Schimbarea la Fata sau aratarea luminii necreate

Schimbarea la Fata sau aratarea luminii necreate Mareste imaginea.

Schimbarea la Fata a lui Hristos, sarbatorita pe 6 august1, este probabil una dintre sarbatorile mari cele mai putin cunoscute si mai putin respectate din tot anul liturgic. Trebuie spus ca, fiind asezata in plina vara si in mijlocul vacantei, este izolata (precedata de o zi de inaintepraznuire si urmata de odovanie) si, mai mult inca, pica in timpul unui post, cel al Adormirii Maicii Domnului, care impune sa se posteasca in ziua praznicului in care se plineste planul lui Dumnezeu pentru Om, lucru care e potrivnic intelesului duhovnicesc.

Acest eveniment neasteptat, exceptional si profetic este relatat de catre cele trei Evanghelii Sinoptice: la priveghere se citeste Luca 9, 28 36, iar la liturghie Matei 17, 1 9.

In mod curios, Marcu 9, 2 10 nu se citeste, desi este Evanghelia lui Petru, singurul martor ocular printre evanghelistii care au relatat evenimentul (Sfantul Ioan nu il mentioneaza). Dar citirea celei de a doua epistole a Sfantului Apostol Petru la Liturghie compenseaza aceasta lipsa, deoarece reia intamplarea (II Petru 1, 10 19). Termenul folosit indeobste este cel latin (transfigurare), care a tradus termenul grec „metamorfoza”, care inseamna schimbare, transformare.

Evenimentul se petrece la sfarsitul misiunii Domnului in Galileea, imediat dupa prima vestire a Patimilor, care a dus la certarea lui Petru de catre Iisus (Inapoia mea, Satano – Mt. 16, 23). La sfarsitul cuvantului Sau, Domnul prevesteste venirea Sa in slava si spune ceva uimitor: Amin zic voua, ca unii dintre cei care sunt aici nu vor gusta moartea pana cand nu vor vedea pe Fiul Omului venind intru Slava (Mt. 16, 28). Sase zile mai tarziu (Mt. si Mc.)2, are loc Schimbarea la Fata.

Domnul ia cu El pe Petru, Iacob si Ioan si Se duce pe un munte inalt, de o parte. Evanghelia nu precizeaza despre care munte e vorba, dar Traditia ne spune ca este vorba despre muntele Tabor3 din Galileea. Trebuie sa observam in primul rand ca, asa cum face in momentele cele mai importante, Domnul ia cu Sine „triada apostolica”, pe Petru, Iacob si Ioan4, martori printre martori, martori privilegiati. Este o oglindire a Sfintei Treimi in sanul celor Doisprezece, fara ca Domnul sa socoteasca potrivit a crea o noua structura inlauntrul soborului apostolesc. Este o problema de duh si nu de structura: o alegere dumnezeiasca libera. Muntele inalt simbolizeaza inaltimea duhovniceasca, Cerul: Hristos le va „deschide Cerurile”. Sfantul Luca aduce o precizare interesanta si importanta: Hristos i a dus acolo pentru a se ruga.

Si pe cand se ruga Hristos S a schimbat la Fata inaintea lor, adica a fost metamorfozat: fata Lui a stralucit ca soarele, iar vesmintele Lui s au facut albe ca lumina. Pentru prima data Hristos Se arata si Se reveleaza asa cum este cu adevarat: ca Dumnezeu. Aceasta revelatie este cu mult deasupra Teofaniei, cand S a aratat ca Mesia, Hristos. Apostolii Il vad in Slava Sa necreata. Ceea ce vad cu ochii lor trupesti sunt energiile dumnezeiesti necreate care fac pe deplin parte din firea dumnezeiasca, dar sunt diferite de esenta lui Dumnezeu, pe de a ntregul cu neputinta de cunoscut.

Aceste energii dumnezeiesti in care Dumnezeu creeaza si Se reveleaza purced de la Tatal, se manifesta prin Fiul si sunt transmise prin Duhul Sfant. Suntem aici in inima teologiei treimice, comoara Ortodoxiei5. Trebuie sa remarcam ca firea omeneasca a lui Hristos este schimbata la fata6 (prin Duhul Sfant, prin a carui „iconomie” se face aceasta), deoarece pielea fetei Sale straluceste ca soarele, iar aceasta lumina dumnezeiasca necreata se transmite chiar materiei inerte, din moment ce vesmintele Lui s au facut albe ca lumina. Cosmosul insusi este chemat pentru a fi schimbat la fata. Cand Sfantul Serafim al Sarovului s a schimbat la fata dinaintea lui Motovilov, in Rusia, in secolul al XIX lea7, zapada insasi stralucea de lumina.

Dar minunea nu se opreste aici: Apostolii vad aparand pe Moise si pe Ilie care vorbesc cu Domnul despre plecarea Sa catre Ierusalim (dupa cum precizeaza Sfantul Luca), caci abia asteapta ca Domnul sa mantuiasca pe Om si lumea. Ei marturisesc cu toti Dreptii din Vechiul Legamant dinaintea soborului apostolesc – reprezentat prin triada – ca Iisus din Nazaret este cu adevarat Mesia pe Care L au vestit.

Moise reprezinta Legea, al carei parinte este, iar Ilie Prorocii. Legea si Prorocii nu aveau decat un tel: intruparea Cuvantului. Acest lucru s a savarsit. Hristos, Cel vestit de Proroci, a venit sa plineasca Legea, iar nu sa o strice. Apostolii sunt aici martori acestui lucru. Aceasta inseamna si ca Moise (care era mort) si Ilie (care nu a cunoscut prima moarte, ci a fost inaltat la cer intr un car ingeresc) sunt vii, vii si preschimbati (dar in prezenta lui Hristos si prin El, caci El este Mantuitorul lumii).

Apostolii insisi sunt transfigurati, caci daca nu ar fi fost in lumina nu ar fi putut vedea lumina (Cf. Ps. 36 (35), 10: intru lumina Ta vom vedea lumina), dar nu stiu aceasta8. Petru, nestiind ce spune (Lc. 9, 33), rosteste o banalitate care nu se potriveste cu momentul. Dar acest lucru ne arata ca Apostolii sunt fericiti (Invatatorule, bine este noua sa fim aici), desi sunt in acelasi timp cuprinsi de frica (Mc.).

Petru, cu bunul sau simt de om din popor, ar vrea sa prinda clipa, sa opreasca timpul, sa se instaleze (asta arata „colibele” pe care vrea sa le ridice). Dar acest lucru nu este cu putinta, caci focul iubirii dumnezeiesti, manifestat prin lumina necreata, este o reinnoire permanenta: nimeni nu poate cuprinde focul, ci poate doar sa l traiasca. Duhul nu poate fi inchis.

In acel moment, se petrece ceva inca si mai uimitor: Apostolii se gasesc acoperiti de un nor luminos: este o expresie antinomica pentru „intunericul necreat”, tenebra luminoasa despre care vorbeste Sf. Grigorie de Nyssa, firea cu neputinta de cunoscut si de patruns a lui Dumnezeu, taina dumnezeiasca9. Din acest nor, se aude glasuirea acestui cuget parintesc: Acesta este Fiul meu prea iubit, intru Care am binevoit: pe Acesta sa L ascultati. Cugetul este al Tatalui ceresc, dar glasul nu este al Sau, caci nimeni nu poate auzi glasul Tatalui, dupa cum nimeni nu L poate vedea. Glasul care exprima cugetele Tatalui este Cuvantul lui Dumnezeu. Dar Fiul nu poate marturisi pentru Sine Insusi. Este probabil glasul unui serafim (ca si la Teofanie).

Aceasta revelatie este asa de fulgeratoare, incat Apostolii sunt in acel moment aruncati la pamant (ucenicii cazura cu fata la pamant si fura cuprinsi de o mare spaima). Sunt zdrobiti pentru ca Dumnezeu le ingaduie sa patrunda, pret de o clipa, in tainele dumnezeiesti, limita posibilului pentru fiintele create. Dincolo de aceasta granita ar fi fost arsi, pentru ca s ar fi gasit la acelasi nivel cu Serafimii.

Este cea mai inalta revelatie care s a dat Apostolilor (si de fapt numai triadei apostolice) si, de asemenea, cea mai mare din intreaga Biblie si din intreaga istorie a omenirii. La Teofanie, la Pasti, la Inaltare nu au „vazut” nimic. Aici vad pe Dumnezeu asa cum este. Si sunt martori ai legaturilor personale dintre Tata si Fiu, prin prezenta Duhului Sfant in Ei. Este punctul ultim al revelatiei. Acest moment, aceasta clipa este sublima si unica, pentru ca aici gasim, stransi in jurul lui Hristos, Cerul si Pamantul, mortii si viii, Vechiul si Noul Legamant. Este un moment profetic si eshatologic, care este foarte bine zugravit in icoana.

In clipa urmatoare, vedenia dispare. Iisus este singur, pentru ca Moise si Ilie si au sfarsit misiunea si Si a reluat aparenta de fiecare zi. Ii linisteste pe apostoli si ii ridica. Dar le interzice sa vorbeasca despre aceasta intamplare pana la Invierea Sa, ceea ce ii nedumereste profund (se intrebau intre ei ce inseamna sa invieze cineva din morti – Mc. 9, 10).

Putem sa ne intrebam pentru ce Domnul daruieste celor trei ucenici aceasta aratare. Parintii au vorbit adesea despre aceasta. Hristos avea in curand sa „Se suie la Ierusalim” unde avea sa fie arestat, judecat, lovit, umilit si in cele din urma ucis. Voia neaparat sa arate Apostolilor Sai, inaintea acestui spectacol infricosator si cu neputinta de inteles, ca este cu adevarat Dumnezeu. Dar Apostolii nu si vor aduce aminte decat mai tarziu, mai precis dupa Inviere.

Aceasta sarbatoare ar trebui sa fie cea mai mare din tot anul liturgic: este sarbatoarea plinirii planului dumnezeiesc, indumnezeirea Omului si transfigurarea cosmosului.

Parintele Noël TANAZACQ, Paris


Note:
1. Data de 6 august nu are legatura directa cu ciclul liturgic al mantuirii. Daca ar fi fost asa, Schimbarea la Fata ar fi trebuit sarbatorita imediat inaintea inceputului Postului Mare. Ea corespunde probabil cu aniversarea sfintirii Bisericii de pe Muntele Tabor, dupa cum se intampla cu multe sarbatori liturgice. A aparut mai intai in Rasarit (in secolele IV V) si mai tarziu in Apus (in anumite biserici din Galia si Spania inainte de reformele lui Carol cel Mare, in secolul al IX lea, in Sudul Italiei si numai in secolul al XII lea la Roma, care nu a consacrat o decat in secolul al XV lea). A devenit deosebit de importanta in Biserica Armeana, unde este una dintre cele cinci mari sarbatori ale anului si este precedata de un post pregatitor. Dar faptul de a o sarbatori in miezul verii corespunde cu continutul ei, deoarece este perioada „roadelor”. De altfel, in Rasarit, la sfarsitul liturghiei se binecuvinteaza si se impart fructele.
2. La Sf. Luca: ca la opt zile dupa aceea. Hristos face pe Om sa treaca de la 6 (care semnifica refuzul unirii cu Dumnezeu) la 8 (Invierea).
3. Muntele Tabor se gaseste in apropiere de Nazaret, Cana si Nain, la 19 km sud vest de Marea Galileii. Este inalt de 562 m, ceea ce este mult pentru Palestina.
4. Trei dintre primii patru intai chemati (mai era si Andrei), toti trei pescari din Galileea.
5. Dogma luminii necreate a fost aparata si explicitata de Sf. Grigorie Palama, in secolul al XIV lea, cu prilejul controversei cu niste calugari romano catolici din Calabria care pretindeau ca lumina de pe Tabor era creata. Sf. Grigorie s a sprijinit pe Parinti si mai ales pe Sf. Grigorie de Nyssa si Sf. Maxim Marturisitorul, ca si pe intreaga traditie isihasta athonita. Se pomeneste biruinta sa in cea de a doua duminica din Post, ca pe un al doilea triumf al Ortodoxiei.
6. Firea omeneasca a lui Iisus Hristos a fost mereu transfigurata, indumnezeita, inca din sanul Maicii Sale, Maria, dar prin abnegatia Sa voita, prin kenoza Sa, El ascundea slava Sa pentru a Se putea imbraca cu Omul cazut, a muri pentru el si a l mantui. Aici, in fond, El savarseste o „minune” pentru Apostoli, o exceptie. Dupa invierea Sa, a putut sa Se arate asa cum este, ca Dumnezeu. Dar cum trupul slavei are ca proprietate libertatea, El nu trebuie sa Se arate mereu in slava. De altfel, Evanghelia ne spune ca S a aratat in alt chip ucenicilor la Emaus (Mc. 16, 12), care, ca si Maria Magdalena, nu L au recunoscut.
7. La sfarsitul lunii noiembrie a anului 1831, la mai putin de un an dupa ce Sf. Serafim l a vindecat pe loc de o boala incurabila, care il facea infirm.
8. Sf. Serafim ii spune lui Motovilov, in esenta: daca nu ai fi in aceasta lumina [a Duhului Sfant], nu m ai putea vedea astfel [transfigurat].
9. Anumiti Parinti (Sf. Ambrozie, Sf. Grigorie Palama) vad in norul luminos prezenta Duhului Sfant.

Sursa: apostolia.eu

.

04 August 2014

Vizualizari: 20441

Voteaza:

Schimbarea la Fata sau aratarea luminii necreate 5.00 / 5 din 4 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE