Adevarata identitate a lui Iisus

Adevarata identitate a lui Iisus Mareste imaginea.

I-a plăcut lui Iisus să Se păstreze în discreţie şi numai câtorva foarte puţini li S-a descoperit în adevărata-I identitate. Samarinencei i se dezvăluie, grăindu-i: „Eu sunt, Cel care-ţi grăieşte!" (In 4, 26); orbului din naştere îi spune: „L-ai şi văzut! Şi Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este" (In 9, 37); Martei îi destăinuieşte că: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi!" (In 11, 25); sau lui Petru, pe care, pentru surprinzătoarea lui mărturisire de credinţă - „Tu eşti, Hristosul, Fiul lui Dumnezeu-cel-viu" - îl fericeşte, încredinţându-l că pe piatra mărturisirii sale va întemeia Biserica Sa (Mt 16, 16-17). Chiar şi acestora le poruncea să păstreze secretul; cum s-ar zice, îi invita să se facă părtaşi la taina Sa. Celor ce, în urma minunilor săvârşite de El, înţelegeau că se găsesc în preajma Fiului lui Dumnezeu, le poruncea să tacă. După ce o va vindeca pe fiica lui Iair, le porunceşte - cu străşnicie - martorilor care asistaseră la minune ca „nimeni să nu afle despre aceasta!" (Mt 5, 43). Cu foarte puţine excepţii, aşijderea a procedat întotdeauna, în pofida acestui nedezminţit obicei al Său, iată că sosise momentul când dorea să-Şi dezvăluie adevărata identitate, deci să li Se înfăţişeze apostolilor aşa cum era şi să le arate măcar ceva din ceea ce şi mai ales Cine era El în realitate.

Luându-i cu Sine pe apostolii Petru, Iacob şi Ioan, S-a urcat pe muntele Taborului şi S-a schimbat la Faţă înaintea lor, chipul Lui devenind mai strălucitor decât soarele, iar veşmintele făcându-I-se mai albe decât lumina. Dorind să redea cât mai bine neobişnuitul situaţiei, dar lovindu-se de sărăcia cuvintelor, evanghelistul Marcu menţionează că „veşmintele I s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, aşa cum înălbitorul nu poate albi pe pământ" (Mc 9, 3). In timp ce chipul lui Iisus li se înfăţişează celor trei apostoli în această lumină nepământească, alături de El apar doi dintre sfinţii bărbaţi ai Vechiului Testament: Moise şi Ilie. Voind să înveşnicească această stare, Petru îi propune lui Iisus să facă trei colibe şi să rămână acolo. Momentul culminant al eve-nimentului îl constituie auzirea glasului Tatălui ceresc, confirmând divinitatea Fiului. Infricoşaţi la auzul rostirii dumnezeieşti, cei trei apostoli cad cu feţele la pământ, iar din această stare îi trezeşte Iisus, silindu-i să coboare şi poruncindu-le, şi de data aceasta, „să nu spună nimănui din ceea ce văzuseră, până când Fiul Omului va învia din morţi!" (Mc 9, 9).

Ne găsim, de bună seamă, în faţa unei minuni cu totul altfel decât celelalte săvârşite de Hristos. Dar ce anume a vrut să adeverească prin această minune? Căci minune a fost apariţia Sa în acea lumină suprafirească, ce izvora din adâncul misterioasei Sale persoane. Spre a putea înţelege rostul acestei neobişnuite întâmplări, trebuie să stabilim mai întâi în ce perioadă din viaţa Lui s-a petrecut. Hristos se afla la apogeul activităţii Sale. Treptat, ceasul pentru care venise în lume se apropia, crucea şi jertfa conturându-se tot mai clare la orizont, El făcând referiri din ce în ce mai dese, în cuvântările Sale, la asemenea lucruri. în acest sens, cu puţin înainte de evenimentul propriu-zis al Schimbării la Faţă, a săvârşit câteva minuni şi a rostit nişte sentinţe, care aveau să-i nedumirească şi să-i scandalizeze profund pe ascultătorii Săi. Matei spune că, înainte de Schimbarea la faţă, Hristos săvârşise minunea înmulţirii pâinilor, din care ucenicii „nimic nu pricepuseră, deoarece inimile lor erau împietrite" (Mc 6, 52); după această minune, urmând discuţia despre identitatea Sa, la care Petru răspunde că „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Cel viu" (Mt 16, 16). Apoi, fără vreo legătură aparentă cu cele petrecute, le vorbeşte de „purtarea crucii". Cu o mică modificare în desfăşurarea faptelor, şi anume vindecarea unui orb, ordinea evenimentelor este aceeaşi şi la Marcu, numai la Luca au o altă succesiune. La el, e prezentată mai întâi minunea învierii fiicei lui Iair, eveniment la care participă, nu întâmplător, apostolii Petru, Iacob şi Ioan, în urma căruia toţi „au rămas încremeniţi" (Lc 8, 56), aceasta fiind urmată de înmulţirea pâinilor, de discuţia despre identitatea lui Iisus şi cea despre purtarea crucii.

Toate minunile săvârşite de Hristos i-au nedumerit profund pe apostoli. Petru, deşi făcuse acea mărturisire completă a divinităţii Lui, nu putea înţelege în ruptul capului de ce trebuie să fie răstignit şi să moară, după cum nu izbutea să priceapă ce însemnă a învia. Aceste lucruri şi altele încă, la fel de greu de asimilat, II vor fi convins pe Iisus că sosise vremea să le ofere apostolilor o mărturie despre Cine era El şi,, totodată, să-i pregătească pentru evenimentele excepţionale ce urmau să se petreacă în curând. Voia, deci, să-i obişnuiască cu ceea ce avea să se întâmple după ce va învia din morţi, atunci când, deşi va mai petrece o vreme în lume, nu-i va mai aparţine lumii. Infăţişându-li-Se în acea lumină, întru nimic asemănătoare celor de pe pământ, Hristos le dezvăluie apostolilor adevărata Sa identitate, adeverindu-le că El nu era numai Omul pe care îl ştiu ei, ci şi Altcineva, Care depăşea capacitatea lor de înţelegere. Acest Altcineva, mereu presimţit de apostoli, sporindu-le nedumerirea şi înfricoşându-i, îşi atinge pe Tabor expresia maximă, constituind miezul întâmplării despre care facem vorbire, obligându-ne să ne întrebăm: Cine se afla înaintea lor?

Intrebare veche cât creştinismul, care a suscitat constant interesul celor mai străluciţi teologi, preocupaţi să ofere o dezlegare acestei atât de insolite întâmplări. Dar se poate explica o minune, şi ce minune ar fi aceea căreia i-ai dezvăluit tainicul rost? La fel de adevărat este însă că, fiinţe raţionale cum suntem, dorim să desprindem măcar un cât de mic înţeles din această întâmplare, pentru că, dincolo de conţinutul lor apofatic, care face ca minunile „să nu poată fi înţelese, nu pentru că sunt zăvorâte, ci pentru că nu ne sunt transmisibile prin natura lor", ele au, totuşi, un mesaj prin care omul poate înainta către Autorul lor. Aşadar, în Iisus Cel scăldat în lumină pe Tabor, „Fiul li Se face cunoscut oamenilor, dar ca Dumnezeu întrece puterea lor de înţelegere", şi, chiar dacă pe faţa Lui transfigurată apostolii au întrezărit ceva din taina celor de dincolo, miezul întâmplării le-a rămas neîmpărtăşit, deoarece „Dumnezeu li S-a arătat fâcându-Se om, de aceea oamenii L-au văzut pe Dumnezeu în umanitatea lui Iisus". In faţa lor Se găseau îngemănaţi într-o singură Persoană Dumnezeu şi Omul, în care Dumnezeu „le rămâne inaccesibil ca esenţă, dar li Se comunică total prin har". Faptul că apostolii au fost învredniciţi să-I vadă slava a fost cu putinţă numai printr-un pogorământ divin, pentru că „vederea lui Dumnezeu ţine de condescendenţa Sa şi nu de vederea firii Sale nude. Când se face văzut, nu cum este El, ci cum este capabil să-L vadă cel care-L vede, proporţionează vederea cu neputinţa celui ce-L vede".

Prin transfigurarea de pe Tabor, Hristos nu Şi-a părăsit înfăţişarea, nici n-a preluat ceva străin firii Sale, după cum nici n-a trecut într-o altă stare sau dimensiune, ci li S-a arătat apostolilor în adevărata Sa identitate, adică în aceea de „chip desăvârşit al Dumnezeului nevăzut şi El însuşi nevăzut, altfel n-ar mai fi chip al Tatălui". Chipul lui Hristos scăldat în lumina taborică reprezintă pentru noi „stadiul deiform spre care sunt chemaţi toţi oamenii", adeverind că ceea ce s-a întâmplat cu El, ca om, se va întâmpla şi cu noi, deci că şi noi putem deveni asemenea Lui, întrucât, prin schimbarea la faţă, omenescul din Hristos „nu s-a diminuat, nici nu s-a stins, ci doar a dobândit stadiul său maxim de împlinire", stadiu la care este chemată şi fiinţa umană. Sfântul Simeon Noul Teolog, poet neîntrecut al luminii taborice, spunea că este cu putinţă ca şi noi să dobândim această stare, iar celor astfel învredniciţi „trupul li se aprinde de flacăra Duhului, inima devenindu-le pară de foc, strălucirea transmiţân-du-se întregului trup, aşa cum focul material împărtăşeşte fierului propria sa fire".

Este, apoi, cazul celebru al Sfântului Serafim de Sarov, care i se înfăţişează ucenicului său Motovilov, scăldat într-o lumină suprafirească: „imaginează-ţi faţa omului care îţi vorbeşte, în mijlocul soarelui, în strălucirea razelor sale orbitoare de la mijlocul zilei. Vezi mişcarea buzelor sale, expresia schimbătoare a ochilor lui, auzi vocea sa, şi mâinile sale care te ţin de umeri, dar nu vezi nici aceste mâini, nici trupul interlocutorului tău -nimic, decât lumina strălucitoare care se răspândeşte departe, la câţiva stânjeni în jur, luminând prin strălucirea sa pajiştea acoperită de zăpadă şi fulgi albi care nu contenesc să cadă...". Sfântul Serafim îi spune ucenicului că poate vedea lumina de pe chipul său datorită faptului că el însuşi participă la ea şi că n-ar putea-o vedea, dacă n-ar fi iluminat lăuntric: „şi tu eşti acum în plinătatea Duhului lui Dumnezeu; altfel, nu m-ai putea vedea aşa cum mă vezi". Aceeaşi transfigurare s-a petrecut, într-un fel, şi cu apostolii, aceeaşi iluminare lăuntrică ajutându-i „să vadă" lumina slavei dumnezeieşti de pe chipul Mântuitorului.

In scurtul răstimp în care Hristos li se arată apostolilor învăluit în lumină, alături de El apar două dintre cele mai mari personalităţi ale Vechiului Testament: Moise şi Ilie. Ca să putem înţelege tâlcul prezenţei lor lângă Hristos, trebuie să ne aducem aminte cine au fost ei. Moise, părintele spiritual al poporului evreu, a fost cel ce le-a dat Legea şi poruncile primite de la Dumnezeu, fapt pentru care era considerat de conaţionalii săi cel mai mare după Dumnezeu. El e cel ce a lăsat poporului său testamentul referitor la Mesia, spunându-le că „prooroc din mijlocul tău şi dintre fraţii tai, ca şi mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeu: pe Acela să-L ascultaţi!" (Dt 18, 15), prevestindu-I venirea cu sute de ani înainte. Acum, prin apariţia sa alături de Iisus pe Tabor, Moise confirma că Cel despre care proorocise era acelaşi cu Cel alături de care se afla, recunoscând, totodată, că este mai mare decât el, deci că este de la Dumnezeu şi că El însuşi este Dumnezeu. Ilie a fost profetul sfânt care a luptat împotriva credinţelor păgâne, cărora le căzuse pradă poporul evreu, într-una din cele mai întunecate perioade din istoria sa, el fiind cel ce, prin rugăciunile şi faptele sale, a restabilit credinţa adevărată a lui Israel, iar pentru toate acestea Dumnezeu nu l-a lăsat să vadă moartea, ci l-a răpit cu trupul la cer, pentru că Dumnezeu rânduise în sfatul Său de taină ca unul din semnele ce urmau să prevestească venirea lui Mesia să fie apariţia lui Ilie: „iată, Eu trimit pe Ilie proorocul, înainte de a veni ziua cea mare şi înfricoşată a Domnului" (Mal 3, 23).

De altminteri, în mentalitatea poporului evreu din acel timp se încetăţenise foarte bine credinţa, pe care o împărtăşesc, în parte şi până la un moment dat, chiar şi apostolii (Mt 16, 14), că Iisus era întruparea lui Ilie. Prezenţa celor doi bărbaţi sfinţi din Vechiul Testament alături de Iisus, pe Tabor, reprezintă „desăvârşirea morală: Ilie, şi cunoştinţa: Moise", ei având menirea să risipească eventualele confuzii ce se-ar fi putut naşte. Sfântul Luca ne înfăţişează un amănunt extrem de important pentru înţelegerea evenimentului în cauză, pe care ceilalţi evanghelisti nu-l amintesc, şi anume că cei doi bărbaţi sfinţi ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie, „vorbeau cu Iisus despre sfârşitul Său, pe care avea să-lîmplinească în Ierusalim" (Lc 9, 31). Prin aceasta, cei doi nu numai că recunosc, prin prezenţa lor, că Iisus este mai mare decât ei, dar confirmă şi faptul că El este adevăratul plinitor al Legii, pe care Dumnezeu a predat-o poporului evreu prin robul Său Moise, iar Ilie a apărat-o cu străşnicie, primejduindu-şi viaţa.

Cei trei apostoli, Petru, Iacob şi Ioan, rotunjesc tabloul, fiind indicaţi în calitatea de viitori mesageri ai învăţăturii lui Hristos către întreaga lume. Toate aceste lucruri sunt întărite de glasul Părintelui ceresc, era acelaşi glas care, la Iordan, afirmase divinitatea Fiului, iar acum, pe Tabor, îi reconfirma legitimitatea: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, de El să ascultaţi? (Lc 9, 35). Vraja momentului se destramă brusc. Ridicându-şi ochii, apostolii nu-L mai văd decât pe Iisus - era iarăşi Cel pe care-L ştiau ei. în timp ce coboară, Iisus le face recomandarea, aşa cum o mai făcuse şi-n alte ocazii, „să nu spună nimănui din ceea ce văzuseră, decât atunci când Fiul Omului va învia din morţi" (Mc 9, 9).

Schimbarea la faţă a Mântuitorului este un moment unic în istoria creştină, pentru că niciodată divinitatea nu i s-a descoperit atât de plenar omului. In acest minunat tablou avem o descoperire expresă a Sfintei Treimi: prin glasul Tatălui care afirmă deofiinţimea Fiului cu El, prin Fiul care S-a schimbat la faţă, adeverindu-şi originea dumnezeiască, şi prin „norul ce umbrea pe Domnul, Care era Duhul Sfânt", fapt ce marchează „suprema apropiere a lui Dumnezeu de om"; apropiere ce constituie provocarea de a ne face şi noi asemenea Fiului, strălucind prin credinţa şi faptele noastre.

PR. NICOLAE STOIA
OAMENI IUBIŢI DE DUMNEZEU, EDITURA AGNOS

Cumpara cartea "OAMENI IUBIŢI DE DUMNEZEU"

25 Septembrie 2015

Vizualizari: 1212

Voteaza:

Adevarata identitate a lui Iisus 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE