Uneori ne simțim deosebit de pustiiți, de lipsiți de putere, încât doar harul care ne îngrijește ne mai poartă de grijă. Sunt trădări, dezamăgiri reale, dar să nu le exagerăm nici noi. Să fim ocupați cu binele, să nu ne găsească vicleanul neocupați.

Întâlnirea de azi cu părintele m-a liniștit. Prezența unui om duhovnicesc este un mare har.

Inițierea este dorința sinceră și consecventă de a aprofunda adevărul. Descoperi ce te fascinează și vrei să afli mai mult. Te dedici, pentru că ești fascinat. Ești străjer al comorii găsite.

Este foarte ușor de văzut de care parte este adevărul. Nu este suficientă o simplă aluzie legată de fidelitate (credincioșie), este nevoie de o iubire consecventă. Itinerariul către lumea minunilor trece prin inimă, indubitabil. Pentru fiecare inițiat se impune necesitatea unei cunoașteri îndeaproape a sărăciei cu duhul, cheia Împărăției minunilor.

Este vorba de cu totul altceva decât își închipuie majoritatea. O lume minunată nu are lux și realizare, nu se întemeiază pe succes și pe profit. Acel altceva, neașteptat, poate fi găsit în paginile Noului Legământ. Este o fericire găsită în alt mod, pentru o altă perioadă de timp și având cu totul alte consecințe.

Părintele rămase calm și nu se tulbura din pricina unei bolnave, care nu își luase medicația. El era deja din acea minune, era părtaș al ei. Nu putea nega ceva ce transmitea involuntar. Acea stare o are părintele atunci când ești în preajma dânsului. Și îți dă și ție din pacea lui. E generos în această privință.

Este o lume a rugăciunii, a bunătății și a răbdării. Nu este deloc o utopie, câtă vreme miliarde de sfinți o trăiesc deja. Dacă unii nu au auzit de ea, nu înseamnă că ea nu există. Dacă nu ai văzut un ornitorinc, nu înseamnă că el nu există. Există multe lucruri, nestingherite de indiferența secolelor.

Oaza de liniște trebuie căutată. Leneșul va abandona repede. Mândrul va fi căpetenie de călăuze. Desfrânatul va fi un ataș care trage permanent spre dreapta, abătându-și direcția. Dar toți știu de existența destinației și de biruința înaintașilor. Generații întregi sunt acolo deja și ne așteaptă. Învierea este o așteptare împlinită, o minune certă.

O echipă îmbarcată spre rezultatul bucuriei veșnice. Un cântec de bucurie: Slavă învierii Tale, Doamne! Este un play-off dificil, dar putem pierde două meciuri, câtă vreme câștigăm la general. Câtă veselie când echipa câștigă! Fanii știu versurile, cântă în picioare. Nu stau jos, nu se gândesc la altceva.

Un sportiv se antrenează zi de zi. Nu își permite să lipsească de la antrenament, ca să nu riște accidentări. Ascultă sfaturile antrenorului și respectă disciplina. La final, ia laurii. Nu își desconsideră adversarul. Dar victoria nu vine de la sine.

Vrem medaliile originale, nu surogatele blatistului viclean-mincinos. Pentru a nu fi eliminați, respectăm regulamentul. Fanii sunt alături de echipă, nu cască plictisiți. Se întorc bucuroși acasă. Este victoria lor. Au dat totul. I-au purtat spre victorie. Este un angajament serios.

Dacă pentru o bucurie minoră, totuși, oamenii depun atât de mult efort, nu ar fi logic să se străduiască pentru o bucurie și mai mare? Să se antreneze pentru o echipă încă și mai bună? Medaliile se dau abia la final și mulți își pierd răbdarea. Nu mai vor să aștepte o răsplată abia după moarte. Aici este greșeala de raportare. Realitatea din jur nu se schimbă, noi ne raportăm diferit la ea. Este cine să o schimbe, pentru cei ce se orientează corect. Pentru cei ce privesc coșul de baschet, nu sunt distrași de alte lucruri.

Am văzut și o suporteriță de a noastră sărutând un fan advers. Erau la suc, pe neutru. Nu există orgoliu și ură, doar muncă și bucurie. Dar fără sudoare nu se poate. Fără regim alimentar nu ar rezista.

Scriam acum câțiva ani despre un atlet complet, Novak, pe care tenisul îl iubește. Acum îl propun pe Filip, un baschetbalist extraordinar, cel mai bun care a jucat vreodată nu doar pe Someș, ci în toată liga carpatico-dunăreană. Este harnic, talentat, dar fără aere de vedetă.

Atletul credinței devine performant abia când nu mai dorește domnia cantității. Prea-multul este viciat, corupt, dar și artificial, denaturat și falsificat. Este încă o împlinire a profețiilor evanghelice referitoare la graba timpului de a-și atinge finalul prin saturație. Atletul credinței nu își pierde speranța, deoarece știe că sfârșitul domniei cantității nu este decât sfârșitul unei iluzii.

Primează calitatea la antrenamentul duhovnicesc. Degeaba mă rog foarte mult, dacă mintea îmi stă în altă parte. Degeaba postesc 300 de zile pe an, dacă sunt certat cu vecinul de alături. Poate nu reușesc să fac sute de metanii, dar câte fac mă străduiesc să le închin Antrenorului.

Ceea ce azi ni se pare fabulos, înainte era banal. Asta pentru că avem criterii subiective de apreciere. Dacă jocul este colectiv, individualismul nu își are locul. Când totul este dezbrăcat de valoare și este redus doar la marketing, dispare interesul și crește doar scârba față de acel fenomen. Sunt ratări de vocație, sunt speculanți, dar sunt și mari perdanți.

Am pierdut în mare parte atractivitatea față de antrenamentele benevole. Totul mere pe șantaj sau recompensă. Înainte, fiecare gest era un sacrament, fiecare ofrandă o liturghie a fratelui, o antrenare a voinței. Riscăm să devenim exagerat de buni profesioniști, dar nimic mai mult. Dar nu asta se așteaptă de la antrenamentele noastre.

Există riscul să executăm mecanic totul, fără suflet. Avem nevoie de suport. Suntem prea înseriați, cifre… Vocația trebuie să fie conform cu profilul celui ce o practică, pentru a evita bagatelizarea. Nu este timp pentru aleatoriu, echilibrul vine din interiorul plin de iubire exteriorizată.

Găsirea adevărului nu este o speculație. Este o realitate eliberatoare. Este fericirea în cel mai înalt grad posibil pentru un om. Adevărul este lipsa vulgarității. Este opoziția față de minciună. Este desecretizarea publică a ascunzișurilor.

Nu marele public decide adevărul. Materialismul nu poate acapara profunzimea. Niciodată lăcomia nu va fi virtute. Adevărul e că știm ce avem de făcut. Că avem suficiente modele, explicații, încurajări. Doar că magnetismul minciunii încă atrage spre infern. Avem pe cine să întrebăm. Cine caută, are unde găsi. Îl avem pe padre.

O lume a minciunii este insuficientă, chiar și pentru atei. Un univers haotic este de nedorit pentru toți. Obișnuința este uneori iluzie sau amăgire. Dezobișnuirea de vechea minciună este realizabilă. Am crescut generații de hipnotizați dispractici. Marea minciună iluministă așează omul în centrul tuturor preocupărilor, detronând iluzoriu Liderul de drept.

Obișnuința greșește prin excluderea prematură a sacrului. O viață obișnuită, netransformată după adevăr, nu duce în rai.

Nu mă supăr când pierd, dar mă deranjează când trișează arbitri. Sau când rezultatul se schimbă la masa verde. Sau când faze asemănătoare sunt judecate diferit. Dar nu platina o caut.

Minciuna devorează. Întunericul atacă. Dar lumina nu va fi absorbită de beznă. Adevărul este complet. Un om care slujește adevărul nu trebuie să fie șase zile de negăsit și o zi de neînțeles. Un om dedicat adevărului nu exagerează amploarea maleficului. Mâine este prăznuirea noului mucenic polon Martysz, prilej de mărturisire.

Corectitudinea lumească înseamnă uniformizarea minciunii, nu înlăturarea ei. Când faci ascultare față de un om duhovnicesc, totul devine simplu. Pentru că sunt identificate fără malpraxis punctele nevralgice, dureroase. Și toate incovenientele sunt tăiate în carne vie.

Lumea minciunii propune o pseudorealizare, o încrâncenare, o logică diabolică, o mediocritate. Deturnarea atenției exclusiv spre lucrurile exterioare, tangibile s-a accentuat începând cu 1600. Acest proces se îndreaptă spre climax.

Un adevăr vital: moartea nu e ultima care va muri, moartea a murit deja. Dincolo de timp, moartea nu mai e posibilă. Simțim adevăratul sens al căderii, al îndepărtării: neputința de a ne salva singuri. Necazul se va sfârși. Adevărul va birui în noi. Sângele hristic coagulează omenirea.

Adesea ne revine o imagine tulburătoare, scandalizatoare, cu care ne complacem și chiar o hrănim. Fie că e vorba de un fost iubit, fie că e vorba de altceva, imaginea asta poare deveni chiar idol. După trecerea la ortodoxie a tinerei Halima Ostrolya, părintele mi-a zis:

- Nu poți opri gândurile, așa cum nu poți opri vântul. Nu poți fotografia vântul, decât dacă vezi un copac plecat într-o parte sau o furtună de nisip. Dar poți să te adăpostești. Asta e ispita, atacul.

- Și e păcat?

- Dacă nu consimți, nu e păcat, ai respins ofensiva. Dar să nu te predai. E ca și cum vezi un afiș, nu îl poți ocoli, e postat peste tot, dar nu te duci la spectacol. Auzi de un jaf, dar nu mergi să furi. Ți se propune un flirt, dar respingi intriga. Pentru asta ai nevoie și tu de arme, să te aperi. Iar acest neam de demoni iese doar cu rugăciune și cu post, cum zice Domnul Iisus. Ai nevoie să deosebești binele de rău.

Ispita exercită o mare atracție, de aceea e ispită. Ca să fie tentantă, te păcălește ca pe proști, dar nu îți dă ce ți-a promis. Ideea e până când vrei să te lași mințit. Adesea știi că ești mințit, dar nu zici nimic, ești laș. Ispita este o ademenire exclusiv spre rău. Dar este și o cercetare, un studiu, un examen, ești probat în credință. Ispita în sine nu te poate răpune. Dumnezeu nu îngăduie să fi ispitit peste puterile tale.

Valorile au o prioritate: Dumnezeu – celălalt – eu. Ispita este să inversezi totul, să te pui pe tine sus. Ce e valoros pentru tine? Dacă te ferești de prejudecăți și superstiții, nu vei cădea în capcana falselor valori, impuse prin ipocrizie și viclenie de mincinosul lipitor de afișe și vânzător de bilete la spectacolul infernului.

Culmea, nu toate afișele deranjează… Deranj, mare deranj. La fel cum Domnul Iisus deranja pe valutiști. Culmea, tu toate valorile deranjează. Deranjează doar afișele cu mesaj creștin și sunt tolerate de lumea zisă modernă toate afișele violente. Deranjează doar virtuțile creștine și sunt tolerate patimile, pseudovirtuțile. Este o lucrare diabolică, căreia trebuie să i ne opunem.

Este doar o modă să rupi afișele creștine, să ataci valorile creștine, să fi agnostic. Mulți habar nu au ce înseamnă agnosticismul. Adesea îl confundă cu ateismul sau – am întâlnit cazuri – chiar cu protestantismul. Oportuniști care sar în trenul istoriei, nimic nou. Lipitori de afișe aprobate de branduri. Oameni care gândesc doar ce le spun alții. Adică, oameni care și-au pierdut libertatea. Acesta este iadul, sclavia, lipsa fericirii, slugărnicia.

Nu avem nici o scuză. Pe afiș scrie clar ce spectacol va fi. Nu ne obligă nimeni. Asta nu ne pot fura nicicum, credința. Pot să ne fure aurul și petrloul, lemnul și țara întreagă, credința nu ne-o pot lua. Nu este un clișeu, nu este un truism, nu este un sofism superfluu, este un crez, o mărturisire, o speranță.

Atunci, care sunt punctele noastre de sprijin? Hristos este piatra unghiulară, e limpede. Fără El chiar nu putem face nimic, nu e doar o vorbă celebră din Evanghelii. Hristos este Punctul Cardinal, Răsăritul de unde răsare lumina, bucuria și veșnicia. Altarul e spre răsărit, spre Hristos, spre rai. Credința este baza, temelia, fundamentul.
Baza credinței noastre este bucuria promisă, fericirea veșnică, devenită posibilă prin înviere. Hristos ne spune cum să fim și ne dă și putere să fim așa. Ne învață cum să clădim pe temelie solidă, neclătinată. Adică nu suntem disperați după primul afiș de pe internet. Punctele noastre de sprijin sunt: învierea, iubirea, veșnicia. Este cel mai tare afiș: din iubire, vom fi înviați pentru a trăi veșnic.

Străjerii valorilor nu au murit, doar trebuie căutați. Pentru mine este o mare binecuvântare că părintele era deja lângă mine din copilărie, înainte de a începe căutările. Iar când am început să explorez lumea credinței, părintele mi-a fost călăuză. Până când am avut nevoie de pima adeverință formală nici nu am știut cum îl cheamă. Era doar părintele. Nu era un nume. Era o prezență. Era o Evanghelie vie. Și încă este. Să îl țină Domnul cât mai mult printre noi, să ne povățuiască. Încă este tânăr. A fost hirotonit în anul nașterii mele, încă nu e pensionar.

Azi, părintele mi-a vorbit despre sfântul mucenic Nearh, cel săvârșit prin foc și despre apostolul Natanael. Zilnic avem modele de sfințenie la îndemână, valori anti-afiș.

- Nici o convenție (după cum îi convine) nu poate fixa alte valori! zise părintele la Sâmbăta lui Lazăr în cimitir. Omenirea suferă. Secole de minciună, de negare a abuzurilor celor puternici împotriva celor slabi, doar pentru păstrarea hegemoniei. În loc să își ceară iertare, ne propun, cam cu sila, valorile lor, nordice. Mulțumim, sunt bune cele estice, ierusalimitene. Mulțam frumos, suntem sătui de sclavagism, de colonialism… Sufletul nu ni-l puteți înlănțui.

Istoria mântuirii mărturisește Providența, Pronia. Trecutul se numește Perfect, chiar dacă e plin de imperfecțiuni, pentru că e cursa omenirii spre desăvârșire, după modelul ceresc, nu după afișele circarilor medievali. Trecutul mărturisește că și în viitor omul se poate elibera de tenebre.

Singura eliberare, singura fericire, singura viață veșnică este cunoașterea lui Dumnezeu.

- Tinere, dacă nu Îl cunoști pe Dumnezeu, cum vrei să trăiești veșnic cu un necunoscut? Mă întrebă părintele de Florii. Dacă L-ai cunoaște, n-ai face spectacol, nu te-ai văicări și nu ai crede ce îți afișează alții de prompter. Dacă L-ai cunoaște, nu te-ai atașa de perisabil. Dacă L-ai cunoaște, nu te-ai mai despărți de El. profită de Marea Săptămână a Grațierii. Trăiește fiecare săptămână ca una Mare, fiecare duminică ca un Paște! Hristos a înviat!

Doamne, vindecă pietrificarea inimii mele! Scapă-mă de aparențele înșelătoare! Prea multe fisuri, prea multe superstiții, prea multă șarlatanie, prea multe obsesii, prea multe depresii, prea mute diversiuni, prea multă ostilitate. Un spectacol mult prea obositor. Doamne, dăruiește-mi odihna Ta!

Marius MATEI