Razboiul si pacea Duhului Sfant

Razboiul si pacea Duhului Sfant Mareste imaginea.

Rusaliile sunt sarbatoarea nasterii in chip vazut a Bisericii lui Hristos. Paradoxal, desi viata in Duhul Sfant presupune pace si dragoste, aceasta nu se poate obtine decat prin razboi.

Astfel, Biserica devine loc al luptei. Duhovnicesti, dar si lumesti. Inainte de Patimile Sale, Hristos le vorbeste ucenicilor intristati. Numita biblic “Cuvantarea de despartire”, aceasta ocupa un impresionant loc in Evanghelia Sf. Ioan: patru capitole (14-17), adica aproape un sfert din toata Evanghelia. De unde ne dam seama de importanta ei, deoarece constituie prevestirea a tot ce urma sa vina de atunci inainte: Patimi, Rastignire, Inviere, Inaltare si Pogorarea Duhului Sfant. Acest text este, totodata, o prezentare foarte amanuntita a Duhului Sfant si a relatiei dintre Tatal, Hristos si Duhul Sfant.

Sintetizand la maxim, ideea este ca Duhul Sfant este a treia Persoana a Sf. Treimi, care va fi trimis in lume pentru a continua lucrarea de mantuire inceputa de Tatal si Fiul, lucrare ce se va desfasura in Biserica lui Hristos si care va oferii lumii, prin har, mult asteptata comuniune mantuitoare intre Dumnezeu si om. Desigur, celor ce si-o doresc. “Nu va voi lasa orfani; voi veni la voi.“ spune Hristos. Aceasta comuniune va implica insa un razboi pe care crestinul il va avea de dus in plan intern, cel al propriei persoane. Este singurul tip de razboi permis crestinului, fiind chiar profetit de Hristos: “Sa nu socotiti ca am venit sa aduc pace pe pamant; n-am venit sa aduc pace, ci sabie”. Pare nepotrivit ca El, Domnul pacii, sa spuna asa ceva. Nu este insa singurul moment cand pare ca Hristos se contrazice singur, dar aceasta se intampla doar pentru ca noi uitam sa deosebim planul interior de cel exterior. Desi Hristos vorbeste de o aparenta lupta intre oameni (“Caci am venit sa-l despart pe fiu de tatal sau, pe fiica de mama sa, pe nora de soacra ei”) El nu uita sa precizeze ca aceasta nu este decat o consecinta a faptului ca nu toti oamenii ii urmeaza Lui („dusmanii omului vor fi casnicii lui”). Este ceea ce, din pacate, si vedem astazi: credinta poate provoca lupte intre oameni, datorita optiunilor si opiniilor diferite. Acesta este razboiul cel exterior si nedorit, la care vom reveni imediat. Sa mai ramanem insa la cel interior, de la care poate pleca cel exterior. Razboiul interior este un razboi cu tine insuti, o lupta a desavarsirii ce se naste din contradictia intre virtute si pacat. Numita chiar asa de catre Sf. Pavel, “lupta cu pacatul”, aceasta nu este nimic altceva decat o framantare interioara a omului de a dobandi virtutile. Tensiunea se naste din faptul ca firea noastra trage mereu spre pacat, prin pofta, placere si mandrie. Ei bine, datorita acestei tendinte, desavarsirea prin virtute nu se poate obtine fara lupta. O vorba inteleapta spune ca cel mai mare dusman al omului este el insusi. Omul isi poate folosi gresit propria libertate si tinde, astfel, sa ajunga rob al pacatelor. Subiectivismul este intentia cu care se paveaza drumul catre iad, dar, astfel, libertatea devine o simpla forma de robie. De altfel, toata civilizatia crestina este strabatuta de prezenta acestui razboi duhovnicesc interior. Nu degeaba Duhul Sfant se arata si ca niste “limbi de foc” (la Boboteaza il vedem in chip de porumbel, simbol al pacii) pentru ca simbolistica duhovniceasca a focului sugereaza acest razboi interior. Asa cum focul material are doua mari calitati, adica arde impuritatile si este sursa a miscarii (prin combustie), tot asa focul Duhului Sfant, prin aceasta lupta, curata sufletul de “impuritatile” pacatului si pune in miscare ceea ce pacatul distruge: dragostea.

Ea este singura forta care poate desavarsi lumea intreaga. Sf. Ioan Botezatorul profeteste ca Hristos va boteza “cu Duh Sfant si cu foc”, iar Hristos afirma: “Ca fiecare cu foc se va sara” si “Foc am venit sa arunc pe pamant, si cat as vrea sa fie-acum aprins!“. Dragostea surpa mandria, iar de aici se provoaca o prabusire in lant a celorlalte “impuritati”, cum arata Sf. Pavel in imul teologic inchinat dragostei: „Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste. Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar. Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda. Dragostea nu cade niciodata.” (1 Cor 13,4-8). Iar Sf. Petru il completeaza: „tineti din rasputeri la dragostea dintre voi, pentru ca dragostea acopera multime de pacate.” Usor de pus pe hartie, dar cat de greu de aplicat in viata. E o adevarata lupta, pentru ca exista si tendinta opusa: „din pricina inmultirii faradelegii, iubirea multora se va raci”. Iata deci cata lupta poate fi prezenta in noi insine. Dar, prin dobandirea virtutilor, aceasta lupta interioara este si un drum catre Adevar.

Toata framantarea omului de a lucra “focul dragostei” Duhului Sfant nu este altceva decat o descoperire a Adevarului. Sa nu uitam ca pacatul are putere asupra noastra doar prin lucrarea minciunii. Hristos il numeste pe ispititorul diavol „tatal minciunii” pentru ca orice ispita este o deformare a adevarului. Prin urmare, cine doreste sa se desavarseasca trebuie sa inceapa prin a identifica si parasi minciuna din propria sa viata. Este si motivul pentru care Biserica, in prima duminica dupa Rusalii, va pomeni pe toti sfintii, ca unii ce au aflat Calea, Adevarul si Viata. Astfel, esenta pacatului este minciuna, care duce la inselare si la impotrivirea fata de Adevar. Hristos ne fagaduieste ca parasirea minciunii duce la adevarata libertate: “Daca veti ramane intru cuvantul Meu, cu adevarat sunteti ucenici ai Mei. Şi veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi“. In alt loc, Hristos se va auto-defini ca fiind “Calea, Adevarul si Viata.” Astfel, ar fi de asteptat ca Hristos sa fie liderul informal al tuturor ce cauta Adevarul si libertatea. Din pacate unii procedeaza chiar invers, impotrivindu-se Lui, fiind deranjati de Adevarul care, uneori, poate fi dureros. Şi astfel apare razboiul nedorit, razboiul exterior. Un razboi pe care omul nu-l mai duce cu propria-i decadere, ci cu Hristos, cu aproapele, cu Biserica si, finalmente, cu lumea intreaga. Una este sa gasesti si alta este sa accepti Adevarul. Lupta exterioara, desi nedorita, este consecinta neacceptarii interioare a Adevarului. Hristos avertizeaza ca aceasta impotrivire duce la dezbinare intre oameni: ”Pare-vi-se c-am venit sa dau pace pe pamant? Va spun ca nu, ci dezbinare.“ Oare cati dintre noi nu ne opunem iesirii din minciuna? Cati nu vrem sa ramanem in intuneric? Cati nu iubesc dragostea si pacea? Cati nu aleg dezumanizarea si decaderea? Toti acestia nu numai ca isi fac rau lor insisi dar, adeseori, se impotrivesc si celor ce doresc sa-i indrepte. Este similar cu adversitatea naiva fata de doctorul care face o injectie. Credem ca vrea sa ne provoace suferinta prin intepatura, dar, in realitate, intepatura ne face bine. Exista chiar o situatie si mai grava: cand omul isi inchipuie ca Hristos porunceste un razboi intre oameni. Confuzia intre „porunca” si „constatare” (frecvent intalnita la cei ce interpreteaza Biblia subiectiv) genereaza extremismul religios. Multi spun ca religia a nascut razboaie, dar asta doar atunci cand dragostea a fost inlocuita de extremism.

Iisus precizeaza limpede ca extremismul este o denaturare a religiei: „dar vine ceasul cand tot cel ce va va ucide sa creada ca aduce inchinare lui Dumnezeu.” Astfel, mai grava decat necunoasterea dragostei este pervertirea ei. Daca ne uitam cu atentie la toate pacatele din lume, vom vedea ca ele nu sunt decat denaturari ale virtutilor, ale dragostei, printr-o scamatorie a minciunii. Lacomia (de orice fel) nu este decat exagerarea unei nevoi firesti, pofta nu este decat denaturarea dorintei de bine, mania nu este decat orientarea gresita a impulsului interior, minciuna nu apare decat din frica, iar frica nu este decat lipsa de curaj. Extremismul nu este decat o captivitate in opozitie, o deturnare a luptei interioare spre exterior, prin argumentatie falsa. Pornografia nu este decat o slutire a eros-ului, care, la randu-i, este o metamorfoza trupeasca a lui agape. Dezmatul si destrabalarea nu sunt decat denaturari ale nevoii de sarbatoare si sarbatorire (din ce in ce mai des confundate cu mini-vacanta) Şi putem continua la nesfarsit. Practic, observam ca raul nu este decat o deformare a binelui. Din pacate, neintelegerea adevarata a lucrurilor si incapatanarea omului de a numi raul drept bine (si invers) sunt cauzele pentru care se naste toata lupta exterioara. Sf. Ştefan, primul martir, o constata: „Voi cei tari in cerbice si netaiati imprejur la inima si la urechi, voi pururea stati impotriva Duhului Sfant”. Astfel, aceasta lupta a patruns si acolo unde te asteptai mai putin: intre ucenicii Domnului. Adica in Biserica. Asa apar dezbinarile intre culte, faramitarea Bisericii si chiar lupte intre frati si grupuri de interese (zis peiorativ „bisericute”), cum remarca chiar si papa Francisc: "Luptele pentru putere in cadrul Bisericii nu ar trebui sa existe, adevarata putere este cea in slujba celorlalti”. Aceste lupte au fost chiar din vremea Apostolilor. Pana sa primeasca Duhul Sfant, gandirea lor era inca una a intereselor lumesti, Iuda fiind cel mai reprezentativ, dar nici ceilalti nefiind scutiti, precum lepadarea lui Petru sau cererea fiilor lui Zevedeu de a sta de-a dreapta si de-a stanga Domnului (un fel de vicepresedinti ai Raiului), soldata cu cearta intre ucenici. Hristos insa arata cum trebuie sa fie ierarhia in Biserica: “dar intre voi sa nu fie asa (lupta pentru stapanire), ci cel ce va vrea sa fie mare intre voi, sa fie slujitorul vostru, si cel ce va vrea sa fie intaiul intre voi, sa le fie tuturor sluga”. Ispita este si astazi actuala, unul dintre preotii de la Facultatea de Teologie din Bucuresti (pr. Vasile Raduca) scriind intr-un studiu teologic chiar despre tendinta unor ierarhi de a se crede “printi” ai Bisericii, in loc de a fi “parinti”. Exista insa si o lupta contra Bisericii, contra lui Hristos, dar n-as vrea sa insist prea mult, pentru ca ar insemna sa cuprindem intreaga istorie crestina.

Suficient a arata ca inca de la Pogorarea Duhului Sfant unii s-au impotrivit predicii Apostolilor, acuzandu-i ca erau beti. Ceva mai tarziu, romanii, prigonind pe crestini si neintelegand cine este Hristos, ajunsesera sa acuze crestinii ca sunt canibali, pentru ca mananca si beau Trupul si Sangele unuia numit Hristos. In plus, Biserica n-a cunoscut perioada de timp in care sa nu se confrunte cu erezii (invataturi gresite), nascocite uneori chiar de catre oamenii Bisericii, dupa cum afirma Sf. Petru: „si intre voi vor fi invatatori mincinosi, care vor strecura eresuri pierzatoare si, tagaduind chiar pe Stapanul Care i-a rascumparat, isi vor aduce lor grabnica pieire”. Astazi, viata echilibrata propovaduita de Hristos este in opozitie cu interesele consumeriste ale economiei de piata. Asa ca imi inchipui ca sunt oameni puternici ai lumii, care, cochetand cu manipularea si alte viclenii, sunt deranjati de Adevar. Dar, cu toate impotrivirile, Biserica a existat si va exista. Ba chiar, in vreme de prigoana, ea este si mai puternica (desi poate mai putin numeroasa) pentru ca Hristos insusi marturiseste despre taria credintei: „pe aceasta piatra (a credintei) voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui.” Practic, toate acuzele aduse Bisericii, in ansamblul ei, sunt acuze aduse lui Hristos si Duhului Sfant. Nu vorbesc despre acuze aduse unor oameni din Biserica, mai mult sau mai putin documentate.

Daca Biserica, prin Hristos, este infailibila, sa nu ne pacalim aplicand acest principiu la nivel individual, fie ca vorbim de simpli crestini sau clerici. Cine spune „Biserica sunt eu” sau „eu sunt stapan in Biserica” , inlocuindu-l pe Hristos cu „eu”, acela devine „uraciunea pustiirii stand in locul cel sfant”. Doar despre sfinti putem spune ca, prin lepadarea sinelui si unirea cu Hristos, au devenit infailibili, dar nu prin ei insisi, ci prin infailibilitatea lui Hristos. Dar sfintenia se stabileste, desigur, dupa ce ai epuizat viata de aici, care iti ofera posibilitatea de a infaptui dragostea (sau nu). Pana atunci, ramane de dus lupta interioara. De aceea, nu am de ce sa ma ingrijorez, indiferent cate lupte exterioare vor fi in jurul meu. Ceea ce stiu sigur si ceea ce imi da pace chiar si in mijlocul razboiului este aceea ca Adevarul este unul singur. Nu stabilit de opinii, numar, voturi sau alte criterii subiective. Totul este sa reusesc sa-l gasesc in vacarmul din jur, sa-l inteleg si sa-l accept, spre a ma elibera de cele ce ma trag in jos. Si-asa, ajung prin si din razboi la pace. Pacea Duhului Sfant. Duhul Adevarului. Mangaietorul.

(Acest text a fost publicat prima data pe blogul Parintelui Eugen Tanasescu de pe adevarul.ro)

.

Despre autor

Eugen Tanasescu Parintele Eugen Tanasescu

Senior editor
184 articole postate
Publica din 06 Decembrie 2016

11 Iunie 2014

Vizualizari: 1011

Voteaza:

Razboiul si pacea Duhului Sfant 5.00 / 5 din 2 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE