Dumnezeu nu ne vrea prosti

Dumnezeu nu ne vrea prosti Mareste imaginea.

Aud adesea ca noi, „astia credinciosi”, suntem habotnici, superstitiosi, extremisti sau pur si simplu prosti. Insa Evanghelia ce se citeste in Duminica aceasta in Biserica afirma exact contrariul: credinta presupune cunoastere, iubire si staruinta. Trei virtuti aflate astazi in mare suferinta. Dar rasplata este pe masura: ajutorul lui Dumnezeu. De care altii se plang ca nu-l mai primesc.

Pentru ca nici nu mai stiu sa-l ceara.

Textul de care vorbesc descrie vindecarea fiicei unei femei cananeence, adica de alt neam decat cel evreiesc. Biserica nu-i stie numele, Evanghelia nu l-a pastrat, dar pentru alesele ei virtuti o numeste cu „C” mare, semn al unei personalitati: Cananeeanca.

Contextul este urmatorul: aceasta femeie pagana (din punctul de vedere al poporului iudeu, socotit popor ales) vine cu curaj la Hristos si ii cere ajutorul, pentru a-i vindeca fiica, ce era „chinuita de un demon”. Dar nu demonizarea fetei este subiectul principal, ci felul in care ea primeste ajutorul de la Hristos. Initial, Hristos nu o baga in seama, apoi urmeaza un moment delicat, in care pare ca o jigneste, asemanand-o cu un caine, dar sfarsitul este apoteotic: un simplu raspuns al femeii va smulge admiratia si lauda din partea Domnului. Ori, ca sa ajunga Dumnezeu sa te admire, trebuie sa ai niste calitati. Pana la urma si noi, oamenii, facem la fel. Admiram pe cei care ne surprind placut prin calitatile lor.

Sunt oameni care nu cred in ajutorul lui Dumnezeu. Li se pare o himera, o poveste pentru naivi sau, spus mai vulgar, pentru prosti. Altii cred ca Dumnezeu ii poate ajuta, dar se plang de faptul ca nu prea mai simt acest ajutor. In realitate, si unii si altii ignora un adevar elementar, aplicabil si in societate: ca sa primesti un ajutor, trebuie sa stii CE si CUM sa ceri. Asta presupunand ca, in iarna vrajbei noastre, se mai gasesc oameni care sa ajute, intrucat avem de-a face cu o specie pe cale de disparitie. Sau, mai grav, care transforma ajutorul in trafic de influenta si coruptie.

Dialogul dintre Hristos si Cananeeanca ne transmite cateva lucruri despre acest „ce si cum” sa ceri, pe care incerc sa le sistematizez.

1. Credinta presupune, inainte de toate, cunoasterea lui Dumnezeu. Adica sa stii exact CINE este Dumnezeu. Femeia spune: „Miluieste-ma, Doamne, Fiul lui David!” Scurt dar de profunzime teologica. Femeia nu apela la Hristos ca la un saman, ci Il cunostea foarte bine, stia exact cui se adreseaza: Fiului lui Dumnezeu cel Intrupat, Mesia, numit si Fiul lui David, cel pe care poporul evreu il astepta. Teologic vorbind, femeia era mai cultivata in teologie decat multi dintre cei ce pretindeau a fi „alesi” de Dumnezeu, desi facea parte dintr-un alt popor. Ceea ce inseamna ca credinta, ca si cunoastere a lui Dumnezeu, este universala, apartinand oricui si-o doreste, fara discriminare.

2. Rugaciunea trebuie insotita de staruinta. Marturisirea teologica a femeii este intampinata de catre Hristos cu o paradoxala raceala. Mai intai, nu-i raspunde in nici un fel. Imediat intervin ucenicii, care par deranjati de insistentele femeii: „Elibereaz-o, ca striga in urma noastra.”, asemenea multor oameni, care astazi sunt deranjati de strigarea in public a credintei si ar dori-o eliberata, adica scoasa din zona de interes public. Hristos le raspunde cu un aer exclusivist: „Nu sunt trimis decat catre oile cele pierdute ale casei lui Israel.” In realitate, Domnul incerca rabdarea si staruinta acestei femei, nu pentru ca ar fi vreun sado-masochist ci ca sa fie marturie de staruinta si de lupta pentru idealurile inalte, iubirea de mama fiind ceva unic si inaltator. Iar femeia confirma, caci, insotind credinta cu staruinta, „venind, s-a inchinat Lui, zicand: Doamne, ajuta-ma”. Este cea mai simpla forma de a te adresa divinitatii: te inchini si ceri ajutorul. Mai tarziu, intelegand profunzimea acestui gest, crestinii au inceput sa se salute intre ei cu Doamne ajuta, semn al dorintei de bine pentru aproapele tau. De aici insa, lucrurile devin si mai interesante

3. Credinta, rugaciunea, cunoasterea si staruinta trebuie fundamentate pe iubire si pe smerenie. Stiindu-i virtutile alese ale sufletului, Hristos vrea si mai mult de la femeia pagana. Prin urmare, ii da o replica ce pare vulgara, jignitoare sau chiar umilitoare: „Nu este bine sa iei painea copiilor si s-o arunci cainilor”. Cum ar veni, ii zice cam asa: „voi, cananeeni, fiind pagani, sunteti ca niste caini, care nu au dreptul de a se hrani cu painea de la masa celor alesi, cu invataturile inalte ale credintei in Dumnezeu”. Insa femeia da dovada de o inteligenta sclipitoare. Smerindu-se si trecand peste aparenta jignire (inteleptii invata si din mustrari, prostii nu pricep nimic nici din laude), ea recunoaste ca, intr-adevar, paganii nu pot avea acces la credinta autentica. Dar mai intelege foarte bine ca asta nu se intampla din cauza lui Dumnezeu, care iubeste pe orice om, intrucat este facut dupa chipul Sau, ci din cauza alegerii gresite pe care o fac paganii, de a nu urma adevaratei credinte. Asa ca replica ei va fi o culme a teologiei crestine: „Da, Doamne, dar si cainii mananca din faramiturile care cad de la masa stapanilor lor.” Adica ea isi recunoaste paganismul, dar afirma ca Dumnezeu nu poate fi atat de crud incat sa fie indiferent fata de omul pe care l-a creat. Chiar daca greseste si alege sa devina pagan, omul tot mai are posibilitatea de a se indrepta. In fond, Hristos este cel ce ofera lumii intregi iertarea si indreptarea. Pe care femeia le exemplifica foarte inteligent prin faramituri. Aici este maximul teologiei crestine, cum spuneam, pentru ca painea nu este doar aliment al trupului, ci si hrana spre viata vesnica, Hristos autodefinindu-Se ca Painea care s-a coborat din Cer. In acest moment, femeia a teologhisit despre centrul si esenta vietii crestine: Sfanta Impartasanie: Trupul si Sangele Domnului.

4. Ajutorul lui Dumnezeu este doar rasplata comuniunii cu El. Sunt multi oameni care cred ca ajutorul de la Dumnezeu vine in mod automat, daca implinesti anumite ritualuri. Asta este mai mult superstitie. Ritualurile isi au rolul lor bine definit, dar nu garanteaza partea de contributie personala a omului in relatia sa cu Dumnezeu. Comuniunea nu este automatism. Noi stim foarte bine asta, dar ne incapatanam sa uitam sistematic: cand dorim comuniunea cu cineva, nu ne multumeste ritualismul, formalismul sau eventualele gesturi frumoase, daca ele nu vin din inima celui de langa noi. Prin urmare, ajutorul lui Dumnezeu nu este altceva decat raspunsul Lui la iubirea noastra, la dorinta noastra de comuniune.

Tocmai de aceea, cei care, de regula, acuza pe credinciosi de habotnicie, superstitie sau prostie, sunt tocmai cei care au o inima impietrita, care functioneaza doar automatist. Dar credinta nu este deloc asa. Ea este cunoastere, staruinta si iubire.

Dumnezeu nu ne vrea habotnici, superstitiosi sau prosti, ci ne vrea fii ai Intelepciunii si ai Iubirii staruitoare.

PS. Ca edificare, credeti ca femeia Cananeeanca ar putea face parte din grupul acesta de isterici religiosi? Eu cred ca nu. Intre jertfa sau mucenicia credintei si aberatiile teologice cred ca e o diferenta mult prea mare, ca sa numim rugaciune ceea ce prezinta clipul video. Doamne, iarta-ne ca batjocorim credinta si nu Te mai cunoastem! Sau nu mai vrem…

(Acest text a fost publicat prima data pe blogul Parintelui Eugen Tanasescu de pe adevarul.ro)

.

Despre autor

Eugen Tanasescu Parintele Eugen Tanasescu

Senior editor
184 articole postate
Publica din 08 Decembrie 2016

01 Februarie 2014

Vizualizari: 2353

Voteaza:

Dumnezeu nu ne vrea prosti 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE