Denia celor 12 Evanghelii

Denia celor 12 Evanghelii Mareste imaginea.

În toate bisericile ortodoxe se oficiază în Joia Mare, Denia din Sfânta și Marea Vineri, numită și "Denia celor 12 Evanghelii" sau "Slujba Sfintelor și Mântuitoarelor Pătimiri". Această sfântă slujbă are ca elemente specifice, citirea celor 12 Evanghelii ale patimilor și scoaterea solemnă a Sfintei Cruci în mijlocul bisericii.

Textele scripturistice care se citesc la această slujbă ne aduc înainte toate pătimirile suferite de Domnul Iisus Hristos pentru mântuirea noastră. Denia de Joi seara este cunoscută și drept Denia celor 12 Evanghelii care vorbesc tocmai despre prinderea, procesul Mântuitorului și despre Răstignirea Mântuitorului.

Îndelunga răbdare a Domnului nostru Iisus Hristos este preamărită după fiecare dintre cele 12 Evanghelii citite la Denia din Joia Mare (Utrenia zilei de vineri). Pericopele evanghelice ale acestei slujbe alcătuiesc un tablou complet al suferințelor Mântuitorului, culminând cu răstignirea și moartea Sa pe Cruce. El este Singurul Care Se răstignește pe Sine, fără de păcat fiind, pentru ca noi să fim izbăviți din robia păcatului. Calendarul evreiesc sărbătorea Paștile iudaic în noaptea de 14 spre 15 a lunii nisan, echivalentul lunii aprilie a calendarului latin. Ne aflăm, așadar, la începutul primăverii anului 30, conform documentelor vremii. Dacă Paștile evreilor a fost sâmbătă, 15 nisan (8 aprilie), atunci Săptămâna Pătimirilor Domnului nostru Iisus Hristos avea să înceapă duminică, 2 aprilie, anul 30.

Prima evanghelie rânduită de Biserică a se citi în Joia Mare ne aduce în fața Mântuitorului și a apostolilor la Cina cea de Taină. Iuda Iscarioteanul tocmai ieșise din foișorul Cinei, pentru a cere mai-marilor preoților un grup de ostași, oferindu-le pe Mântuitorul chiar în acea seară. Cunoscând că momentul prinderii Sale se apropie, Iisus a rostit celor unsprezece apostoli o minunată cuvântare de învățătură, de despărțire și de îmbărbătare, un reazem pentru încercările ce vor urma. Cu toții primeau o poruncă nouă, porunca supremă a iubirii: "Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul". I-a anunțat că peste doar câteva ore Se va fi dat în mâinile celor ce voiau să-L prindă. La auzul acestor vorbe, apostolii făgăduiau că-L vor urma până la moarte, însă El știa ce va urma: din doisprezece, unul avea să-L vândă, unul se va lepăda de trei ori de El, nouă se vor ascunde de teama mulțimilor și doar unul Îi va fi alături, lângă Sfânta Cruce. Apostolilor le-a făgăduit că le va trimite pe Mângâietorul, Duhul Adevărului, Care "de la Tatăl purcede" și Care va mărturisi pentru El. Apoi Iisus S-a rugat lui Dumnezeu-Tatăl: pentru Sine, ca Om, pentru apostoli și pentru Biserică, adică pentru toți creștinii de totdeauna. Prin exemplul personal, Mântuitorul Hristos arată că porunca nouă, a iubirii, biruiește trădarea, lepădarea, părăsirea și singurătatea. Iubirea Sa îndelung răbdătoare crește chiar în mijlocul suferinței, iar pe cei ce L-au părăsit în aceste grele încercări nu i-a abandonat, ci "iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârșit i-a iubit".

Încheind cuvântarea, Iisus a ieșit împreună cu apostolii în Grădina Ghetsimani, locul Său preferat pentru rugăciune. Iuda Iscarioteanul cunoștea acel loc și se apropia, cu oameni înarmați, pentru a-L preda pe Mântuitorul. Iisus avea să accepte suferința, până la capăt, oprind chiar pe Petru a se împotrivi. Pe Iuda, vânzătorul, îl întâmpină cu aceeași dragoste, oferindu-i chiar șansa de a se pocăi în ultima clipă. Deși cunoștea că Îl trădează, Mântuitorul l-a întrebat pe Iuda: "Prietene, pentru ce ai venit?". Și, dorind a-l îndrepta chiar în ceasul vânzării, continuă: "Iuda, cu o sărutare vinzi pe Fiul Omului?". Cu blândețe în glas, cu dragoste în privire, nici o urmă de ranchiună față de Iuda în momentul trădării, așa continua Iisus să-Și iubească ucenicii. Când Malhus, unul dintre slugile venite să-L prindă, la semnul lui Iuda, s-a apropiat, Petru a scos sabia și i-a tăiat urechea. Hristos n-a îngăduit, însă, vreo vătămare și a vindecat urechea slugii. Petru a scos sabia din dragoste pentru Hristos, dar din supunere, la porunca Sa, a băgat-o la locul ei.

Aceeași iubire în fața slăbiciunii omenești o va primi și Petru, căruia Iisus îi spusese că nu va cânta cocoșul până ce nu se va lepăda de El de trei ori. Învățătorul era prins, apostolii fugiseră, doar Ioan și Petru urmau îndeaproape grupul ce-L purta spre judecată. La curtea arhiereului Caiafa, unde Iisus era interogat, aveau acces doar ostașii și membrii Sinedriului. Acolo avea Petru să se lepede de trei ori de Mântuitorul și îndată a cântat cocoșul. Cu numai câteva ceasuri în urmă, se grăbise să facă făgăduieli de care nu știa dacă se putea ține: "Și de-ar fi să mor cu Tine, nu Te voi tăgădui", după cum amintește Marcu, sau: "Doamne, cu Tine sunt gata să merg și în temniță și la moarte", potrivit versiunii lui Luca, sau, în sfârșit: "Dacă toți se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti", conform mărturiei lui Matei. Sfântul Evanghelist Luca notează că, după ce a cântat cocoșul, "întorcându-Se, Domnul a privit spre Petru". O clipă doar, o privire plină de mustrare, dar și de duioșie, de tristețe și poate și de îmbărbătare. Tradiția spune că Petru a plâns până în ziua Învierii Domnului. După Înviere, Mântuitorul îl reașază din nou păstor, printr-o întreită mărturie a dragostei Sale. Urmează judecata Sinedriului, apoi judecata lui Pilat și pedeapsa definitivă pentru "regele iudeilor": Răstignirea.

Toate acestea sunt relatate în primele cinci pericope evanghelice ale deniei din această seară. Acum are loc cel mai important moment al slujbei: aducerea Sfintei Cruci din sfântul altar și așezarea ei în mijlocul bisericii, spre închinare, în cuvintele preotului: "Astăzi S-a spânzurat pe lemn Cel Ce a întins pământul pe ape". Scoaterea Sfintei Cruci din altar, care reprezintă cerul, și așezarea ei în naosul bisericii, care simbolizează lumea, reprezintă ieșirea Fiului lui Dumnezeu din slava dumnezeiască și venirea Sa, în istorie, în lume.

Crucea Domnului și mormântul Său s-au multiplicat, la nesfârșit, în toate bisericile creștine, în chipul Sfintei Mese și al Crucii aflate în altarele bisericilor din toată lumea. Oamenii aflați în fața altarului bisericesc devin, astfel, pelerini la mormântul Domnului. Cântarea bisericească din Joia Mare numește pe Hristos "Mirele Bisericii", întrucât Biserica ia naștere prin jertfa de pe Cruce a Mântuitorului și devine vizibilă în ziua de Rusalii, prin Pogorârea Duhului Sfânt, după făgăduința făcută apostolilor la Cina cea de Taină. Între Sfânta Cruce și sfântul altar există o strânsă legătură: crucea este altarul jertfei dureroase a Mântuitorului, în timp ce altarul este locul de jertfă nesângeroasă a Fiului lui Dumnezeu, prin Sfânta Euharistie. Crucea este izvorul prin care a pornit harul mântuirii către noi, în timp ce altarul împărtășește acest har credincioșilor. Sfânta Cruce a vorbit o singură dată, pentru totdeauna, atunci când a fost înfiptă pe Golgota, predică pe care o vor auzi și asculta toate popoarele, până la sfârșitul lumii.

Pe drumul către locul Căpățânii - Golgota - fața Mântuitorului a fost ștearsă cu o mahramă, de către o tânără al cărei nume a fost păstrat de tradiție drept Veronica. Mahrama Sfintei Veronica este prima icoană, "nefăcută de mână" a Mântuitorului, întrucât chipul Său a rămas imprimat pe pânză întinsă de tânără. În continuare, Hristos a mângâiat-o pe Maica Sa, pe femeile mironosițe și pe toate femeile credincioase care plângeau pentru El. Ajuns la locul Căpățânii, soldații L-au răstignit.

Lângă Cruce, la picioarele lui Iisus, stăteau Sfânta Fecioară Maria, femeile mironosițe și Ioan, ucenicul cel iubit. Șapte cuvinte de iertare, iubire și rugăciune au rămas de la Mântuitorul către Maica Sa și apostolul Ioan: "Femeie, iată fiul tău!" și "Iată mama ta!". Nu Și-a dat sufletul până ce nu Și-a încredințat Maica unui fiu adoptiv. Din nou, iubirea Sa îndelung răbdătoare.

Iar înainte de a muri, a cerut iertare în fața Tatălui Ceresc, pentru cei ce-L osândeau: "Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac." Era răstignit între doi tâlhari, dintre care unul L-a hulit, iar celălalt s-a convertit. De altfel, cuvintele tâlharului din dreapta Sa au fost ultimele cuvinte din lumea aceasta auzite de Mântuitorul înainte de a-Și da duhul! Și nu a fost un simplu cuvânt, ci primul "pomelnic" al Bisericii: "Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în împărăția Ta!". Un cuvânt pentru o mântuire în ultima clipă, căci, făgăduiește Mântuitorul, în aceeași zi aveau să fie, împreună, în rai.

Mergând la Denia celor douăsprezece Evanghelii, vom retrăi, în cântări duioase, întregul episod al pătimirilor Domnului nostru Iisus Hristos și ne vom ruga către Cel Ce S-a dat morții, pentru ca noi să fim înviați: "Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul legii, cu scump sângele Tău. Pe Cruce pironindu-Te și cu sulița împungându-Te, nemurire ai izvorât oamenilor, Mântuitorul nostru, slavă Ție."

După cum explică Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în volumul "Foame și sete după Dumnezeu - înțelesul și folosul postului" (2008), evangheliile din această seară ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos nu a încetat să iubească pe Dumnezeu și pe semeni, pe oameni, chiar și în mijlocul suferinței. Iubirea Sa este acum verificată prin durere, prin suferință. Iubirea Sa este îndelung răbdătoare. Evanghelia după Ioan, în capitolul 13, ne spune că: "Mântuitorul Iisus Hristos, iubind pe ai Săi cei din lume, i-a iubit până la sfârșit". Iubirea Lui față de Dumnezeu se vede în aceea că nimic nu-L poate îndepărta de la împlinirea voii Tatălui ceresc. În fața morții, în rugăciunea din Ghetsimani, Mântuitorul Se roagă și spune: "Părinte, dacă se poate, să treacă paharul acesta de la Mine", adică paharul suferinței și al morții. Ca orice om care se teme de moarte și de suferință, Mântuitorul săvârșește rugăciunea aceasta, dar îndată adaugă: "dar nu după cum voiesc Eu, ci precum voiești Tu". Voința Lui umană urmează voinței divine, care este în acord cu Tatăl Cel veșnic.

În momentul în care Iuda Îl trădează, Iisus îi spune: "Prietene, ceea ce faci, fă mai curând" sau "De ce, prietene, vinzi tu pe Stăpânul Tău cu o sărutare?" Dar nu se vede nici o urmă de ură față de Iuda, nici un dram de răutate, ci în mijlocul acestui eveniment al trădării, Mântuitorul continuă să iubească pe toți ucenicii.

Când Petru, cuprins de prea multă frică, se leapădă în fața slujnicii și spune: "Nu-L cunosc pe El (pe Iisus)", Mântuitorul nu încetează a-l iubi pe Petru. De aceea, după Înviere, îl cheamă, spunând femeilor mironosițe: "Mergeți și spuneți ucenicilor și lui Petru că voi merge în Galileea".

Iubirea îndelung răbdătoare a Mântuitorului Hristos se vede față de Dumnezeu-Tatăl, în cuvintele de pe Cruce, înaintea Morții Sale, când a zis: "Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu", iar pentru cei care L-au răstignit, Mântuitorul Se roagă zicând: "Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac".

Această taină a iubirii până la capăt, a iubirii mai tare decât păcatul, a iubirii lui Hristos mai tare decât trădarea, mai tare decât lepădarea, mai tare decât orice părăsire și orice singurătate impusă Lui, precizează Patriarhul Daniel, este taina Crucii și în ea se găsește sămânța Învierii. Pentru că la această iubire îndelung răbdătoare a umanității lui Hristos răspunde iubirea lui Dumnezeu care-L înviază din morți, pentru că El a murit pe nedrept. El este Dreptul Ce va fi înviat de puterea dumnezeiască, pentru că a iubit mai mult decât cineva poate cuprinde taina aceasta.

Iubirea lui Hristos, pentru că este mai tare decât moartea, trece prin moarte și biruiește moartea. Legătura aceasta dintre taina Crucii și taina Învierii, prin iubirea mai tare decât moartea, este meditată, este preamărită în aceste cântări ale Deniilor. Iar slava acestei iubiri smerite și îndelung răbdătoare se vede în taina Învierii sau în taina Sfintelor Paști.

Sursa:ziarullumina.ro

09 Aprilie 2015

Vizualizari: 7172

Voteaza:

Denia celor 12 Evanghelii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE