Schimbarea la Fata a Domnului - schimbarea la fata a intregii noastre vieti

Schimbarea la Fata a Domnului - schimbarea la fata a intregii noastre vieti Mareste imaginea.

Schimbarea la Fata a Domnului este temelia cea tare a nadejdii noastre in schimbarea la fata a intregii noastre vieti, cea acum plina de osteneala, de dureri, de frica, intru viata nestricacioasa, asemenea lui Dumne­zeu. Insa inaltarea aceasta pe muntele cel inalt (Mt. 17:1 ; Mc. 9:2) al Schimbarii la Fata se insoteste de o mare nevointa. Nu arareori la inceput ne impresoara neputinta in aceasta nevointa, si deznadejdea incepe a ne cuprinde sufletul. In ceasurile de chin, cand ne aflam pe pragul intre Lumina cea Neapropiata a Dum­nezeirii, care ne trage catre Ea, si infricosatul intunerec cel mai dinafara (cf. A 2-a Lege 4:11), sa ne amintim de invatatura Parintilor nostri care au urmat lui Hristos pe aceasta cale, si incingandu-ne mijloacele (cf. Lc. 12:35), sa ne intarim cu barbateasca nadejde in Cel Care tine in palma Sa, fara nici o greutate, intreaga faptura. Amintirea ca tot ceea ce s’a savarsit in viata Fiului Omului trebuie sa se repete dupre asemanare si in viata noastra, ne va slobozi de toata frica si de toata imputinarea sufletului. Iata calea noastra de obste, a tuturor, dupa insusi cuvantul lui Hristos: Eu sant calea; si nu numai, ci este singura cale, caci nimenea vine la Tatal, fara numai prin Mine (Io. 14:6).

Daca Domnul S’a ispitit (Evr. 4:15), si noi negresit trebuie sa trecem prin focul ispitirii; daca Domnul a fost prigonit si nedreptatit, si noi vom fi prigoniti de aceleasi puteri care au prigonit pe Hristos; daca Hristos a suferit si a fost rastignit, nici noi vom scapa de suferinta si de rastignire, fie, poate, pe cruci nevazute, numai de vom urma Lui cu adevarat in caile inimii noastre. Daca Domnul S’a schimbat la Fata, si noi ne vom schimba la fata, si inca de aci, de pe pamant, numai de ne vom asemana Lui in nazuintele noastre launtrice. Daca Domnul a murit si a inviat, atunci si toti cei ce cred in El vor trece prin moarte, vor zacea in mormanturi, iar apoi vor invia asemenea Lui, daca au si murit asemenea Lui. Invia-vor cei credinciosi intai cu sufletul, iar apoi, in ziua Invierii celei de Obste, si in trup. Daca Domnul, dupa Invierea Sa, S’au inaltat la ceruri si au sezut de-a dreapta lui Dumnezeu (Mc. 16:19) in trupul Sau cel proslavit, atunci si noi, in trupurile cele proslavite ale invierii noastre, in puterea Duhului Sfant, ne vom inalta la ceruri si ne vom face impreuna-mostenitori cu Hristos si partasi Dumnezeirii (1 Pet. 4:13 ; 2 Pet. 1:4; Rom. 7:17 ; 2 Tim. 2:11-12).

Toate cele ce am pomenit pana acum s’au savarsit cu Domnul nu dupa Dumnezeirea Lui, ci dupa firea Sa cea omeneasca, adica in planul unde Domnul este „de fiinta” cu noi, ca Fiul Omului. Domnul, Cuvantul cel fara de inceput, cu Tatal si cu Duhul, intrupandu-Se, a primit in Persoana, in Ipostasul Sau cel Dumnezeiesc firea noastra omeneasca; nu intr’o inchipuire sau ca o naluca, ci cu adevarat devenind asemenea noua, oame­nilor, El a aratat in trupul nostru Dumnezeiasca desa­varsire, lasandu-ne un chip (Io. 13:15) pe care multi proroci si drepti au dorit sa-l vada (Mt. 13:17), si pe care noi acum santem datori sa-l infaptuim, fiecare in viata proprie, pentru ca, prin asemanarea noastra cu Hristos dupa chipul vietii pamantesti, sa devenim asemanatori Lui si dupa chipul fiintarii celei Dumne­zeiesti.

Rogu-va, sa nu ne imputinam la suflet auzind cuvintele invataturii acesteia, ci sa ne trezim cu duhul si sa deschidem inimile noastre spre a primi cu sim­plitate bunavestirea lui Hristos. Domnul cu gura Sa a zis: indrazniti, Eu am biruit lumea (Io. 16:33). Şi noi, negresit, cu puterea lui Hristos, vom birui cu aceasta biruinta asupra lumii, pentru a ne face impreuna cu Dansul partasi vecinicei Imparatii in ceruri.

Spre a plini porunca: Mergeti, si stand, graiti in biserica norodului toate cuvintele vietii acesteia (Fap. 5:20), va vorbesc despre aceasta. Caci acestea sant cuvintele vietii vecinice (Io. 6:68), date de Domnul spre mostenire nestramutata celor credinciosi; aceasta este propovaduirea Apostolilor si dogmele Parintilor, acea­sta este credinta noastra Ortodoxa si nadejdea cea ne­clatita, carea nu se va rusina, caci temeiul ei este nemincinoasa marturie a Domnului. Şi daca va voi mincinoasa smerenie sa numeasca aceasta o indraz­neala fara de masura, sau chiar nebunie, atunci sa ne amintim de Apostolul Pavel care, pe de o parte, lepa­dand putinatatea sufletului, pe de alta parte, necuviin­cioasa trufie a cugetului trupesc, spune ca Dumnezeu „bine au voit, prin nebunia propovaduirii, a mantui pre cei ce cred,” „lepadand intelepciunea inteleptilor” si „facand nebuna intelepciunea lumii acesteia” (cf. 1 Cor. 1:18-21). In fiecare zi, experienta omenirii ne­schimbat ne arata ca „cei intelepti si priceputi” ai acestui veac nu pot urma lui Hristos nici pe Thavor, nici pe Golgotha, nici pe Muntele Maslinilor. Şi asa, iubitilor, veniti, si intru puterea credintei sa ne suim in muntele Domnului (Is. 2:3), si stand nematerialnic in cetatea Dumnezeului celui viu, cu minti inaltate sa vedem Dumnezeirea cea nematerialnica a Tatalui si a Duhului stralucind in Fiul cel Unul-nascut. Sa ne suim, se intelege, nu cu indrazneala mandra, ci cu frica si cutremur, ca nevrednici acestei suiri si vederi, dar in acelasi timp cu nadejdea ca si noua, pacatosilor, pentru nemarginita mila a Cerescului Tata, va straluci lumina cea pururea fiitoare a Dumnezeirii, a carei stralucire de nesuferit a aruncat la pamant, pe Thavor, pe alesii Apostoli.

Iar acum, daca ne-am indreptat cat de cat mintea spre a privi catre cele de obste ale credintei noastre, spre cele ce trebuie sa alcatuiasca temelia neschimbacioasa a vietii duhului nostru, imi voiu ingadui sa trec la subiectul pe care l-am ales.

Schimbarea la Fata a Domnului este o mareata infaptuire ce are o insemnatate netrecatoare nu numai pentru fiecare dintre noi, ci si pentru intreaga istorie a lumii noastre. In scrierile lor, parintii o urmareau cu multa luare aminte din toate privintele: si in cele ce i-au mers inainte, ca pregatire a ucenicilor de catre Domnul; si in cele ce au insotit-o, sau ce s’au savarsit in vremea insasi aratarii lui Dumnezeu pe Thavor; si in cele ce i-au urmat, in facerile Domnului Iisus, precum si in cugetele apostolilor martori ai Schimbarii la Fata. Cunoasterea acestora ne ajuta ca si noi insine sa mergem cu intelegere pe aceeasi cale, pre urmele pasilor lui Hristos. In momentul de fata insa, sa ne indreptam cu luare aminte privirea duhului asupra celor ce s’au intamplat indeosebi in aceasta clipa, potrivit povestirii evanghelice.

Iata nour luminos a umbrit pre ei, si iata glas din nour graind: Acesta este Fiul meu cel iubit, intru Care­le bine am voit: pre Acesta sa ascultati (Mt. 17:5).

Ce inchipuia acest nour luminat care a umbrit in acea noapte Sfantul Thavor? Iata ca acum nu putini ani am intrebat despre aceasta, in ziua Schimbarii la Fata, pe un nevoitor care, precum neindoielnic cred, el insusi de multe ori se invrednicise de vederea acestei Lumini. La nesmerita mea cerinta de a-mi spune cate ceva despre taina Luminii Thavorului, despre cum se poate vedea si cum este cu putinta a dobandi acest dar, el, facand pogoramant fata de nestiinta mea, mi-a deslusit aceasta cu multa rabdare, iar eu astazi va voiu impartasi din ceea ce am auzit din gura lui nemincinoasa, macar miezuirea, si cat mai pe scurt cu putinta.

Imi marturisea acel barbat ca la inceput, pe cand era inca tanar, aceasta lumina ii aparea nelimpede si pentru scurte clipe, uneori ca o oarecare flacara de foc de nestapanit, care ii cuprindea inima cu dragoste, alteori ca un fel de stralucire care ii patrundea mintea cu lumina ei. Ea ii aparea in vremea rugaciunii mai ales in biserica.

Odata insa, dupa multe luni de rugaciune fierbinte cu cainta pentru propria uraciune, lumina lin s’a pogorat asupra lui si a ramas cu el trei zile. In acele zile el se simtea limpede ca fiind in afara mortii. Bucuria invierii din morti ii umplea atunci sufletul. Launtric, el a numit aceasta lumina „dimineata invierii” caci era linistita, ca o dimineata de primavara. In vremea aceea traia in lume o viata obisnuita, cu munca de zi cu zi. Dupa ce au trecut mai multi ani de la aceasta intamplare, cand el era de acum monah si slujitor la Altar, rugaciunea lui adeseori se preschimba in vederea luminii, astfel incat nu mai simtea atunci nici trupul, nici lumea materialnica ce il inconjura.

Lumina aceasta apare ca o curata bunavoire de sus. La inceput vine neasteptat, adica atunci cand nici sufletul, nici mintea nu au nici un simtamant ca vine, sau chiar ca exista. Necunoscuta pana atunci, prin venirea ei ea aduce asupra sufletului o dulce nedumerire, iar el, ca iesit din minti, nu stie inca cine, sau ce este, ce i s’a aratat; in acea clipa se simte ca un ocnas scos dintr’o temnita intunecata in intinderi insorite si inmiresmate.

Spunea, de asemenea, acel barbat: „Desi Lumina cea Dumnezeiasca, prin firea ei, ra­mane totdeauna neschimbacioasa, lucrarea ei insa – adica ceea ce naste ea in om – este foarte felurita: uneori se traieste ca dragostea blanda, lina a lui Hristos, uneori ca putere Dumnezeiasca ce te incunjura; uneori ca o oarecare miscare nedeslusita a vietii vecinice inlauntrul omului; uneori ca o lumina a intelegerii sau ca vederea mintii, mai presus de gandire, a lui Dumnezeu. Dar bunatatea Domnului este nemarginita, si se intampla ca dragostea Lui sa se reverse si mai din belsug. Atunci Dumnezeiasca Lumina umple intreg omul, astfel incat omul insusi devine asemenea luminii; iar ceea ce vede el atuncea nu se poate numi altceva decat lumina, desi aceasta lumina, prin firea ei, este cu totul altceva decat lumina soarelui celui vazut.”

Drept raspuns la intrebarea mea cea din inceput, despre aratarea Dumnezeirii pe Thavor, barbatul acela isi continua cuvantarea, vadit trudindu-se spre a gasi intelesuri accesibile mie, fie si intr’o masura cat de mica. A zis: „Nicidecum trebuie a ne uita neputinta, si daca ne vom ingadui sa ne atingem de acest lucru inalt, atunci numai asa, ca o incercare sfioasa de a ne apropia catusi de putin de intelesul lui, fara nici o pretentie indrazneata de a-l putea deslusi sau intelege pana la capat. Şi asa, daca ne vom intemeia pe cele spuse despre lucrarea Luminii Dumnezeiesti, atunci povestirea Evanghelistilor, care poate parea copilaros de simpla, am putea-o intregi cat de cat astfel: Daca au inceput Apostolii sa inteleaga desa­varsirea cea mai presus de om a Invatatorului lor, si prin buzele lui Petru L-au marturisit a fi Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui Viu, (Mt. 16:16), Domnul a dorit mai mult sa-i intareasca in aceasta cunoas­tere prin marturia Tatalui; lucru cu atat mai trebu­incios, cu cat El de acum se pregatea pentru iesirea Sa, carea voia sa o savarseasca in Ierusalim (Lc. 9:31), adica pentru savarsirea jertfei pe Golgotha. Indaratul cuvintelor lui Petru, Tu esti Hristosul (Mc. 8:29), se ascundea in acea clipa o cunoastere, inca departe de a fi desavarsita, de Cine era acel Hristos; dar in ciuda nedesavarsirii si nedeplinatatii acestei marturisiri, in ea se ivea de acum o dragoste si o daruire crescanda a Apostolilor, care ii facea in stare sa cuprinda o mai mare lumina a Dumnezeiestii descoperiri, si de aceea Domnul a zis: Sant unii din cei ce stau aci, care nu vor gusta moarte pana ce vor vedea pre Fiul Omului venind intru Imparatia Sa (Mt. 16:28).

Dupa aceste cuvinte, savarseste cu ucenicii calatoria cea in tacere[1] de la hotarele Chesariei lui Filip pana la Sfantul Thavor, iar acolo, luand pe alesii Petru, Iacov si Ioan, i-a suit in muntele inalt al vederii Slavei Sale celei Dumnezeiesti, carea o a avut la Tatal mai nainte pana a nu fi lumea (Io. 17:5).

Domnul, Insusi, in toata vremea neschimbat purta intru Sine Lumina, fiind, dupa Dumnezeirea Sa, Lumina cea fara de inceput, insa ramanea in planul acesta, nevazut de catre cei ce nu primisera inca Lumina. Pe Thavor Domnul se ruga. Nimic nu ne impiedica sa presupunem ca, in cuprinsul ei, rugaciunea Lui era asemenea celei din Ghethsimani (cf. Io. 17), caci ceasul Sau se apropiase (Io. 13:1). Imbratisand in rugaciunea Sa totul, dintru intemeierea lumii pana la sfarsitul veacului acestuia, Domnul se ruga si pentru Apostoli, ca sa se arate lor Numele Tatalui, si ca dragostea cu carea Tatal au iubit pre Fiul, sa fie intru dansii (cf. Io. 17:26).

Cei trei alesi martori si impreuna-partasi ai acestei rugaciuni mai presus de fire a lui Hristos au fost cuprinsi de neputinta intr’insa. Nevoindu-se in lupta cu neputinta trupului lor, pentru un oarecare scurt rastimp s’au ingreuiat cu somnul (Lc. 9:32), dar in vartutea rugaciunii lor launtrice neintrerupte, iarasi s’au intors degraba in starea de trezvie, si atunci, acesti treji cu duhul si biruitori ai neputin­tei trupesti au vazut pe Hristos in lumina, precum si pe Ilie si pe Moisi vorbind impreuna cu Dansul. Insa daca au putut ei vedea acestea, a fost numai fiindca si ei, in acel ceas, se umplusera de Lumina.

Neobisnuitul si maretia aratarii a cufundat pe Apostoli intr’o uimire de negrait si o fericita nedu­merire. Aceasta o vedem din cuvintele Evangheliei pentru Petru: ca nu stia ce graia (Mc. 9:6), si din insesi cuvintele lui Petru: Invatatorule, bine este noua a fi aci (Mt. 17:4; Mc. 9:5; Lc. 9:33).

In acea clipa, vederea lumii duhovnicesti si a luminii Dumnezeiesti de catre Apostoli se impreu­na inca si cu perceptia lumii simturilor care ii incunjura. Dar apoi, crescand lumina, i-a suit mai presus de cele vazute si trecatoare la cele nevazute si vecinice (cf. 2 Cor. 4:18)…Nespus de simple sant chipurile Evangheliilor: Iata nour luminos a umbrit pre ei…

Asemenea unui om care, urcand pe munte, daca intra intr’un nour vartos, i se taie vederea restului lumii, tot asa si acest nour luminos, nefiind altceva decat lumina si suflarea Duhului Sfant, Care cu venirea Sa cea Dumnezeiasca si de nesuferit a rapit pe Apostoli in lumea Luminii celei nezidite, netrecatoare, neapuse, neschimbate, netarmurite, cea mai presus de ceruri, a taiat de la ei simtirea chipurilor celor trecatoare ale acestei lumi, in asa masura, cat si pe Insusi Hristos, de acum ei nu-L mai vedeau dupa trup (cf. 2 Cor. 5:16). Astfel, dusi de Duhul Sfant intru vederea Dumnezeirii de nedescris a lui Iisus Hris­tos, in acelasi ceas ei au auzit glasul cel nematerialnic si de neajuns al Tatalui: Acesta este Fiul Meu cel iubit (Mt. 17:5). Acesta a fost momentul cel mai inalt al intamplarii de pe Thavor.”

Daca acum ne vom intoarce la neputinta firii noastre omenesti, ai carei purtatori erau si apostolii – spunea inca acel barbat – ramanand credinciosi poves­tirii Evangheliilor, precum si experientei parintilor Bisericii, putem spune cele ce urmeaza: Foarte mare si inalta foarte a fost vedenia Apostolilor pe Muntele Schimbarii la Fata, dar totusi inca nedesavarsita, pentru ca in acea vreme ei erau inca neputinciosi a primi toata plinatatea st toata desavarsirea Luminii ce s’a aratat lor, si de aceea canta Biserica: aratand ucenicilor Tai slava Ta pre cat li se putea, iar in cealalta cantare, pre cat au cuprins.

Foarte mare si inalta a fost vedenia Aposto­lilor, dar atunci inca nedesavarsit insusita de ei: mai ramaneau cu putinta acele clatiri carora aveau sa fie supusi in zilele Golgothei; si de-abia mai tarziu va putea Petru sa se intemeieze pe ea, ca pe o marturie a adevarului (2 Pet. 1:17-18).

Inca nedesavarsita fusese vedenia Apostolilor pe Thavor, si totusi atat de mare si de adevarata a fost acea vedenie a frumusetii celei pururea fiitoare si a tainei celei ascunse mai nainte de veci, incat nici vedenia lui Moisi pe Sinai (Ies. cap. 19-20 si 33-34), nici cea a lui Ilie pe Horiv (3 Imp. Cap. 19) nu au ajuns la inaltimea si la desavarsirea ei, ceea ce vedem din cuvintele cantarii Bisericii: In intunerec ai fost vazut de Moisi dedemult, dar acum in lumina Dumnezeirii celei neapropiate (Cant. 1, Canonul al 2-lea; cf. Evr. 12:18-24).”

Nu va ascund ca, atragand pe voi in adancul negra­itelor taine ale cuvantarii de Dumnezeu, eu insumi ma infricosez. Şi nu numai frica, ci si rusinea ma cearca acum. Inteleptul, scriitorul Pildelor a zis: Bea apa din vasele tale, si din izvorul fantanilor tale (Pilde 5:15), iar eu va aduc cele scoase de mine din trairea si din mostenirea altora. Vazand insa cu ce luare aminte ascultati cuvantul, ca si cum nu v’ ati fi saturat cu el, va voiu impartasi si incheierea convorbirii mele de neuitat cu acel minunat barbat. Desi rapit de cuvantul lui cel insuflat, si recunoscator lui pentru pogoramantul sau fata de mine, eram in acelasi timp plin de mahnire, cu gandul la propriul intuneric, taceam cugetand in mine insumi: „Nu mie mi-este sortit aceasta”. Spre a ma mangaia, invatatorul meu continua astfel:

“Atunci cand nu ne invrednicim a vedea slava cea de mare cuviinta a Dumnezeirii, pornirea cea mai dreapta a duhului nostru este de a se cerca pe sine. Şi daca sufletul nostru este viteaz, ne vom zice: Pentru nedreptatea mea ma lipsesc eu de acest dar, caci cel ce umbla intru dreptate si gra­ieste cale dreapta… acesta va locui la inaltime… pre Imparat cu slava va vedea (cf. Is. 33:15-17). Dar in ciuda acestora, nicidecum sa lasam loc dez­nadejdii inlauntrul nostru; dimpotriva, sa priveghem cu duhul si sa primim plans de pocainta pen­tru noi insine. Sa lepadam gandul nedrept ca aceasta ar fi numai soarta unor alesi, gand ce ar putea taia de la noi sfanta nadejde. Adevarul, in care trebuie neaparat sa ne intarim inimile, este ca Domnul pe nimenea din cei ce vin catre Dansul va scoate afara, nici va lepada (Io. 6:37).

Noi toti, fara partinire, si cei mari si cei mici, si cei insemnati si cei neinsemnati, toti santem chemati la una si aceeasi desavarsire la care Domnul a chemat pe cei ce i-a suit pe Thavor, pe Apostolii Petru, Iacov si Ioan, deoarece si noi ca si ei am primit aceleasi porunci, si nu altele, si deci aceeasi cinste si chemare ca si ei, si nu una mai mica. Cercetati cu luare aminte toata randuiala slujbei Praznicului, si veti vedea cat de puternic cheama si indeamna Biserica pe toti a se sui pe Muntele cel “nematerialnic” al vederii de Dumnezeu cea cu mintea, aratand prin aceasta ca nu numai in zilele dedemult, si nu numai Apostolilor a binevoit Domnul sa arate zarile Dumnezeirii Sale, ci si in toate veacurile, si chiar si in zilele noastre, nu a incetat, si nu va inceta niciodata sa reverse, dupa fagaduinta Sa, acelasi dar asupra celor ce urmeaza lui Hristos din toata inima.

Pe langa mincinoasa smerenie: “Aceasta nu este pentru mine“, pe langa neindreptatita deznadejde nascuta din trandavie si din iubire de placeri, se mai afla inca o piedica vederii Luminii celei Nezidite, si anume, indrazneata nazuinta a mintii noastre de a vedea pe Dumnezeu, de a-L cuprinde in propria gandire, de a patrunde oarecum cu forta in taina si in sanurile Fiintei Sale, spre a-L stapani ca pe un obiect al cunoasterii. Este greu de gasit cuvinte pentru a arata esenta acestei mandre inaltari a mintii noastre, insa este important sa intelegem ca in acest caz nu un nour luminos, ci negura si intunerec, ce ascund pe Dumnezeu, ne vor intampina.

Daca indreptam ochii mintii noastre „drept” la Soarele Fiintei Celei mai nainte de Veci, spre a-L vedea precum este (cf. 1 Io. 3:2), acesti ochi se vor arde si vor orbi de Lumina cea neapropiata si atotarzatoare a Dumnezeirii, asa cum orbesc si se ard ochii nostri firesti cand ii indreptam, goi si neocrotiti, drept la soare. In Scriptura avem un minunat chip ce ne invata sa ne infranam de la indrazneala inaintea lui Dumnezeu: Serafimii cei cu sase aripi, care incunjura Scaunul Celui Preainalt, acoperindu-si fetele cu doua dintre aripile lor (Is. 6:2).

Şi cunoscut, si vazut, Dumnezeu neschimbat ramane mai presus de orice cunoastere si vedere. Aceasta nemarginita transcendenta a lui Dumnezeu, in graiul “tainic” al cuvantarii de Dumnezeu se numeste „intuneric”. Noul Legamant nicaieri nu foloseste cuvantul intuneric in legatura cu Dumne­zeu; el ne spune ca Dumnezeu lumina este, si nici un intunerec intru Dansul este (1 Io. 1:5). Pentru nemarginirea Lui si, prin urmare, pentru faptul ca ramasi in cele din urma „de nevazut,” „de necu­noscut,” Noul Legamant graieste astfel: Pre Dum­nezeu nimenea a vazut niciodinioara (Io. 1:18); iar intr’alt loc: Dumnezeu locuieste intru lumina neapropiata, pre Carele nu a vazut nimeni dintre oameni, nici a-L vedea poate (1 Tim. 6:16).

Cand insa s’au ivit filosofii si ereticii ce sustineau putin­ta de a-L cunoaste deplin pe Dumnezeu, atuncea sfintii parinti, ca sa taie de la radacina aceasta idee nebuna, s’au intors inapoi la chipurile si graiurile Vechiului Legamant: Şi au grait Dumnezeu catre Moisi zicand: Pogoara-te si marturiseste noro­dului, ca nu candva sa se apropie catre Dumnezeu sa vaza… Si sta norodul departe, si Moisi a intrat in negura [intunericul] unde era Dumnezeu (Ies. 19:21; 20:21). Astfel, anume spre a intipari mai adanc pe inteleptii cei neintelepti, parintii au revenit la cuvantul intuneric, cu care inteleptul Datator al Legii, Moisi, si-a infranat poporul, inca naiv in cele ale cunoasterii lui Dumnezeu, de la pornirea de a vedea pe Dumnezeu; iar spre a nu se indeparta de la Descoperirea Noului Legamant, parintii au numit acest intuneric – „prealuminat.”

Adevarata cale spre a vedea Dumnezeiasca Lumina trece prin omul cel launtric. Toate gandu­rile noastre, toata puterea doririi noastre trebuie indreptate numai spre a pazi porunca lui Dumne­zeu nespurcata si nevinovata (1 Tim. 6:14). Atunci Lumina lui Dumnezeu, precum a aratat experienta veacurilor in multe feluri si in multe chipuri (Evr. 1:1) cerceteaza pe om. Şi nimenea va putea spune vreodata care sant marginile bunavoirii lui Dumne­zeu catre noi, caci ea este cu adevarat nemarginita; si oricat de mult ar tanji omul catre Dumnezeu, si oricat de mult ar arde de dragoste catre Dansul, revarsarile Luminii raman totusi neasteptate si de nesocotit, intrucat ele nu au sfarsit, chiar atunci cand lumina intrece puterile firii noastre de a-i purta stralucirea. Şi singurul cuvant pe care il vom putea spune, si chiar intari, in privinta aceasta, este ca Dumnezeu Lumina este, si nici un intunerec intru Dansul este, si ca locuieste intru lumina neapropiata (1 Io. 1:5 si 1 Tim. 6:16), si ca se arata intotdeauna in Lumina, si ca Lumina”.

Dar nici cu aceste cuvinte nu s’a risipit nedume­rirea sufletului meu fricos. Nu vedeam inaintea mea nici o cale; nu stiam cum sa ma apropiu de aceasta viata, de unde sa incep; ma simteam in intunerec si ma intrebam: Ce voiu face sa mostenesc viata vecinica? Şi mi-a venit raspunsul: „Cere, roaga-te! Asemenea Sfantului Grigorie Palama, care ani de zile striga: Doamne, lumineaza-mi intunerecul! – si a fost auzit… Roaga-te cu cuvintele cantarii bisericesti: Lumineze si mie, pacatosului, Datatorule de Lumina, lumina Ta cea pururea fiitoare,   si intareste-te in credinta, amintindu-ti ca Biserica nu se roaga pentru cele cu neputinta.”

Apoi acel barbat, ca si cum nesocotind cu putinta ca o astfel de rugaciune sa ramana fara de raspuns de sus, si-a incheiat astfel cuvantul: Cand va cunoaste sufletul tau aceasta Lumina, atuncea mai tarziu, pierzandu-o din nou, vei tanji dupa Ea, si asemenea Sfantului Simeon Noul Teolog, o vei cauta si vei striga catre Dansul:

Vino, Lumina adevarata,
Vino, Viata vecinica;
Vino, celor cazuti ridicarea;
Vino, celor oborati inaltarea;
Vino, cea a mortilor invierea…
Vino, Imparate Cel intrutot-Sfant,
Vino si salasluieste intru noi,
Şi mai cu noi nedepartat,
Si nedespartit intru noi imparateste
Tu – Unul, in vecii vecilor.
Amin.

Arhim. Sofronie Saharov,

Nasterea intru Imparatia cea neclatita, Editura Reîntregirea, Alba Iulia

 

04 August 2016

Vizualizari: 3249

Voteaza:

Schimbarea la Fata a Domnului - schimbarea la fata a intregii noastre vieti 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE