mortii; cu El inviaza si oamenii si in El se petrece o schimbare totala a firii umane. Iadul si diavolul „s-au zdrobit”, iar omul s-a slobozit din cadere.

Incepand cu slujbele Saptamanii Luminate si pana in ziua de vineri, dupa Rusalii, in cantarile Penticostarului, imnografii (Sfintii losif Studitul, Cosma al Maiumelor si loan Damaschinul) prezinta faptul, unic in vesnicie, al Invierii Mantuitorului cu maiestrita si inspirata metafora.

In Penticostar, imnografii ne invata ca Domnul a stralucit „lumina invierii tuturor…” (Duminica tuturor Sfintilor, cantarea a VIII-a, stihira 2) si ca se petrece acum o impreuna-inviere a omului cu Hristos. Prin Hristos, oamenii se impartasesc de nemurire si de viata vesnica, prin credinta luminata primind iertarea pacatelor si mila Lui cea netarmurita. Aceasta innoire a oamenilor si a firii este o adevarata noua intocmire a lucrurilor, o re-creare a lumii, prin har si lumina, asa cum invata Parintele Staniloae si cum canta intreaga Biserica in noaptea pascala: „Acum toate s-au umplut de lumina, si cerul, si pamantul, si cele de dedesupt. Deci sa praznuiasca toata faptura Invierea lui Hristos, intru care ne intarim” (Canonul Invierii, cantarea a III-a, stihira 2).

Sensuri inalte in cuvinte smerite

Slujba Inaltarii Domnului ascunde o seama de sensuri, iscusit prezentate prin metafore, menite sa usureze intelegerea adevarului teologic. Dupa imnografi, sensul de baza al Inaltarii Domnului este promovarea firii omenesti a lui Hristos (a noastra!) la cea mai inalta forma a ei de existenta, dupa schimbarea esentiala petrecuta cu ea, prin Inviere: „Cerurile au gatit scaunul Lui; norii suirea Lui. Ingerii se minuneaza, vazand un Om mai presus de ei. Tatal primeste pe Acela pe Care Il are in sanuri de-a pururea” (Vecernia Mare, stihira 1). Ştim si credem ca Inaltarea Domnului si reasezarea Sa in sanurile treimice nu schimba cu nimic echilibrul consubstantial al Persoanelor Dumnezeiesti. Trupul omenesc, asumat personal de catre Dumnezeu Fiul, prin nastere din Preacurata Fecioara este purtat de Acesta pentru vesnicie, fara a afecta echilibrul fiintial intratreimic. De aceea, atunci cand Se inalta, Insusi Duhul Il intampina pe Fiul, poruncind ingerilor:„Ridicati, capetenii portile voastre! Toate neamurile bateti din palme, ca S-a suit Hristos unde era mai inainte”. (Vecernia Mare, stihira 1). Asumarea de catre Hristos a trupului omenesc in ipostasul Sau divin vesnic era conditia sine qua non a indumnezeirii omului, potrivit teologiei atanasiene. Este vorba, deci, de o lucrare sinergica, in care si Dumnezeu si omul sunt angajati plenar. Umanitatea Ii da, prin Sfanta Fecioara, omenitatea, iar Domnul Hristos implineste mai intai „taina iconomiei”, prin Intrupare, Patimiri, Moarte si Inviere, apoi Se inalta: „Doamne, dupa ce ai primit taina iconomiei, ai luat pe ucenicii Tai in Muntele Maslinilor, Te-ai inaltat; si, iata, taria cerului ai strabatut…” (Vecernia Mare, stihira 5).

Inaltarea Domnului, inaltarea omului

Imnografii ne descifreaza, asadar, sensul tainic al Inaltarii Domnului: Hristos Se inalta, inaltand impreuna cu Sine pe om, prin firea omeneasca pe care o are. Inaltarea Mantuitorului este prezentata ca impreuna-inaltare a omului cu Dumnezeu si acest aspect este prevestit de cantarile liturgice, inca dinainte de praznic: „Salta Adame, impreuna te veseleste Eva, ca hainele pe care le-ati imbracat oarecand in Rai, in stricaciune, nadajduind nestricaciune… Ziditorul in chip de negrait le-a prefacut intru nestricaciune. Iarastazi, impreuna v-a inaltat, si cu sederea cea impreuna cu Tatal v-a cinstit” (Saptamana a VII-a dupa Pasti, Joi, stihoavna Vecerniei, stihira a 2-a). Slava de la Vohodul Vecerniei praznicului lamureste mai explicit acest sens: „Astazi Te-ai inaltat intru slava pe Muntele Maslinilor si cu milostivire inaltand firea noastra cea cazuta, ai pus-o sa sada impreuna cu Tatal”. Nu se putea cinste mai mare pentru firea omeneasca! Este suprema promovare a firii umane! Aceasta asumare pentru vesnicie arata milostivirea Lui cea nemarginita, care a raspuns strigatelor intregii umanitati: „Nu ne lasa pe noi orfani, Doamne!” (Litie, stihira 1).

Despre ce fel de parasire graieste imnograful? Dincolo de una fizica, este vorba de instrainarea omului de Dumnezeu, prin pacat. Firea lui Adam „care se pogorase in laturile cele mai de jos ale pamantului”este acum iarasi adusa la cinstea cea dintai: „innoind-o intru Tine Insuti, Doamne, o ai ridicat mai presus de toata stapanirea si puterea; ca deoarece ai iubit-o, ai asezat-o impreuna cu Tine…” (Litie, stihira 4). Asumarii firii umane i-a urmat indumnezeirea ei, tot in Persoana Mantuitorului, dar la o treapta mult superioara starii originare a omului, nesfarsita ca posibilitati, pana la indumnezeire. Astfel, chipul omenesc desfigurat de pacat recapata frumusete prin chipul dumnezeiesc al Fiului: „Iar cei fara de trupuri ziceau: «Cine este acestbarbat frumos, ca nu este numai om Cel ce Se arata, ci Dumnezeu si Om, cu amandoua firile?»” (Litie, stihira 4). Omul devine iarasi frumos si plin de lumina, reasezandu-se la „locul cel inalt” al iubirii divine pe care o ignorase si o indurerase prin caderea adamica. Acum omul isi reconfigureaza chipul si se transfigureaza in Hristos!

Cer si pamant, martori ai Inaltarii

Imnograful vede aceasta impreuna-inaltare ca izvor al multor daruri, care se revarsa imbelsugat dinspre Dumnezeu spre om, la care si Cosmosul intreg participa si vibreaza: „ingerii cei din ceruri s-au spaimantat…”, „cei de sub pamant s-au cutremurat…”, „ucenicii stateau de fata cu bucurie si cutremur…”, „norul, ca un tron pregatit, astepta in fata…”, „cerul, deschizandu-si portile, stralucea in frumusete…”, „pamantul isi dadea la iveala ascunzisurile”. Domnul participa firesc la acest act solemn al ascensiunii Sale, din nou, la „sanurile parintesti”: „picioarele Tale se inaltau ca ridicate de o mana nevazuta”, „gura mult binecuvanta”(Litia, stihira 4). Harul descriptiv al poetului este desavarsit. Acest pasaj este o adevarata pictograma, seamanand a erminie. Este, parca, icoana Inaltarii Domnului zugravita nu in culori, ci in cuvinte! Detaliile sunt surprinzatoare si foarte expresive, conturand „inaltarea intru slava” si impodobind cu detalii transmise prin Sfanta Traditie, succintul text al Evangheliilor (Marcu 16, 19-20, Luca 24, 50-54), privind acest capitol.

Intrupare si Inaltare

Un alt sens teologic fundamental ce reiese din imnografia praznicului este ideea ca Inaltarea se petrece ca o consecinta a unei coborari preliminare – Intruparea. Hristos a venit la noi „pogorandu-Se”; marele act kenotic al Fiului lui Dumnezeu este surprins de o maniera clara, printr-un cuvant simplu: „suindu-Te la ceruri, de unde Te-ai si pogorat…” (Litie, stihira 1). Nu se pierde din vedere nici atributul divin al ubiquitatii Fiului lui Dumnezeu reliefat astfel: „Pe nor a fost purtat la sanurile Tatalui, pe care nicicum nu le-a parasit” (Canon IV, irmos 2). Aceasta pogorare a dumnezeiescului genereaza inaltarea omenescului; maximum-ul Lui de kenoza inseamna maximum-ul omenesc de theoza – „theosis” (indumnezeire). In sens apofatic, pogorarea inseamna deci inaltare, de aceea credinciosii canta acum: „Slava Pogorarii Tale,Mantuitorule! Slava Imparatiei Tale! Slava Inaltarii Tale!…” (Utrenie, sedealna 1). In acest sens, intr-un cuvant al sau, Sfantul Ioan Gura de Aur numeste acest praznic „sfarsitul fagaduintei Domnului”.

Pe de alta parte, Inaltarea Domnului izvoraste si pogorare, si deslusim aici lucrarea infricosatoare a Domnului de „surpare a diavolului” si de „omorare a mortii” (Canonul Utreniei, Cantarea a 5-a, irmos 2); diavolii sunt aruncati in genuni: „cei de sub pamant s-au cutremurat” (Litie, stihira 4).

Relatia dintre Inaltarea Domnului, Pogorarea Sfantului Duh si Parusie

Mai cu seama deci, Inaltarea Domnului rodeste Pogorarea Mangaietorului Duh, asa dupa cum, cu multa vreme inainte profetisera Isaia (2, 2-3; 62, 10-63,1-3, 7-9) sau Zaharia (14, 1, 4, 8-11), texte randuite ca paremii, la Vecernia Mare a praznicului. Freamatul Duhului Sfant si revarsarea Sa peste Apostoli si peste lume, in ziua Cincizecimii, profetite de Ioil sunt incununarea Inaltarii si actul final al marii opere rascumparatoare savarsite de Hristos. Sa nu uitam ca, pana spre finele secolului al IV-lea, crestinii praznuiau Inaltarea deodata cu Rusaliile, la cincizeci de zile dupa Pasti. Prin aceea ca aduce Pogorarea Sfantului Duh, Inaltarea Domnului marcheaza implinirea profetiilor si asezarea temeliilor celor tari ale Bisericii, pe care „nici portile iadului nu le pot clinti”: „O, fii cu chipuri luminate ai Bisericii, primiti curatire izbavitoare de pacate, roua Duhului cea de foc insuflata. Ca acum a iesit lege din Sion, harul Duhului cel in chip de limbi de foc” (Catavasia V).

Ultima conotatie a Inaltarii care aduce Pogorare se refera la a doua venire a Mantuitorului, Care in slava va judeca lumea. Inaltarea Lui nu inseamna despartirea credinciosilor de El; ramane cu noi in Duhul si Se va intoarce pentru a trona la Judecata Universala: „Barbati galileeni, pentru ce va mirati de Inaltarea Datatorului de viata, Hristos? Acesta va veni iara pe pamant, sa judece lumea ca un preadrept Judecator” (Cantarea V, „Slava…”).

In aceasta bogatie de lucrari, sensuri si daruri, despre care vorbea si Sfantul Grigorie de Nyssa intr-o omilie a sa la acest praznic, crestinii si toata Biserica se cuvine „sa praznuiasca ingereste” (Laude, stihira 1), fara prihana, cu toata inima aceasta sarbatoare care ne cheama pe toti la a privi mai mult spre cer! Ne cheama la demnitate, prin Hristos, Care ne inalta si pe noi!

Urmarind aceste cateva noime ale slujbei Inaltarii Domnului, oferim si cateva sugestii preotilor din parohii, care pot folosi mai mult tezaurul preapretios si uitat al imnografiei. Citind textul imnografic si talcuind sensurile lui, se pot realiza predici mult mai bine ancorate in teologia patristica, mai frumos intocmite, mai plastic prezentate, mai atractive pentru credinciosi, si cu idei mai usor de retinut.

Pr. dr. Lucian Petroaia

Sursa: Calauza ortodoxa, nr.305

26 Mai 2014

Vizualizari: 737

Voteaza:

Sensuri teologice in imnografia Praznicului Inaltarii Domnului 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE