Despre intrupare

Despre intrupare Mareste imaginea.

Primim Crăciunul numai în măsura în care ne pregătim să îl primim, numai dacă ne deschidem către ceea ce sărbătoarea vine să ne aducă semnificativ în viața noastră. Suntem atât de ocupați ca să deplângem modul în care Crăciunul a căzut în consumism, încât în urma criticii nici noi nu mai știm ce trebuie cu adevărat făcut. Dintre toate sărbătorile creștine Crăciunul este cel mai mult asociat cu mercantilismul unei societăți interesate doar de bunăstare.

Suntem atât de activi în a descoperi degradarea sărbătorii, încât de scapă din vedere ceea ce sărbătorim. Da, lumea e căzută și nu mai percepe taina peste fire care se petrece aici. Dar noi, cei care-i contemplăm pe cei care nu contemplă, mai avem vreo legătură cu taina pe care o invocăm? Ne ocupăm de tradiții, de colindători, încercăm să dăruim ce și cum putem fiecare, facem tot ce credem că mai trebuie făcut, dar scăpăm din vedere ce semnificație mai are acest mare praznic al creștinătății. Despre sensul pe care îl are Crăciunul aș vrea să vorbesc în continuare.

Pentru Eclesiast, prins în mentalitatea Vechiului Testament, nu e nimic nou sub soare. Toate se repetă urmând o regularitate, o ciclicitate de la care nu se abat cât timp trăiești în formele pur naturale ale vieții. În momentul în care, dând la o parte toate formele particulare, înțelegi că totul nu e decât o repetare a câtorva forme, riști să înnebunești, căci lumea lipsită de Dumnezeu e limitată și săracă.

Noi asimilăm noutatea cu noile producții tehnologice, de pildă gadget-uri de ultimă generație pe care le așteptăm cu sufletul la gură, cu noile descoperiri din știință, care dezvăluie noi taine ale materiei, cu noutățile din medicină, care ajung să vindece tot mai multe boli și să ne prelungească tot mai mult viața (chit că nu știm pentru ce mai trăim). Sunt apoi, filmele noi, cărțile care apar pe piață și sunt gustate de public, mașini noi și îmbunătățite, iar despre haine nici nu mai vorbim, căci moda impune una din tiraniile cele mai crunte ale vremii noastre. În toate astea, chiar dacă suntem prea săraci ca să ni le achiziționăm, ne găsim desfătarea, ne ocupă timpul, ne trezesc interesul, ne consumă energia, devin conținutul însăși al vieții noastre. Modernitatea e înțeleasă, adesea, ca goană după ceea ce este nou. Iar noi, modernii, căutăm cu atâta aviditate noul, în formele cele mai variate, ca să ne stimuleze simțurile amorțite de prea multa folosire, încât altceva nici nu mai contează.

Și totuși, peste toate încercările noastre, oricât ar fi ele de intense, se așază același sceptru îngrijorător al plictiselii. Ceea ce e nou plictisește repede. Nu apucăm să ne obișnuim cu el, că deja devine învechit, și simțim nevoia de altceva. Iar oferte nenumărate vin să ne ofere ceva mereu diferit, mai bun, mai atractiv, mai acaparator. Trăim într-o obsesie a noutății din care nu prea mai poate nimic să ne mai scoată. Întotdeauna ne interesează cele mai recente știri, dacă se poate chiar în tip real. Nu mai contează ceea ce s-a întâmplat ieri, decât dacă ceea ce se întâmplă astăzi e o urmare directă. Trăim în imediat, ne interesează doar ceea ce este actual sau extrem de recent.

Astfel se explică dezinteresul față de tradiție, de tot ce nu e de strictă actualitate, de tot ce nu poate fi transformat în știre de ultimă oră. Dar, de fapt, în forme diferite, intermediate de progresul tehnic, sau de strategiile de marketing, se străvede repetarea acelorași lucruri. Nu ne prindem prea lesne de asta, pentru că forma diferă, și ne lăsăm vrăjiți de ea, precum copiii de poleiala ce acoperă jucăriile, dar dacă reușim să o eliminăm descoperim, dincolo de varietatea amețitoare, un conținut destul de sărac și groaznic de repetitiv.

Singurul fapt nou, de la crearea lumii până la sfârșitul ei, este, după cum spune sfântul Ioan Damaschin, întruparea lui Dumnezeu. Doar El vine să spargă monotonia înnebunitoare a lucrurilor omenești, care se repetă în diverse forme, oricât am schimba noi decorul ca să ni se pară că e vorba despre altceva. Întruparea ne scoate de sub legea naturii și ne dă șansa de a ne plasa sub legea harului și a libertății, ne dă șansa înnoirii persoanei umane, odată cu cosmosul întreg.

De ce-ar fi însă întruparea ceva nou? Pare să fie, privită profan, doar amintirea nașterii unui copilaș, în urmă cu două mii și ceva de ani, undeva în Bethleemul Iudeii, în condiții firești, ba chiar foarte precare, căci n-a găsit loc să se nască într-o casă de oameni, ca toți ceilalți, ci într-o peșteră de animale. Iar părinții Lui n-aveau nimic măreț de arătat la scara istoriei. Și totuși, deabia cu nașterea lui Hristos istoria capătă un sens, dealtfel și anii îi numărăm înainte și după Hristos. Iar sensul stă în depășirea ei prin deschiderea către Împărăția ce va să vină. Numai că, atenți fiind la noutățile pe care le transmit canalele de știri nu mai avem organele necesare ca să înțelegem o asemenea noutate.

Întruparea lui Hristos este înnoirea chipului uman, refacerea firii umane în conformitate cu ea însăși, cu proiectul inițial al lui Dumnezeu, înainte de a fi desfigurat de păcat. Hristos este omul, „Fiul omului” așa cum ar trebui să fim fiecare dintre noi, este modelul care ni se propune, este forma perfectă de om, atât de bine realizată încât e depășită către Dumnezeu.

Dar nu este numai un model exterior pe care îl privim, îl admirăm și suntem apoi îndemnați să-l imităm. Dumnezeu vine înăuntrul nostru dacă-L chemăm. El a venit să distrugă păcatul din interior, preluând forma umană în care păcatul își făcuse sălaș. El însă vine în fiecare dintre noi, căci prezența Lui este perpetuă prin Duhul Sfânt: „iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” (Matei 28, 20)

Noi nu simțim „ceva” legat de Crăciun, trăirea unui fapt direct, o senzație oarecare. Și atunci trebuie să găsim un înlocuitor cu care să îl asociem și să spunem că așa trebuie să fie, și că asta e trăirea autentică a sărbătorii. De exemplu, asociem Crăciunul cu colindele, cu mirosul de cozonaci, cu melancolia copilăriei, cu belșugul unei mese bogate, cu reunirea familiei din zări îndepărtate. Toate astea sunt legate de sărbătoarea în cauză, dar nu sunt sărbătoarea însăși. Dacă, atunci când găsim vreuna din senzațiile descrise înainte spunem că am trăit Crăciunul așa cum trebuie, atunci ne înșelăm rău de tot. Căci acestea sunt lucruri corelate cu sărbătoarea, adăugate ei în timp, dar ele pot foarte bine lipsi și Crăciunul nu pierde nimic.

Dacă nu avem o relație directă cu evenimentul nașterii lui Hristos, care se petrece „astăzi”, în acel astăzi peren pe care îl aduce Duhul Sfânt, atunci pot fie să mă refugiez în diverse expediente prin care îmi închipui că-l regăsesc, fie pot să fac o întreagă teorie despre izgonirea lui Dumnezeu din lume, despre decăderea tradiției, a trăirii, despre lumea care devine tot mai laică. Dar cauza pentru care eu nu mai trăiesc Crăciunul așa cum știu că ar trebui trăit, nu stă în lucrurile expuse anterior, oricât de corecte ar fi ele. Eu nu-l mai văd pe Hristos care se naște pentru că ochii mei sunt închiși sau caută către cele ale lumii acesteia.

Ceea ce dezvăluie fascinant întruparea este că Dumnezeu a făcut lumea nu doar pe măsura noastră, așa cum vedem în mod evident că e, pentru că ne asigură hrană, îmbrăcăminte, căldură, locuințe și tot confortul pe care ni-l putem dori. Mai mult însă, Dumnezeu a făcut o lume pe măsura Lui, ca să se poată întrupa în ea, să vină alături de noi, să trăiască, să pătimească și, mai ales, să moară la fel ca noi. Apoi să învie ca un Dumnezeu, ceea ce ne aisgură și nouă învierea, dacă vrem să îl urmăm. Crăciunul vine cu acest fapt de necrezut: Fiul vine printre noi, se face unul de-al nostru, pentru ca toți împreună să fim fii ai Tatălui ceresc. Ne regăsim împreună filiația divină prin pruncul care vine astăzi în lume, ca s-o sfințească, s-o readucă la starea ei inițială, proaspătă, curată, pură.

În ce moment vine Hristos? Răspunsul curent este că atunci când lumea era pregătită să îl primească. Bine, dar ce însemna această pregătire? Erau cei de atunci, din momentul întrupării, mai buni sau mai răi decât noi? Erau atât de răi încât ajunseseră la ultima limită a păcatului, „Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit” (Matei 4, 16), dincolo de care nu mai era decât moartea. Dar, în același timp, erau atât de buni încât din mijlocul lor a venit Fecioara Maria, „cea mai mărită decât heruvimii și mai slăvită fără de asemănare decât serafimii”. Lumea lor, cea în care lua trup Fiul lui Dumnezeu, este la fel ca lumea noastră, în care și păcatul și durerea se manifestă la intensitate maximă. Dacă ne uităm în jur, ni se pare că totul se degradează și nimic nu mai e la locul lui, nu mai există evlavie, nu mai există nimic sfânt, nimic de urmat.

Celor care gândesc astfel le-aș spune să-și mai tempereze zelul pesimist. Lumea de azi e la fel ca cea de atunci. Numai că binele nu iese la fel de mult în față ca răul, și trebuie căutat mai în adânc. Și atunci nașterea a avut loc discret, au fost martori câțiva păstori, magii care au venit mai târziu, deci foarte puține persoane. La fel ca Hristos care, „chip de rob luînd” (Filipeni 2, 7) s-a deșertat pe sine de toată slava Sa cea cerească. El nu poate fi recunoscut ca Dumnezeu. Totul la El se petrece cu smerenie: nașterea în modul cel mai sărăcăcios cu putință, viața necunoscută de până la începutul propovăduirii. Iar propovăduirea însăși a fost plină de discreție: a făcut numai minunile strict necesare ca să-i ajute pe oameni, dar n-a făcut vreodată vreo minune asupra Lui Însuși, și nici la cererea celor care îi cereau să-și demonstreze divinitatea printr-o faptă uluitoare. Iar acest fel de viață este un îndemn către noi, cei care ne considerăm credincioși și vrem să îl cunoaștem. Să fim și noi la fel de smeriți și de discreți în viețile noastre.

Făcându-se om, Dumnezeu se deschide către oameni, dându-ne astfel șansa să ne deschidem și noi către Dumnezeu. Hristos a creat cărările apropierii, a dat putința ei și ne invită să mergem și noi pe ele. Întruparea este suprema smerenie a lui Dumnezeu, dar și iubirea în forma ei maximă. Dacă nu știm sau nu putem să răspundem acestei iubiri măcar să recunoaștem acest lucru, să nu aruncăm neputința noastră pe seama lumii, a degradării ei.

Să căutăm măcar cu mintea să înțelegem ce se întâmplă, atâta cât se poate înțelege, căci ceea ce se petrece aici este cu mult peste puterile ei de înțelegere, blocată cum este în raționalismul îngust al modernității. Ca să-l primim pe Dumnezeu trebuie să acceptăm misterul, faptul că lucrurile nu pot fi spuse și înțelese până la capăt. Rațiunea își are locul ei, deosebit de important, dar la un moment dat trebuie să lase locul către ceea ce o depășește. Și apoi poate, vreodată, mintea va coborî în inimă, omul se va reîntregi ființial, și vom putea sărbători așa cum se cuvine marea taină care ni se descoperă astăzi.

Paul Curca

.

Despre autor

Paul  Curca Paul Curca

Senior editor
78 articole postate
Publica din 07 Aprilie 2011

24 Decembrie 2014

Vizualizari: 6119

Voteaza:

Despre intrupare 5.00 / 5 din 9 voturi. 1 review utilizatori.

Comentarii (1)

  • smaranda jilaveanuPostat la 2015-11-27 08:44

    o pertinenta analiza a perioadei in care ne aflam, crestini ce (nu) suntem. eu cred si am crezut mereu ca traim pe doua planuri: pamantesc si ceresc, doar ca de-a lungul vietii dam prioritate unuia sau altuia. am ajuns sa cred-intr-un moment al vietii la care Dumnezeu m-a invrednicit sa ajung-ca e necesar sa traim- pe cat ne e cu putinta-simultan si succesiv in ambele, pana cand vom fi trecut dincolo iar un lucru de care sunt pe zi ce trece mai convinsa este ca ceea ce suntem si facem aici si acum jaloneaza ceea ce vom fi si vom fi "dincolo". pana atunci urez tuturor un Craciun cat mai constiincios, daca pot spune asa!

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE