Nadejdea Invierii

Nadejdea Invierii Mareste imaginea.

In nevoi si necazuri, in nenorociri si in greutatile zilei la cine oare vom striga? Cine este atat de disponibil si rabdator sa ne asculte si sa ne mangaie in necazul cel mare? Daca esti obosit, impovarat de ispite si necazuri asculta chemarea launtrica: “Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi” (Mt. 11, 28).
 
Nu deznadajdui! Acesta este unul dintre principiile fundamentale ale trairii vietii crestine in Hristos. Orice probleme ai avea, oricat de grave ar fi acestea, nu deznadajdui, ci, cheama degraba in ajutor pe cel care a biruit cel mai mare rau al omenirii, moartea, pe Iisus cel Inviat.

De aceea, lacrimile omului credincios ar trebui sa se opreasca candva, pentru ca nu-i asa, ar trebuie sa existe o anumita diferenta intre credinciosi si necredinciosi.

Tanguirea celor care nadajduiesc in Inviere are limite. Idolatrii ii plang pe mortii lor ca si cum i-ar fi pierdut pentru totdeauna si, de aceea, le este greu sa gaseasca usurare in durerea lor, in timp ce credinciosii au mangaierea nadejdii Învierii si ca se vor regasi iarasi cu mortii lor. Acesta este motivul principal pentru care cei credinciosi nu se intristeaza ca ceilalti care nu au nadejde (I Tesaloniceni 4, 13).
 
Sfintii Parinti ai Bisericii accepta durerea pe care o provoaca moartea unei persoane iubite, precum si doliul, tanguirea ca mijloace de exprimare ale acestei dureri. De altfel, exista variatiuni in aceasta pozitie patristica fundamentala. Exista oarecum diferente in modul de infruntarea a durerii, a plansului la diferiti Sfinti Parinti, asa cum ar putea fi diferente in modul de manifestare al unui parinte la pierderea unui copil sau in alte imprejurari.

Pe de o parte, Parintii capadocieni isi exprima foarte des acceptarea durerii, a plansului si a tanguirii, avand drept singura retinere masura. Aproape niciodata ei nu osandesc aceste stari, in timp ce adesea reactiile lor personale la moartea unei persoane iubite sunt deosebit de puternice. 
 
Pe de alta parte, modul in care Sfantul Ioan Gura de Aur infrunta aceste realitati constituie o schimbare importanta in raport cu Parintii capadocieni. Sfantul Ioan Gura de Aur nu-si exprima in mod personal sentimentele atat de puternic cum o fac capadocienii si foarte des da impresia ca condamna cu multa emfaza durerea pe care o simt cei care plang moartea unei persoane iubite. El osandeste, in special tanguitul, ca mijloc de exprimare a durerii, si foarte des caracterizeaza aceste stari ca fiind pacatoase si marturii ale necredintei.

Cu toate acestea, cercetarea atenta a atitudinii Sfantului Ioan Gura de Aur arata ca intentia lui nu era sa osandeasca durerea si expresia acesteia, ci exagerarile. El spune: "Nu eu graiesc aceasta, omule, nici nu legiuiesc aceasta, ca sa nu-ti plangi deloc copiii! Caci chiar daca zic, din neputinta graiesc. Caci si eu ma supun legilor firii si eu sunt nascut din mama." "Nu opresc sa-i plangem pe cei care au plecat, sa-i tanguim, dar nu in chip urat, nu smulgandu-ne parul, nu golindu-ne bratele, nu sfasiindu-ne vesmintele in vazul altora.” "Sa ne tanguim, nu va impiedic, dar nu intr-un mod necuviincios, ci varsand in suflet lacrimi amare si in tacere… De aceea, sa plangi cu amar, sa te tangui in casa ta cand nu te vede nimeni!"
 
De altfel, este evident faptul ca Sfantul Ioan Gura de Aur nu dezaproba nici durerea pe care o incearca un om cand pierde persoana iubita, nici tanguirea ca mod de exprimare a acestei dureri, ci modurile in care se face tanguirea, care dupa parerea lui nu sunt cuviincioase. Cand Sfantul Ioan Gura de Aur recomanda credinciosilor sa se tanguie in casele lor, ar trebui sa se inteleaga pur si simplu ca este necesar sa evite ostentatiile publice neautentice ale durerii, si nu exprimarea in sine a acesteia, pentru ca atunci ar veni in contradictie cu porunca crestineasca ce ingaduie poporului lui Dumnezeu sa traiasca si sa-si exprime public durerea (Romani 12,15).
 
Sfantul Ambrozie al Mediolanului si Fericitul Ieronim recomanda o alta atitudine. Reactiile lor personale la moartea unei persoane iubite sunt foarte puternice, dar, cand abordeaza durerea si doliul celorlalti, ei au o atitudine foarte austera si recomanda stapanirea de sine si netulburarea. Este caracteristica diferenta dintre cele doua necrologuri ale Sfantului Ambrozie pentru fratele sau Satir. Primul este caracterizat de un sentimentalism puternic, pe cand al doilea, de indemnurile dese pentru o infruntare viteaza si temperata a pierderii pe care o provoaca moartea.

In alta ordine de idei, Parintii pustiei nu fac referire la durere si tanguire in relatie cu moartea fizica, ci in legatura cu moartea duhovniceasca, fiindca pentru ei aceasta este moartea adevarata. Pentru Parintii neptici, reactia la moartea duhovniceasca cu durere, si tanguire nu este doar acceptata, ci si indispensabila.

Apoi, indemnul multor Parinti ca in fata durerii, oricare ar fi aceasta si oricat de puternica ar fi trebui sa avem permanent in fata ochilor nadejdea Invierii Domnului Iisus Hristos si asa vom trece mai usor peste problemele noastre, fie ea si moartea unei persoane iubite. Nadejdea Invierii Mantuitorului constituie antidotul cel mai puternic in nenorociri si incercari grave.

Asadar, dragi crestini puneti-va nadejdea in Invierea Domnului deoarece asa cum spune si Apostolul Pavel: “Fara Invierea Mantuitorului, zadarnica ar fi propovaduirea noastra, zadarnica ar fi osteneala tuturor crestinilor, nu ar mai exista crestinism si zadarnice ar fi plansul si tanguirea voastra, indiferent de imprejurari si situatie…”.
 
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!
 
Stefan Popa 

.

Despre autor

Stefan Popa Stefan Popa

Senior editor
301 articole postate
Publica din 28 Septembrie 2012

27 Martie 2013

Vizualizari: 1377

Voteaza:

Nadejdea Invierii 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE