Crucea de viata datatoare

Crucea de viata datatoare Mareste imaginea.

Pentru noi, monahii, sensul Crucii este centrul vieții noastre, mândria noastră, nădejdea și așteptarea mântuirii noastre. Când vedem cu câtă sălbăticie ne atacă vrăjmașul, când vedem multiplele slăbiciuni ale firii noastre, când vedem patimile și poftele care ne asediază și ne amenință existența, atunci nu ne rămâne decât să ne punem nădejdea în Crucea lui Hristos și să prindem curaj pentru a ne continua lupta, pentru a ieși învingători.

Cum putem reuși să îmbrățișăm crucea și să o ridicăm fără nici o împiedicare ? Numai ridicându-ne crucea, vom putea întrezări în spatele ei simbolurile Învierii. Numai cei care mor, aceia vor și trăi. Cel care va dori să-și salveze viața, acela o va pierde, iar cel care și-o va pierde «pentru Mine și pentru Evanghelie», adică cel care își ia crucea, acela va avea parte de Înviere. De aceea, în seara aceasta să ascultăm cu evlavie frumoasele imnuri bisericești scrise de Sfinții Părinți și să ne închinăm semnului, pe care diavolul îl promovase ca blestem, dar pe care Domnul Hristos l-a transformat în binecuvântare, ca să distrugă mai întâi puterea celui viclean și apoi ca să ne dea nouă o armă nebiruită. Privind la crucea Mântuitorului, nu trebuie să încetăm s-o ridicăm pe umerii sufletului nostru, pentru că în spatele ei se ascunde secretul fericirii noastre.

Cinstind crucea, Îl cinstim de fapt pe Cel ce S-a răstignit pe ea, pe Hristos, Cel Care a restaurat chipul denaturat și deformat al omului, ce fusese pătat din cauza căderii. Acesta, ca Cel ce este binefăcătorul omenirii, ne arătă neîncetat calea de întoarcere către Dumnezeu. După ce a vindecat toate bolile și slăbiciunile noastre, Hristos a nimicit moartea și pe cel care a provocat moartea, adică pe diavol, reașezându-ne astfel în poziția privilegiată de fii ai lui Dumnezeu. Mijlocul prin care a fost înfăptuită minunea învierii omului și a vindecării firii omenești supusă stricăciunii este tocmai cinstita cruce, pe care Biserica o sărbătorește astăzi. Pe drept cuvânt, Sfinții Părinți numesc crucea ca fiind «viața noastră», căci, prin intermediul ei, redobândim libertatea și personalitatea pierdute prin păcat. Indiferent de ce păcate și patimi suntem robiți, dacă invocăm sincer puterea și harul crucii, vom reuși să redobândim personalitatea pierdută și să depășim toate necazurile. Pentru a reveni de la starea împotriva firii la starea după fire, omul trebuie să urce pe scara numită cruce. Iar dacă va voi să urce și mai sus, să se înalțe către cer, acolo unde este patria sa adevărată, din nou va trebui să parcurgă drumul ascedent al crucii.

Să vedem ce înseamnă de fapt crucea. În primul rând, crucea este obiectul pe care fiecare din noi îl purtăm la gât. Importanța crucii nu constă însă în aceasta, ci în puterea pe care crucea o are. Este vorba, desigur, despre puterea prin care Dumnezeu Cuvântul le-a unit pe toate la un loc și a restabilit echilibrul firii umane, care fusese pierdut din cauza păcatului. Cu alte cuvinte, Hristos a nimicit nu numai puterea morții, ci și a diavolului și a oferit oamenilor posibilitatea de a redobândi ceea ce pierduseră, de a ajunge «mai presus de orice putere și de orice nume», de a sta de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, împlinind astfel în persoana Sa toate făgăduințele: «vreau ca acolo unde voi fi Eu să fie și ei». Așadar această super-valoare dobândește omul prin intermediul cinstitei cruci. Acest lucru nu înseamnă, însă, că trebuie să invocăm în mod abstract harul crucii, ci trebuie să ne străduim să ne ridicăm crucea și să o purtăm pe umerii noștri. Iată ce zice Domnul: «vinde tot ce ai și dă săracilor și vei avea comoară în cer. Apoi vino de-mi urmează Mie».

Iată sensul crucii. Rătăcirea celor două firi raționale – îngerească și umană – care s-au îndepărtat de Dumnezeu prin cădere și autodistrugere, constă în faptul că s-au reîntors la starea de egoism, al cărei apogeu este atins prin iubirea de sine. Iubirea de sine este tocmai cauza distrugerii. Această stare bolnăvicioasă se vindecă cu ajutorul iubirii de durere (filoponía), care, de altfel, stă și la baza jertfei de pe cruce, jertfă pe care Domnul Și-a asumat-o nu pentru Sine, ci pentru a ne vindeca pe noi. Așadar, pentru noi, crucea trebuie să însemne iubire de durere, care constă în a ne lepăda de tot ce e al nostru, pentru a ne dedica și a ne încredința pe noi înșine voii dumnezeiești. Această nevoință, această agonie este crucea noastră. Ați văzut ce a făcut Domnul Hristos? Îl îndemna Pilat să se apere pe Sine, iar El nu spunea nimic. Oare de ce nu i-a răspuns? Dacă îi răspundea, ar fi însemnat că vrea să Se îndreptățească pe Sine. Iar acest lucru este exclus în cazul lui Hristos. Cu o altă ocazie, pentru a ne deschide mintea ca să pătrundem sensul tainei, S-a rugat astfel Tatălui Său: «Părinte, scapă-mă de acest ceas», iar imediat adaugă: «dar pentru aceasta doar am ajuns la ceasul de față».

Fiecare din noi trebuie să înțeleagă că viața noastră pe pământ nu are alt sens, că nu trebuie să avem altă preocupare, decât cum să fim mereu pregătiți să ne ridicăm crucea. Nici un cuvânt, nici un sens prin care ni se descoperă voia divină nu trebuie să ne scape. Trebuie să fim întotdeauna pregătiți să răspundem voii divine, chiar și cu prețul jertfei de sine. Acesta este sensul destinației noastre. Căci nu trăim în această lume ca să mutăm lucrurile dintr-un loc într-altul, sau ca să prelucrăm materia. Aceasta ne învață Sfinții Părinți și drepții Vechiului Testament. Dintre aceștia, un loc aparte îl ocupă proorocul David, care ne descrie în psalmii săi întregul sens al antropologiei și al hristologiei. Iată ce spune într-unul dintre aceștia: «pentru cuvintele buzelor Tale, Doamne, eu am păzit căi aspre», el, care era rege, și știm că în vechime regii erau mult mai autarhici și mai plini de putere. Însă pe el nu-l interesa puterea pe care o avea în mâinile sale, ci mărturisea că scopul principal al vieții sale a fost să-și ridice neîncetat crucea și să facă voia Domnului. Referitor la timpul rugăciunii a spus că «de șapte ori pe zi Te-am lăudat, Doamne», el, care, în același timp, era și rege, și comandant de oști, și conducător și judecător. Însă nici una dintre aceste funcții, nici una dintre multele sale femei, nici unul dintre copiii săi, nici una din multele sale sarcini nu l-au împiedicat să se roage «de șapte ori pe zi», ci avea mereu mintea îndreptată către Dumnezeu.

Vedeți cum s-a nevoit acest om iubitor de Dumnezeu pentru a-și îndeplini scopul? Cine vrea să se închine și să cinstească cum se cuvine sfânta cruce, trebuie să se lepede de celelalte scopuri ale vieții sale, care sunt străine de voia dumnezeiască. Se poate ca mâinile și picioarele să se miște spre îndeplinirea misiunii noastre pe acest pământ, însă mintea trebuie să ne fie mereu la Dumnezeu. Desigur, ca oameni, suntem nevoiți să ne ocupăm și cu cele materiale. Trebuie însă să fim cu luare aminte, ca nu cumva mintea noastră se fie subjugată de acestea, ci să fie neîncetat îndreptată spre Dumnezeu. Trebuie să ne dăm toată silința să-L iubim pe Domnul Dumnezeul nostru din tot sufletul, din toată inima, din toată tăria și din tot cugetul nostru și pe aproapele nostru ca pe noi înșine. Cel care își ridică crucea în acest duh al iubirii, cu siguranță că va fi părtaș și Învierii, așa cum spune și sfântul apostol Pavel că, dacă vom muri împreună cu Hristos, vom și trăi împreună cu El… dacă însă ne vom lepăda de El, și El se va lepăda de noi. Așadar dilema în fața căreia suntem puși este cu totul înfricoșătoare: fie Îl vom mărturisi pe Hristos, fie Îl vom nega – nu există cale de mijloc. Cu alte cuvinte, fie alegem să ne ridicăm neîncetat crucea, răstignindu-ne împreună cu Domnul nostru, ca să și înviem dimpreună cu El, fie alegem tabăra celor care Îl neagă și atunci, în mod obligatoriu, și El se va lepăda de noi. Să nu fie una ca aceasta!

Așadar, având mijoacele încinse și candelele aprinse, un singur lucru trebuie să avem în vedere: să ne ridicăm neîncetat crucea, astfel încât în orice moment Domnul, Cel care ne cheamă mereu la El, Și-ar ridica privirea să vadă unde ne aflăm, să ne găsească în urma Sa, ținând crucea strâns pe umerii noștri. De aceea, se cuvine să avem totdeauna drept veșmânt iubirea de durere, pentru a nu ne îndepărta de păzirea și împlinirea voii dumnezeiești. Și astfel vom deveni adevărați închinători ai cinstitei cruci. Căci astfel de închinători vrea Dumnezeu.

În lumea aceasta, mai ales noi, monahii, suntem ca oile în mijlocul lupilor. De aceea nu trebuie să ne sperie ispitele, care vin din starea de păcătoșinie în care ne aflăm, sau capcanele întinse de cel viclean, prin care încearcă să ne împiedice să ne închinăm lemnului crucii. Păcatul, acest obstacol imens, încearcă în fel și chip să ne oprească de la a-L cinsti pe Domnul Hristos. Însă noi, având mereu gândul la Dumnezeu, trebuie să strigăm astfel: «mergi înapoia Mea, satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini și numai Lui să-I slujești». Așadar acesta este sensul vieții noastre – de a descoperi și păzi voia lui Hristos. Și, chiar dacă ne aflăm în pericol, nu trebuie să ne lepădăm de El, ci trebuie să-L mărturisim, chiar și cu prețul vieții noastre.

Acesta este drumul pe care l-au urmat martirii, mărturisitorii, cuvioșii, drepții de la început și până în zilele acestea mai de pe urmă. Suntem, așadar, moștenitorii acestui tezaur duhovnicesc, avându-i mijlocitori pe toți drepții și sfinții care alcătuiesc Biserica triumfătoare și care se roagă neîncetat pentru noi și ne așteaptă alături de ei. Nimeni să nu deznădăjduiască, nimeni să nu rămână în urmă. Să înaintăm toți împreună spre atingerea scopului nostru comun, cu harul crucii Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.

Iosif Vatopedinul

Mesaje athonite, editura Sfintei Mari Mănăstiri a Vatopedului, Sfântul Munte 1999.

09 Iunie 2015

Vizualizari: 1567

Voteaza:

Crucea de viata datatoare 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE