Sfantul Chiril al Alexandriei - Scrisori pascale

Sfantul Chiril al Alexandriei - Scrisori pascale Mareste imaginea.

Scrisoarea a X-a

lata ca din nou trebuie sa dam numaidecat ascultare glasurilor sfintilor si cu staruinta sa pasim pe urmele lor, ca intinzandu-ne mainile unii altora, asemenea unor frati si totodata fii, sa le adresam un sfant salut: „har voua si pace de la Dumnezeu, Tatal nostru, si de la Domnul lisus Hristos!", Care ne-a aratat inca o data vremea intreit dorita si ravnita a sfintei sarbatori; pe aceasta insusi corul cel mare si slavit al sfintilor proroci a facut-o de mai inainte cunoscuta, cu luminarea tainica a Sfantului Duh si cu dinainte vestirea celor ce aveau sa se intample prin Hristos. De altfel, si dumnezeiescul David a facut sa rasune pentru noi ca dintr-o lira duhovniceasca o cantare dumnezeiasca, dand de stire in acest chip: „Sa se veseleasca cerurile si sa se bucure pamantul (...); sa se bucure campiile si toate cele ce sunt pe ele (...) de fata Domnului, ca vine, vine sa judece pamantul, sa judece lumea intru dreptate si popoarele intru adevarul Sau".

Dar Cel care a fost vestit odinioara ca avea sa vina intru cele ale noastre urma sa-Si faca cunoscuta hotararea dreapta si fara pata: bucuria nu-si mai gasea temeiul in nadejde, ci chiar in lucrurile pe care ni le-a descoperit; caci S-a salasluit intre noi in vremurile cele mai de pe urma ale veacului, dupa incredintarea sfintelor si dumne-zeiestilor scrieri; „a judecat lumea in dreptate", dupa glasul psalmistului. Si cum a judecat-o? Mustrandu-l, asadar, pe cel ratacit sau supunandu-i pedepselor pe cei care oarecand au nesocotit poruncile dumnezeiesti. Apoi, cum ar mai putea sa se adevereasca ceea ce El insusi a strigat despre Sine: „Caci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau in lume ca sa judece lumea, ci ca sa se mantuiasca, prin El, lumea"? Si oricine dintre cei cu mintea intreaga ar marturisi, dupa parerea mea, ca osandirea celor care au pacatuit la o pedeapsa atat de aspra nu este lucrarea celui ce mantuieste, ci mai degraba a celui ce vrea sa vatame si cere socoteala, fara ingaduinta iertarii pentru cele deja savarsite. Cum, asadar, n-a venit sa judece, ci sa izbaveasca lumea, daca a randuit o pedeapsa atat de amara impotriva ei? Dar mi-ar fi greu sa cred ca cineva ar putea aluneca intr-o astfel de nebunie, incat sa considere ca Adevarul ar fi in stare sa minta in vreun fel. Asadar, in ce fel a judecat pamantul? Caci aceasta a strigat cuvantul psalmistului pentru noi.

Satana, cel care a fost lepadat asemenea unui fulger din ceata sfintilor ingeri si a fost dezbracat cu totul de slava avuta in sine si de podoabele demnitatii sale, s-a ridicat asupra noastra asemenea unui tiran cumplit si dintr-o neinfranata dorinta de asuprire fara masura ne-a luat in stapanirea sa; caci a indraznit sa zica: „si asemenea cu Cel Preainalt voi fi". Insa, pentru ca ii lipsea destula putere spre a se impotrivi hotararii celei de Sus si nici nu putea sa-I aduca vatamare in vreun fel Dreptului Care l-a facut sa sufere pedeapsa, s-a pornit cu razboi impotriva noastra. Si deindata l-a indepartat pe om de la calea cea dreapta, indreptandu-l numai spre ceea ce voia el, si, instrainandu-l de adevarata cunoastere de Dumnezeu, a facut din cel creat dupa chipul lui Dumnezeu un inchinator si adorator al sau, zamislind impotriva noastra pizma si punandu-si deasupra capului sau o slava egala cu cea a unui Dumnezeu, pentru ca era stapanit de o patima ancestrala; si, adancindu-i-se boala, din pricina celor pentru care si fusese pedepsit, punea la cale fatis sa-si intinda stapanirea asupra tuturor. Si, odata ce si-a intins stapanirea asupra intregii lumi, socotind in sinea sa ca Dumnezeu a uitat cu totul de creaturile Sale si nu mai socoteste vrednic sa puna nici un pret pe viata noastra, inaitandu-si sprancenele barbarul, osandea plin de sine slabi-ciunea omeneasca, zicand: „voi cuprinde cu mana mea tot pamantul ca pe un cuib si-l voi ridica ca pe niste oua parasite; si nimeni nu va putea sa-mi scape sau sa mi se impotriveasca". Dar, zicand aceasta, a auzit de la Dumnezeu, Stapanitorul a toate: „Asa cum haina inrosita cu sange nu va fi curata, nici tu nu vei fi curat, pentru ca Mi-ai nimicit pamantul si Mi-ai ucis poporul, insa nu vei dainui in veci".

Asadar, Dumnezeu, Care l-a amenintat pe acela cu sfarsitul tiraniei, atunci cand S-a facut om, fiindca venise vremea in care trufasul si ucigasul trebuia sa-si ia pedeapsa cea amara, „a judecat lumea intru dreptate". Caci l-a judecat atat pe acela, cat si pe noi: pe acela, fiindca l-a aflat nedrept si lacom, „legandu-l cu legaturile intunericului in iad", dupa cum este scris, „l-a dat sa fie pazit spre judecata" zilei celei mari, spre a fi pedepsit. lai pe ceilalti, din toata lumea, i-a slobozit din legaturile pacatului, indreptan-du-i prin credinta si i-a restaurat in sfintenia cea dintru inceput. Si vei intelege lesne ca noi am cerut de mult timp ca acela sa fie tras la raspundere pentru ceea ce a facut impotriva noastra, daca vei fi atent la cuvintele psalmistului, atunci cand a infatisat umanitatea asemenea unei singure persoane, care cade in fata lui Dumnezeu si zice: „Scoala-Te, Doamne, si ia aminte spre judecata mea, Dumnezeul meu si Domnul meu, spre pricina mea".

Iar faptul ca Mantuitorul a condamnat o data in plus tirania diavolului, facandu-ne liberi, si ne-a castigat pentru Sine, cum n-ar putea fi invederat pentru oricine, de vreme ce se spune in scrierile evanghelice: „Acum este judecata acestei lumi; acum stapanitorul lumii acesteia va fi aruncat afara. Iar Eu, cand Ma voi inalta de pe pamant, ii voi trage pe toti la Mine"? Cel care spunea mai devreme ca n-a venit sau ca n-a fost trimis de catre Dumnezeu si Tatal spre a judeca lumea a spus ca acum este judecata lumii acesteia. Asadar, este clar si mai presus de orice indoiala ca ne-a adus indreptarea si ca a hotarat pierderea fiarei ucigase. Caci a fost scos afara, ceea ce inseamna ca a fost lipsit cu totul de putere asupra celor care pacatuisera. Asadar, Emanuel, rastignindu-Se pentru toti si din cauza tuturor, a rascumparat prin propriul Sau sange viata tuturor si prin mijlocirea Sa a unit cu Dumnezeu si Tatal neamul care fugise din stravechea legatura de apropiere fata de Acesta. Caci, dupa cum sta scris, El este „Mijlocitorul intre Dumnezeu si oameni", Cel care a amestecat intr-o unire negraita obiectul cugetarii si care este in acelasi ipostas atat om, cat si Dumnezeu; de aceea, este legat dupa fire de fiinta Celui care L-a nascut, iar de noi, prin faptul ca este om. Or, nu ar fi fost in alt fel cu putinta sa se mantuiasca vreodata ceea ce s-a stricat prin sine si nici sa ajunga la o dorinta intarita prin virtute ceea ce a fost nestatornic si schimbator, daca nu S-ar fi coborat la comuniunea cu aceasta stralucirea firii lui Dumnezeu si a Tatalui, adica Fiul, Cel care este mai presus de toata stricaciunea si schimbarea, mai degraba avand o fire in chip desavarsit neatinsa de unele ca acestea.

Asadar, semnele sarbatorii noastre fiind pentru toate acestea, dupa glasul psalmistului, „sa se veseleasca cerurile (...) si sa se bucure campiile". Caci pentru cele de pe pamant si cetele cele ceresti dimpreuna se bucura. Si, intr-adevar, ii vom afla pe sfintii ingeri zicand, atunci cand S-a nascut Hristos: „Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire!" Caci, dupa marturia Scripturilor, Hristos este „pacea noastra", Cel care a suferit pentru noi de bunavoie desertarea. Si pentru noi a venit intru ale noastre, fara a necinsti masura firii noastre; si nici nu S-a rusinat de saracia chipului de rob, ca prin credinta in El si prin Sfantul Botez noi, cei care am ajuns la partasia Duhului si am fost reinnoiti intru viata si felul Sau de a vietui, sa stralucim „dupa chipul" Celui care ne-a creat.

Ca, intr-un fel anume, credinta adevarata si neprefacuta ne recreeaza dupa chipul lui Dumnezeu si prin vietuirea in Hristos se infaptuieste intiparirea firii dumnezeiesti in sufletele noastre, vei invata de la Pavel, care le vorbeste celor ce s-au intors la porunca Legii, dupa [ce au primit] botezul ceresc si dumnezeiesc: „O, copiii mei, pentru care sufar iarasi durerile nasterii, pana ce Hristos va lua chip in voi!" Asadar Hristos nu poate sa ia chip in noi in nici un alt fel decat printr-o credinta nepatata si printr-un mod de vietuire evanghelic: caci cei care se avanta sa mearga spre Dumnezeu au nevoie sa paseasca nu intru „vechimea slovei", ci intru „innoirea" Duhului.

Lucru care, dupa socotinta mea, ar putea fi izbutit si in ceea ce ne priveste, daca prin nazuinta spre tot binele ne-am intari intr-un fel anume mintea noastra spre a imbratisa acest post cu totul sfant, care poate ajunge pentru noi maica a toata curatia: multumindu-ne in chip cumpatat cu putina hrana si tinandu-ne departe de pregatirea aleasa si neobisnuita a mancarurilor, cu scopul de a ne purifica ochiul cugetului.

Pe langa acestea, sa fim pe deplin constienti ca nevointa trupeasca nu este suficienta pentru sfintirea sufletelor noastre si nici infranarea riguroasa de la mancare nu e de ajuns pentru unii, spre vadirea virtutii, daca puritatea in fapte si cumintenia vietii nu se ingemaneaza intre ele si daca nu pasesc alaturi de podoaba postirii. Caci socotesc ca trebuie, ba, mai mult, as zice ca es-te dintre cele mai necesare fapte afierosirea, in chip desavarsit si cu totul, in slujba lui Hristos; nici nu trebuie sa ne indepartam, abatandu-ne necugetat de la drumul drept si, parasind calea neteda, prin care oricine s-ar putea indrepta spre Dumnezeu, sa apucam pe cea abrupta, si fara chibzuinta sa ingaduim a ne lasa in voia diavolului. Caci, dupa cuvantul Mantuitorului, „nimeni nu poate sa slujeasca la doi domni, caci sau pe unul il va uri si pe celalalt il va iubi, sau de unul se va lipi si pe celalalt il va dispretui".

Trebuie, asadar, sa ne lepadam de cel care nu este stapan cu adevarat, ma refer la satana, spre a-L putea iubi pe Cel care este in chip adevarat si dupa fire Domn. Si cu privire la modul nostru de a-L iubi ne lumineaza Domnul insusi, de la Sine, atunci cand zice: „cel care iubeste, pazeste poruncile Mele".

Iar cei care pazesc cu adevarat porunca Mantuitorului se intaresc in evlavie; si, fara putinta de a mai rabda tirania diavolului, scutura jugul pacatului si isi asuma un cuget liber, mistuind toata placerea nefireasca si spurcata, si omorand dorintele carnii cu ajutorul nevointelor ascetice. Si-l vei putea auzi chiar pe Pavel, care striga: „Iar cei ce sunt ai lui Hristos lisus si-au rastignit trupul impreuna cu patimile si cu poftele". Asadar, voi adauga inca ceva ce am preluat de la Pavel: „Daca traim in Duhul, in Duhul sa si umblam", „Drept aceea, omorati madularele voastre cele pamantesti: desfranarea, necuratia, patima, pofta rea si lacomia", aratandu-va mai degraba „intru miros cu buna mireasma", dupa cum este scris, daruind lui Dumnezeu, iubitorul virtutii, insasi viata voastra, asemenea unei jertfe duhovnicesti.

Caci rodul nevointelor bune va fi intru totul slavit. Dar sa nu creada nimeni dintre noi ca va putea ajunge la dobandirea binelui fara truda sau la biruinta impotriva pacatului fara osteneala multa. Ca satana este un adversar grozav de priceput si in stare sa impiedice prin obstacolele amagirii cugetul celor care aleg sa traiasca drept si fara pata si sa infranga nevointele celor care isi atintesc privirea la implinirea virtutii.

Ca argument limpede si de netagaduit al spuselor noastre vom infatisa cele ce s-au petrecut si se afla scrise in cartea lui Moise numita Exodul Dumnezeu randuieste ca lucrurile la vedere si pe fata sa slujeasca asemenea unor imagini si prefigurari foarte lamurite ale celor mai greu de patruns si ascunse vederii; si nimeni n-ar gresi daca ar socoti ca toate cele ascunse vederii care s-au intamplat cu cei de demult sunt menite sa arate cele ce aveau sa se petreaca in chip tainic si duhovnicesc. Si, fara indoiala, chiar si dumnezeiescul Pavel este de aceeasi parere cu noi, zicand despre cele mai de demult ceva oarecum asemanator: „Si toate acestea li s-au intamplat acelora, ca preinchipuiri ale viitorului, si au fost scrise spre povatuirea noastra". Prin urmare, se poate vedea din relatarile cele vechi, ca intr-un tablou, dorinta nestapanita de asuprire a diavolului dezlantuita asupra noastra, care fara ezitare nu se da in laturi de la nimic si se impotriveste cu strasnicie celor ce se indreapta cu elan, spre dobandirea unui cuget ales si a unei vointe libere, fara a le ingadui sa iasa din hotarele pacatului, ci mai degraba silindu-i tot mai mult sa se afunde-n el, cu porunca de a nu ajunge la implinirea desavarsita a evlaviei in Dumnezeu; si atunci, oare, putinta de a cugeta in chip drept mai e cu putinta? Asadar, a venit, pare-se, vremea pentru deslusirea cuvantului nostru.

Candva demult Israel a fost despuiat de cinstea si slava libertatii sale stravechi; tiranul cel preacrud, desigur, al egiptenilor a pus asupra lor jugul crud al sclaviei si ii chinuia pe iudei, silindu-i la munci grele, la pregatirea lutului si a caramizilor. Dar atunci cand Dumnezeu i-a miluit, vazandu-i zdrobiti si sfarsiti din cauza lipsei de omenie a stapanitorului si cand S-a gandit sa-i readuca la stravechea si cea dintai libertate a lor, i-a poruncit lui Moise sa se duca sa-i spuna tiranului egiptean: „Acestea graieste Domnul Dumnezeul lui Israel: Lasa pe poporul Meu, ca sa-Mi faca sarbatoare in pustie!" Dar de ce n-a poruncit sa-I faca sarbatoare mai degraba in Egipt? Si de ce ii cheama in locuri pustii? Oare nu este limpede ca El socotea ca cei care aveau, intr-adevar, sa se inchine lui Dumnezeu, Cel care stapaneste peste toate, trebuiau mai intai sa scape de jugul sclaviei fata de cele straine si sa lepede slujirea adusa, ca sa spunem asa, din constrangere fata de poruncile diavolesti si sa inceteze a mai lucra la pregatirea lutului si a caramizilor; ceea ce inseamna infranare de la necuratia lucrarilor pamantesti, pentru ca, ajungand, dupa ce vor fi iesit, ca sa zicem asa, din tara celui care ii asuprea, in pustiu, adica la un cuget liber si neimpovarat, sa-I aduca lui Dumnezeu inchinare, curati fiind si in chip curat.

Dar dumnezeiescul si cu adevarat marele Moise a poruncit unele ca acestea, prin chemarea lui Israel in pustiul cel preacurat. La randul sau, Faraon s-a inarmat in chip cutezator si a sfidat slava dumnezeiasca, zicand: „Nu-L cunosc pe Domnul si nu voi da drumul lui Israel!" Dar, invins de napasta trimisa de sus, s-a lasat induplecat fara voia sa, pentru ca tara se afla in primejdie, apoi a nascocit diferite cai de a le zadarnici fuga si, fara a ridica jugul sclaviei o data pentru totdeauna, a incercat sa-i impiedice intr-un alt chip, zicandu-le: „Mergeti si aduceti jertfa Domnului Dumnezeului vostru in tara" mea! Iti dai seama cum, desi Legea lui Dumnezeu ne tine departe de pacat intr-un anume chip, satana se revolta, impotrivindu-se. Fiindca Mantuitorul nostru lisus Hristos Se lupta pentru viata tuturor, satana si-a tinut, fara de voie, in frau lacomia sa de a stapani, nereusind sa-si impuna tirania asupra celor pe care dorea sa-i asupreasca. Prin urmare, nu ne lasa sa plecam cu totul din pamantul sau; ci porunceste sa ne impartim, ca sa spunem asa, in doua: o parte sa dea ascultare voii sale si alta Stapanului tuturor.

Dar este cu neputinta sa aratam inchinarea noastra fara cusur, daca nu vom ajunge sa ne eliberam din robia aceluia, ca si cum am iesi cu totul din tara si pamantul diavolului. Si adevarul acestui cuvant se face cunoscut din spusele lui Moise insusi. Caci ce i-a raspuns lui Faraon, care a zis: „Mergeti si aduceti jertfa Domnului Dumnezeului vostru in tara" mea? A strigat „Nu este cu putinta sa se faca asa"; pentru ca „nimeni nu poate sa slujeasca la doi domni", asa cum am ajuns sa spun mai inainte; si nu este nimic mai urat si nevrednic decat sa fim vazuti infaptuitori deopotriva ai rautatii, cat si ai virtutii, si de a impartasi o ravna asemanatoare celor ce se deosebesc in asa masura intre ele, incat sufletul bolnav se arata uneori slabit, pentru ca il cinsteste pe diavol, alteori se inzdraveneste din nou, pentru ca face voia Domnului, atragandu-si, ca sa spun asa, pe buna dreptate, oprobriul asupra sa. Cine nu acuza cu tarie, datorita celor pe care a inteles ca trebuie sa le cinsteasca - singurele care s-ar cuveni, de altfel, alese -, uraciunea care se alipeste de celelalte? Apoi, in ce fel ar putea scapa de invinuire cel dat pe fata ca lucratorul cel rau al unor lucruri atat de vrednice de ocara? Asadar, avem nevoie de un cuget neinfricat si temerar pentru a ne putea indrepta spre Dumnezeu in chip frumos, prin savarsirea deplina a tot binele; si, de fapt, aceasta ar fi o izbanda usoara pentru noi, daca am voi sa urmam indeaproape pildele cele de demult.

De altfel, vei vedea ca cei din Israel, care au hotarat sa se scuture de acea robie plina de necinste si sa iasa din stapanirea celor care odinioara ii oprimau, n-ar fi putut sa faca nimic de felul acesta, daca nu ar fi jertfit in Egipt mielul care II preinchipuia pe Hristos, daca nu s-ar fi uns cu sangele lui si nu l-ar fi mancat cu azime. Prin urmare, trebuie, asadar, sa ne rezidim sufletele printr-o binecuvantare mai adevarata si mai tainica, daca ne impotrivim sa mai slujim pacatelor. Caci in nici un fel nu poate scapa cineva de asaltul de nesuferit al patimilor pamantesti decat prin partasia lui Hristos, Cel care are puterea de a nimici taria lui Faraon, adica a lui satana.

Pentru aceasta ratiune, desi era dupa fire Dumnezeu si S-a aratat din Dumnezeu-Tatal, Cel Unul-Nascut S-a pogorat de bunavoie pana la desertarea de Sine „luand chip de rob", dupa cum este scris, „si la infatisare aflandu-Se ca un om", pentru ca sa duca micimea firii noastre la inaltime, daruindu-i harul statorniciei firii Sale. Caci nefiind supus schimbarii, dupa fire, si necunoscand aplecarea spre pacat, S-a amestecat in chip de negrait cu firea care foarte usor poate aluneca spre oricare dintre pacate - ma refer la cea omeneasca; daruindu-i, intrucat era suferinda, statornicia firii sale, asa cum am mai spus, pentru ca mintea noastra sa staruie cu tarie in savarsirea binelui si ca patimile carnii sa fie taiate, pe deplin nimicite prin puterea Celui care S-a salasluit in ea, adica prin puterea lui Dumnezeu-Cuvantul. Si, intr-adevar, Pavel scrie astfel intr-o epistola: „Pentru ca ceea ce era cu neputinta Legii - fiind slaba prin trup - a savarsit Dumnezeu, trimitand pe Fiul Sau intru asemanarea trupului pacatului si pentru pacat a osandit pacatul in trup, pentru ca indreptarea din Lege sa se implineasca in noi, care nu umblam dupa trup, ci dupa duh". Asadar, pacatul a fost osandit, omorat fiind mai intai in Hristos, insa spre a fi omorat mai apoi si in noi, atunci cand Ii vom face locas lui Hristos insusi in sufletele noastre prin credinta si prin impartasirea de Sfantul Duh, care ne va face asemenea lui Hristos, desigur, prin insusirea Sa de a fi sfintitor.

Caci Duhul Sau este asemenea unui chip al Mantuitorului nostru Hristos, care intipareste prin Sine, intr-un anume fel, dumnezeiasca asemanare. Ca urmare, este numit asemenea Acestuia de catre Scripturile de Dumnezeu insuflate, de vreme ce nu este diferit de Acesta, cat priveste identitatea firii si a lucrarii dumnezeiesti. Si intr-adevar, fiindca insusi Mantuitorul nostru zice: „Eu sunt Adevarul", la randul sau loan scrie ca „Duhul este adevarul"; si iarasi, Pavel, cel care a fost hranit cu Sfintele Scripturi: „Domnul este Duh, si unde este Duhul Domnului, acolo este libertate". Auzi in ce chip iscusit a pastrat capetenia celor sfinte atat pentru Fiul, cat si pentru Duhul Sfant, identitatea dupa fiinta, precum si distinctia [dintre Persoanele dumnezeiesti] la nivelul cugetarii, din perspectiva existentei ipostatice, zic, a ceea ce se spune despre fiecare ca este si ca este cu adevarat. Caci Duhul s-ar putea cugeta, dupa cum si este cuvenit, ca Duh, si nu ca Fiu, ci mai degraba ca Duh al Fiului, dand si redand chipul lui Hristos celor in care S-ar afla prin impartasire, pentru ca Dumnezeu si Tatal, vazand ca iau chip in noi trasaturile Celui Nascut din Sine, sa ne iubeasca, asadar, ca prunci ai Sai si sa ne lumineze desavarsit cu cinstiri mai presus de lume.

Intre cele de demult randuite prin preainteleptul Moise s-ar putea afla, de asemenea, inca un temei stralucitor al acestui lucru. Caci ce i-a spus acestuia? „Sa-Mi sfintesti pe tot intaiul nascut, pe tot cel ce se naste intai", zicand „sa-Mi sfintesti" in loc de „inscrie-Mi si adu-Mi ca ofranda sfanta si datorata lui Dumnezeu". Dupa parerea mea, nimeni n-ar putea admite ca Moise, cel care a fost luat ca rob si slujitor, ar putea sa se arate ca fiind datatorul Sfantului si Dumnezeiescului Duh, mandrindu-se cu privilegiile Stapanului, si sa duca la indeplinire cele care nu se cuvin decat in chip aparte si numai lui Dumnezeu Singur. Asadar, ce a randuit Moise? Si ce anume le-a vorbit fiilor lui Israel? „Si cand te va duce Domnul Dumnezeul tau in tara Canaanului, cum S-a jurat tie si parintilor tai, si ti-o va da tie, atunci sa osebesti Domnului pe tot cel de parte barbateasca de la oameni, care se naste intai". Porunceste sa fie sfintiti toti cei de parte barbateasca ce se vor naste intai. Caci toti cei in care se va vedea stralucind icoana Celui sfant si Intai-Nascut, adica a lui Hristos, sunt sfinti. Legea lui Dumnezeu si a Tatalui a aratat voia cea mai inainte de veci, luand asemanarea trupeasca ca prefigurare a realitatii duhovnicesti si a asemanarii intelese in duhul. Pentru aceasta si Pavel, dupa cum mi se pare, intelegand aceasta mare taina prin mijlocirea amintitei legiuiri, zice: „Caci pe cei pe care i-a cunoscut mai inainte, mai inainte i-a si hotarat sa fie asemenea chipului Fiului Sau, ca El sa fie intai nascut intre multi frati. Iar pe care i-a hotarat mai inainte, pe acestia i-a si chemat; si pe care i-a chemat, pe acestia i-a si" sfintit; iar pe care i-a sfintit, „pe acestia i-a si marit". Dar haideti sa cercetam din nou, mai indeaproape si pe cat este cu putinta mai bine, insemnatatea acestui fapt, cautand sa descoperim cu iscusinta care „forma" anume ar putea fi atribuita in chip just lui Hristos, fara a ne abate de la scopul propus.

Dar este neindoielnic ca se distinge acea frumusete suprafireasca, ce ar putea fi cugetata ca aflandu-se in relatie cu firea care se afla mai presus de toate, ma refer, asadar, la cea dumnezeiasca si mai presus de minte. A carei intiparire in sufletele noastre nu se poate arata altfel decat daca ne vom face „partasi dumnezeiestii firi", primind Duhul Tatalui si al Fiului si, asa cum a spus Pavel, prefacandu-ne „in acelasi chip din slava in slava, ca de la Duhul Domnului". Astfel, schimbarea se realizeaza in noi, desigur, atat la nivel activ, cat si la nivelul potential al virtutii, iar remodelarea se savarseste intru sfintenia care ne inalta la tot ceea ce place lui Dumnezeu, respingand toata moliciunea mintii noastre si preschimband-o intr-un cuget statornic, si ce nu mai poate fi biruit. Caci, in ceea ce ma priveste, socotesc ca in scopul acesta Dumnezeu, Datatorul Legii, poruncind sa fie sfintiti toti cei intai-nascuti, a adaugat ca se cuvine sa fie doar de parte barbateasca. Pentru care motiv, asadar, partea femeiasca nu este sfanta si nu se sfinteste, chiar daca este intai-nascuta? Dar, intrucat nevoia si timpul o cer, voi incerca sa raspund eu insumi la ceea ce nimeni nu se incumeta.

Atintindu -ne ochiul mintii, vom contempla ceea ce este barbatesc si viguros in toate ca fiind asemenea unei parti a acelei forme, care este cugetata ca existand in firea cea dumnezeiasca si mai presus de intelegere. Caci oarecum asa este firea dumnezeirii, nesupunandu-se si nelasandu-se invinsa cu nimic de cele care exista, ci mai degraba biruindu-le pe toate si fiind mult prea indragostita, intr-un chip cu totul plin de barbatie, de ceea ce a fost chemat la existenta si de implinirea lucrarilor Sale, intr-un fel cu neputinta de exprimat. Asadar, cel care in toate lucrurile bune arata un cuget barbatesc si curajos s-ar putea gandi in chip cuvenit ca unul ce este asemenea lui Hristos; insa pe cel care are un cuget, ca sa zic asa, femeiesc, moale si usor de invins nu-l vom putea vedea ca fiind la fel. Caci genul femeiesc este fricos si slab, lasand deoparte lupta si indrazneala cea buna.

Iti voi aduce inaintea ochilor spre adeverire o pilda din scrierea lui Moise. [Si Moise] ne spune ca tiranul egiptenilor - care in dumnezeiasca Scriptura este folosit ca un simbol al diavolului - s-a inarmat impotriva urmasilor evreilor si, prigonindu-i chiar pe cei care erau in pantecele maicii lor, a poruncit sa fie omorati nou-nascutii, de indata ce vor vedea lumina zilei. Iar acest zapis al cruzimii fusese intocmit cu o mestesugire pe masura purtarii tiranului. Si ucigasul randuia ca nou-nascutii de parte femeiasca sa fie lasati in viata, iar cei de parte barbateasca sa fie inecati in rauri si in balti. Asadar, care este intelesul duhovnicesc pentru noi al acestui fapt? Ce ar trebui sa inteleaga cei cu o minte mai patrunzatoare?

De buna seama, pe placul diavolului sunt cugetele moi, lipsite de barbatie si efeminate; de aceea si ingaduie ca partea femeiasca sa se inmulteasca, intrucat vicleanul nu se asteapta sa ajunga vreodata sa fie doborat la pamant de acestea. Socoteste insa ca partea barbateasca este mai luptatoare si mai greu de invins; cunoscand ca acela care este hranit cu cuvintele adevarului, daca va atinge „varsta lui Hristos" si va creste, ajungand „la starea barbatului desavarsit", dupa Pavel, nu va putea fi niciodata invins, il omoara inainte de a ajunge in puterea varstei. Asadar, ce se arata prin atacul impotriva odraslei barbatesti, chiar atunci cand rasare din pantecele maicii sale? Ca tot ceea ce este cinstit de Dumnezeu este de lepadat pentru acela. Dar, fara indoiala, de aici reiese si contrariul: ceea ce este urat de diavol este trebuincios lui Dumnezeu; iar a te afla printre cei urati de diavol se socoteste, alaturi de orice alt fapt de buna purtare, asemenea celui mai bun titlu de lauda pe care l-ar putea castiga cineva. Si nu este deloc greu sa aratam chiar pe temeiul Sfintelor Scripturi adevarul acestui lucru.

Asadar, in Numeri (asa este numita una dintre cartile lui Moise), chiar undeva la inceput Dumnezeu le-a spus lui Moise, marele-preot, si lui Aaron: „Luati inceputul (prin inceput intelegand inscrierea, adica numaratoarea) a toata obstea fiilor lui Israel dupa semintiile lor, dupa familiile lor si dupa numele lor, om cu om. Sa se numere tot bar-batul de la douazeci de ani in sus, tot cel ce poate iesi la oaste in Israel". intelegi ca a poruncit sa fie inscrisa partea barbateasca si partea care a ajuns in puterea varstei si la deplinatatea vigorii: „de la douazeci de ani in sus". Nu are in vedere partea femeiasca si nici pe cei aflati la varsta copilariei. Caci pentru Dumnezeu cugetul slab si su-breda chibzuinta sunt de lepadat. Dar ceea ce este barbatesc si intelept, dat fiind ca este indeajuns de puternic sa se opuna facerii de rau a diavolului, este recunoscut cu prisosinta si inscris in „cartea vietii". Intelepciunea ingemanata cu un cuget plin de curaj implineste toate cele potrivite care se cuvin a fi lucrate de catre drept-credinciosi.

Asadar - fiindca este necesar sa repet scopul cuvantului meu -, Duhul ne duce la asemanarea cu Hristos, iar trasaturile dumnezeiesti isi arata neindoielnic stralucirea inauntrul nostru prin faptele virtutii. Insa cu cei care nu sunt asa se va petrece contrariul. Voi incerca sa lamuresc mai bine sensul acestor cuvinte. Asa cum partea barbateasca poarta semnul barbatiei si al curajului, ma refer la „barbatia" cea dupa Dumnezeu si care ne duce la asemanarea cu Hristos; tot asa, in acord cu aceeasi ratiune, se infatiseaza si caracterul partii femeiesti, ca intruchipare a moliciunii si a cugetului slab, care aluneca foarte usor spre placeri. Iar in dumnezeiasca Scriptura pacatul si lucratorii acestuia iau chipul partii femeiesti. Caci, asa cum spunem despre cei care II iubesc pe Hristos ca sunt asemenea Lui, tot astfel si chipul foarte urat si hidos al pacatului se intipareste in sufletele celor iubitori de pacat.

Iti voi pune la indemana si cuvintele Profetului Zaharia, care-i poate lamuri preabine pe cei care ne asculta. Caci spune asa: „Si ingerul care graia cu mine a iesit la iveala si mi-a zis: «Ridica ochii tai si vezi: Ce este aratarea aceasta?» Atunci am grait: «Ce este aceasta?» Si el mi-a raspuns: «Este efa care iese la iveala». Si a spus mai depar-te: «In ea se afla faradelegea a tot pamantul!» Si iata ca s-a ridicat un disc de plumb, iar o femeie statea in mijlocul efei. Si el a talcuit: «Aceasta este faradelegea!» Si el a aruncat-o in efa si a rasturnat lespedea de plumb deasupra ei. Si am ridicat ochii mei si am privit si iata ca au iesit doua femei. Si vantul batea in aripile lor, iar aripile lor erau ca de pupaza. Si ele au ridicat efa intre pamant si cer".

Dupa cum vezi, faradelegea i se infatiseaza profetului in chip de femeie; iar sufletele care se sforteaza s-o ridice la inaltime au aceeasi uratenie cu cea aflata inauntrul ei. Ca si acestea se infatiseaza asemenea unor femei. Cuvantul profetic, adeverind pentru noi ca ele aveau aripi asemenea unei pupeze, arata vadita aplecare a sufletelor spre necuratie si usuratatea cu care se lasa in voia ademenirilor trupesti. Caci pasarea aceasta, adica pupaza, este necurata, hranindu-se, cu precadere, cu viermi si excremente. Asa este vazut sufletul iubitor de pacate si de placere. Pentru ca mintea curata se hraneste cu cuvintele adevarului. Iar prin Adevar se intelege Hristos. Dar mintea pamanteasca si iubitoare de necuratie, la vederea tuturor dorintelor rele care se strecoara in sine asemenea unor viermi, le aduna si se hraneste cu ele, fara sa dea afara uratul miros pe care-l raspandesc.

Iar daca noi chibzuim ca a purta chipul cel cu totul plin de slava al Mantuitorului si a ajunge la asemanarea cu acea frumusete cereasca si dumnezeiasca este placut si drag, sa lepadam infatisarea cea cu totul plina de uraciune a pacatului; sa fugim de mintea cea supusa moleselii si care este lesne de biruit prin vicleniile diavolului. Sa dobandim mai degraba barbatia cea dupa Hristos, ca sa ne aflam si partasi ai vietii Sale, pentru a ajunge in fata lui Dumnezeu-Tatal, prin Acesta si intru Acesta.

Astfel, lepadand stricaciunea care s-a salasluit in trupurile noastre ca pe o povara greu de purtat, ne vom imbraca in slava nestricaciunii, dar fara a tagadui firea trupeasca, ci reinnoindu-ne intru podoaba nestricaciunii si raspandind cu trupul dimpreuna, intr-un chip negrait, o slava asemenea celei a lui Hristos, „Care va schimba la infatisare trupul smereniei noastre ca sa fie asemenea trupului slavei Sale", dupa cum este scris. Insa, cu toate ca avem o fire stricacioasa, totusi, pentru ca am ajuns in fata lui Dumnezeu-Tatal, vom ramane nestricaciosi, invesmantati in slava Mantuitorului: cuvantul dumnezeiestii Scripturi adevereste ceea ce e limpede pentru noi.

Caci Dumnezeu, Atotputernicul, vrea sa ne invete ca ceea ce este prin fire supus stricaciunii se preface in altceva decat este si sufera schimbare in ceva mai bun, daca El insusi isi va indrepta privirea spre acest lucru. Caci „ochii Domnului [privesc] asupra celor drepti", dupa cum este scris in Psalmi; de aceea li Se adreseaza lui Moise si lui Aaron: „Umpleti cu mana un omer, ca sa se pastreze in viitor urmasilor vostri (...). Iar catre Aaron a zis Moise: «Ia un vas de aur si toarna in el un omer plin cu mana si pune-l inaintea Dom-nului, ca sa se pastreze in viitor pentru urmasii vostri!»" Si cu toate ca mana, prin natura sa, se strica si ajungea sa fie cu totul nefolositoare celor care voiau s-o pastreze pentru ziua urmatoare, a ramas nestricata odata ce a fost pusa de mana lui Aaron in fata lui Dumnezeu si tinuta in nastrapa de aur.

Si nimeni sa nu se indoiasca ca intocmai se va intampla si cu noi. Caci Arhiereul sufletelor noastre, adica Hristos, Cel care este cu adevarat Sfant, va invalui trupul nostru cu slava dumnezeiasca ca si cu un fel de aur; iar dupa ce-l va pune, ca sa zicem asa, in fata lui Dumnezeu-Tatal, il va schimba spre nestricaciune. Ca nu vom mai fi supusi stricaciunii, ci vom vietui mai degraba de-a pururi. Ca mana a fost data ca semn al acestui lucru. Asadar, de vreme ce lumina cu reflexele ei stralucitoare luceste pentru sfinti, alungand cat mai departe toropeala de pe urma trandaviei care cuprinde cugetul nostru, vom lucra mantuirea noastra cu ajutorul trezviei celei bune. Si prin straduinta noastra de a infaptui toata virtutea si de a urma poruncile evanghelice cu toata taria, sa-I aducem Mantuitorului, Care S-a luptat pentru viata noastra, rascumparandu-ne prin insasi Crucea Sa, cea mai frumoasa rasplata a noastra, si sa-I daruim ca multumire jertfe duhovnicesti, precum glasuieste undeva cantaretul Psalmilor: „intra-voi in casa Ta cu arderi de tot, implini-voi fagaduintele mele, pe care le-au rostit buzele mele si le-a grait gura mea". Si noi, cei care am primit nesovaielnic credinta, marturisindu-L pe Hristos ca Domn si Dumnezeu, l-am fagaduit slujire si ne-am asumat ascultarea fata de El, dator andu-I supunere.

Sa intelegem, asadar, ca, fiind Dumnezeu dupa fire, ca Unul care, intr-adevar, S-a aratat din Dumnezeu, stralucind negrait si mai presus de minte din insasi fiinta lui Dumnezeu-Tatal, si de aceea este socotit - si foarte cuvenit - ca fiind intru totul egal si „in chip" cu El, astfel incat sa fiinteze si sa fie in chip adevarat, „S-a smerit", dupa Scripturi, „chip de rob luand"; aceasta inseamna ca S-a facut asemenea noua, ca si noi sa ne facem asemenea Lui, innoiti prin asemanarea cea dupa har, prin lucrarea Duhului Sfant. Si pentru ca este unul dintre noi este om ca noi, pentru noi; insa este Dumnezeu si pentru Sine si pentru Cel care L-a nascut, si inainte de inomenire si dupa ce S-a facut om. Caci nu era cu putinta sa nu fie Dumnezeu Cel care este dupa fire din Dumnezeu, desi „S-a facut trup", dupa glasul lui loan.

Si intr-adevar, ucenicului Sau nefatarnic (Filip era acela), care II ruga oarecand si Ii spunea: „Doamne, arata-ne noua pe Tatal si ne este de ajuns", Cel care S-a asezat pe Sine inaintea slavei si fiintei Tatalui i-a zis: „De atata vreme sunt cu voi si nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a vazut pe Mine a vazut pe Tatal. (...) Nu crezi tu ca Eu sunt intru Tatal si Tatal este intru Mine?" „Iar Eu si Tatal Meu una suntem." Caci ne-a facut cunoscuta noua prin firea Sa pe cea a Tatalui si, prin lucrarea Sa, in toate vrednica de Dumnezeu - aratandu-Se pe Sine in fata noastra ca si Chip fiintial al Celui ce L-a nascut - ni L-a descoperit pe singurul si adevaratul Dumnezeu.

Pentru motivul acesta a poruncit chiar si mortilor, care erau deja in descompunere si miroseau urat, sa se reintoarca la viata; iar marii si vanturilor le-a strigat poruncitor: „Taci! inceteaza!"; si a facut ca lumina cea dulce si intreit-dorita sa lumineze celor care erau orbi chiar din nastere si a savarsit pe langa acestea alte si nenumarate fapte minunate. "Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata", dupa cuvantul sfantului evanghelist. Caci ce ochi trupesc ar putea vedea firea dumnezeiasca si mai presus de intelegere care poate fi cugetata ca exista si este cu adevarat? Sau cum s-ar putea vedea ceea ce dupa fire nu poate fi vazut? Si cine ar putea privi acea lumina neapropiata, desi pana si razele stralucitoare ale soarelui au o lumina pe care ochii nostri n-o pot indura?

Prin urmare, era necesar ca si noi sa-L putem vedea pe Dumnezeu insusi. Si, fara indoiala, vederea se savarseste prin mijlocirea minunilor, iar frumusetea dumnezeiestii firi va putea fi intelea-sa cu ajutorul semnelor minunate. Si, de asemenea, insasi intelepciunea a spus ca „din marimea si frumusetea fapturilor poti sa cunosti prin alaturare pe Cel care le-a zidit". Si pentru ca, asa-dar, sa poata fi cunoscut atunci cand savarseste minuni si ca sa II arate in Sine insusi pe Tatal pentru noi - ca sa se creada ca este Dumnezeu dupa fire si Domn al tuturor -, S-a facut om asemenea noua si, imbracand, se intelege, asemanarea cu noi, „pe pamant S-a aratat", dupa spusa unuia dintre cei intelepti, „si cu oamenii impreuna a locuit". Si fiindca, din fagaduinta Sa, le era dator iudeilor, „S-a nascut lisus in Betleemul Iudeii", dupa cum se arata in Scripturi; si i-a invatat mai intai pe aceia si a daruit celor care II ascultau o intelegere superioara celei din scrierile lui Moise, care aveau umbra [bunurilor viitoare]. „Caci Legea n-a desavarsit nimic." Podoaba dreptei-credinte isi atinge deplinatatea prin poruncile Mantuitorului nostru.

Asadar, la momentul prielnic, cand a venit incredintarea ca lucrurile profetite ca prefigurari deja se adeveresc, Hristos le-a strigat celor din sangele lui Israel: „Eu sunt Adevarul", ca si cum ar fi zis astfel: porunca lui Moise sa fie lasata in urma si sa fie desfiintata prefigurarea, dimpreuna cu zadarnicia inchinarii, care este umbra [celor viitoare]; sa straluceasca puterea adevarului, iar harul virtutii lucratoare sa se arate chiar acum desavarsit in fapta: „Duh este Dumnezeu si cei ce I se inchina trebuie sa I se inchine in duh si in adevar".

Dar poporul cel crud si impietrit al iudeilor, cazand cu totul in nepasare si imbolnavit fiind de o nebunie cumplita, nu numai ca socotea ca nu trebuie sa-L intampine pe Cel ce fusese vestit de Lege si proroci ca avea sa vina si sa mantuiasca intreg neamul nostru omenesc, ci au cazut, bietii de ei, intr-o asemenea pierdere a mintilor, incat isi bateau joc necugetat de Cel care-i invata si le talcuia cele mai presus de Lege; si nu puneau in practica nimic din invatatura Sa atat de vrednica de cinste si de scumpa, si aruncau impotriva Sa ocari absurde, nepregetand sa-L numeasca „mancacios si bautor de vin", si „samaritean"; dar voi lasa de o parte pe cele si mai urate decat acestea. Pentru aceea si fusese jelit prin glasul sfintilor proroci poporul cel cazut in nelegiuiri atat de mari: „casa lui Israel a cazut si nu se gaseste nimeni care sa o ridice; fecioara lui Israel a cazut jos pe pamantul ei si nimeni nu o ridica!"

Intr-adevar, sinagoga evreilor a fost distrusa din temelii, risipind neinfranat netinerea de minte a raului pe care a aratat-o Mantuitorul. Caci poporul iudeilor si intai-statatorii lor socoteau de buna seama ca atitudinea lor necuviincioasa fata de profeti nu poate fi in nici un fel spre ocara si pedeapsa. De aceea, nefiindu-le teama sa ridice mana lor necuvioasa impotriva Lui, L-au condamnat pe Hristos si, lasii, s-au instrainat de viata cea vesnica din cauza acestei nebunii. Si, fara indoiala, undeva in Profeti s-a spus despre ei: „Vai de ei, caci au fugit de Mine! Sunt nenorociti, caci au pacatuit impotriva Mea! Eu voiam sa-i rascumpar, dar ei au grait minciuni impotriva Mea". Rasplatile aduse Lui au fost amare si, „rasplatindu-I rele pentru bune", dupa cum este scris, nu doar graiau minciuni, ci la pacatele lor cele vechi adaugand pe cea mai mare dintre toate faradelegile, ziceau unii catre altii despre Hristos ceea ce, intr-adevar, este scris in Evanghelii: „Acesta este mostenitorul; veniti sa-l omoram si mostenirea lui va fi a noastra". Apoi, incercand sa puna in fapta planul cel atat de smintit si facandu-si drept partas, ba mai degraba capetenie a ispravii, pe satana, l-au cumparat cu cativa arginti pe ucenicul cel mai lipsit de scrupule. Despre acestea cuvantul dumnezeiesc spune undeva: „Stersi sa fie din cartea celor vii si cu cei drepti sa nu se scrie".

Dar de ce oare sa mai prelungesc cuvantul meu despre cele care sunt la vedere? Cine, de fapt, nu cunoaste faradelegile necuviosilor iudei? Negresit, L-au dat Crucii pe Stapanul tuturor, scriindu-si sfruntata vina, ticalosii, deasupra capetelor lor si a tot neamul. Caci au indraznit necugetatii sa zica: „Sangele Lui asupra noastra si asupra copiilor nostri!" Ba chiar si vazandu-L rastignit pe cinstita Cruce, II batjocoreau nerusinatii, si se lasau convinsi de insusi tatal lor, adica de satana, sa zica: „Daca esti Fiul lui Dumnezeu, coboara-Te de pe cruce" „si vom crede in" Tine.

Insa Domnul nostru lisus Hristos, vazand moartea, care ne asuprea de multa vreme, zdruncinata si gata sa cada (caci avea sa fie nimicita cu totul prin moartea sfantului Trup), nu lua seama nicidecum la ocarile iudeilor. Scopul Sau era, desigur, sa-i izbaveasca de pacat atat pe cei vii, cat si pe cei morti, si sa deschida firii omenesti - ceea ce s-a si petrecut - o cale noua, pentru reintoarcerea ei la nestricaciune. Caci prin porunca dumnezeiasca si minunata a pradat iadul, atunci cand le-a zis celor de acolo: „Iesiti si veniti la lumina"; si, inviind a treia zi Hristos, „incepatura celor adormiti" si „intaiul nascut din morti", S-a inaltat la Tatal, ca Mijlocitor pentru noi. Caci, dupa cum spune Pavel, „Nu avem Arhiereu care sa nu poata suferi cu noi in slabiciunile noastre, ci ispitit intru toate dupa asemanarea noastra, afara de pacat". Si iarasi: „Caci prin ceea ce a patimit, fiind El insusi ispitit, poate si celor ce se ispitesc sa le ajute". Iar faptul ca, potrivit Scripturii, va veni si „va rasplati fiecaruia dupa faptele sale", dupa ce-Si va aseza „tronul de judecata", este mai presus de orice indoiala.

Pentru toate acestea sa praznuim pe drept, dupa cum se cuvine, aceasta slavita sarbatoare, astfel incat toti sa traim, dupa dumnezeiasca Scriptura, nu pentru noi, ci pentru Hristos, Cel care ne-a rascumparat. Haideti, asadar, sa ne supunem Acestuia grumajii si sa ne incingem cu toata fapta cea buna, pastrand curatia, ferindu-ne de toata pangarirea sufletului, avand dragoste unii fata de altii, "aducandu-ne aminte de cei inchisi, ca si cum am fi inchisi cu ei, si de cei ce indura rele, intrucat si noi insine suntem in trup".

Doar atunci vom savarsi curati, in chip curat, acest post preasfant, incepand Sfantul si Marele Post din 19 ale lunii Mehir, iar saptamana mantuitoarelor Pasti din data de 24 ale lunii Fame-noth; incetand postul in 29 ale aceleiasi luni, seara tarziu, dupa traditia evanghelica; praznuind [sarbatoarea Pastilor] in zorii zilei urmatoare, duminica, la data de 30 ale aceleiasi luni Famenoth, prin adaugarea celor sapte saptamani ale sfintei Cincizecimi, potrivit cu indrumarile Legii dumnezeiesti. Astfel, desavarsindu-ne prin mijlocirea credintei celei drepte si a faptelor bune, vom mosteni imparatia cerurilor intru Hristos lisus, in vecii vecilor. Amin.

Sfantul Chiril al Alexandriei

Extras din lucrarea "Vremea postului si a infranarii - Scrisori pascale", Ed. Sophia

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 411

Voteaza:

Sfantul Chiril al Alexandriei - Scrisori pascale 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE