Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir este pentru noi românii foarte important pentru faptul că este un sfânt sud-est european care şi-a dat viaţa pentru Hristos şi care face parte din spiritualitatea răsăriteană. Fiu de guvernator al oraşului Tesalonic, Dimitrie nu a pregetat să mărturisească credinţa creştină chiar cu preţul vieţii sale. Pentru aceasta, cultul său a ajuns la o răspândire foarte mare în Orient şi foarte multe persoane îi poartă numele până astăzi.
Cum explică istoria bisericească termenul de martir?
A vorbi despre martiri şi de spiritul pe care l-au avut martirii atât de adânc încât au preferat să-şi dea viaţa pentru Hristos, adică să facă botezul sângelui, nu e uşor. Trebuie să vedem mai înainte ce se înţelegea la vremea respectivă prin acest termen de martir.
La început martyr, -yros în limba greacă însemna martor, un om care mărturiseşte ceea ce a văzut undeva. Mai târziu, semnificaţia acestui cuvânt s-a schimbat din moment ce Apostolii şi toţi cei care au văzut pe Mântuitorul Hristos înviat şi au mărturisit învierea Lui au avut o aşa convingere că această credinţă creştină are o bază divină, încât mărturisirea lor s-a făcut cu riscul vieţii. Şi la orice tentaţii făcute de autorităţile romane, ca să-i determine să părăsească această credinţă pe care ei o socoteau o nebunie, creştinii au biruit. Mergeau la moarte cu mult curaj şi erau convinşi că moartea este numai un moment trecător şi că astfel ei ajung mai repede la Mântuitorul Iisus Hristos. Această mărturisire s-a terminat în cele mai multe cazuri cu vărsarea sângelui. Acum, semnificaţia cuvântului martir este legată de această vărsare de sânge. E un fel de nou botez. Şi mulţi considerau că dacă trec prin acest nou botez, scapă de toate păcatele, fiindcă după el nu mai există o continuare a vieţii şi, în consecinţă, nu mai poţi face alte păcate. Acesta este încă un motiv că nu se speriau de acest fapt al morţii încât pleiada aceasta de mărturisitori ai lui Hristos ca Înviat mergea spre jertfă cu bucurie. Ei credeau în învierea lor, iar aceasta era cheia credinţei lor, după cum spune şi Sf. Apostol Pavel: "Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră". Fără credinţa în înviere, viaţa şi jertfa martirilor nu ar avea nici un sens. Această ancorare în credinţă puternică a făcut să curgă foarte mult sânge. Sigur că până la legalizarea credinţei creştine de către Constantin cel Mare în anul 313 au murit foarte mulţi martiri. Au mai fost şi după aceea pentru că în partea de Răsărit a Imperiului domneau împăraţi care nu erau convinşi de valoarea credinţei creştine. Aceştia i-au persecutat în continuare pe creştini. E vorba de Maximin Daia, de Liciniu şi de alţi împăraţi. Abia în momentul în care creştinii au devenit majoritari în lumea de atunci, martirajul sângeros a dispărut. Aceasta s-a întâmplat în secolul al V-lea. Dovadă este mărturia unui scriitor bizantin care afirma că "abia dacă mai găseai pe cineva care mărturisea credinţa păgână". Oraşele s-au creştinat mai devreme decât mediul rural. După această fază care se termina cu vărsare de sânge, s-a trecut la alta, la mărturisire, care nu se termina cu vărsare de sânge. De aceea avem sfinţi mărturisitori care prin scris sau prin predică ori alte forme au apărat credinţa creştină. Avem de pildă în calendar sfinţi mărturisitori cum ar fi, dau câteva exemple la întâmplare, Sfântul Cosma, Episcopul Maiumei, Teofan Mărturisitorul, care au lăsat ceva important pentru posteritate în privinţa credinţei lor. Cei care mergeau până la moarte aveau şi această uşurare că mântuirea pentru ei este sigură, fiindcă după asta nu mai exista posibilitatea nici unui păcat.
Cum a murit Sfântul Dimitrie
În categoria mărturisitorilor cu botezul sângelui se încadrează între alţii şi Sfântul Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, sărbătorit în fiecare an la 26 octombrie. Vă rugăm să descrieţi biografia lui.
El a murit în timpul marii persecuţii dezlănţuite de împăratul Diocleţian prin anii 303-304.
Se spune despre Dimitrie că ar fi fost fiul guvernatorului oraşului Tesalonic. După ce a murit tatăl său, el a fost lăsat în acelaşi scaun. Dar în această funcţie înaltă era pus în faţa unor realităţi care erau legate de cultele păgâne într-o lume pe jumătate sau chiar mai mult necreştină. Istoria consemnează că împăratul Maximin Daia, întors dintr-o luptă soldată cu victoria asupra barbarilor din regiunile noastre de aici, a plănuit nişte sărbători mari, iar aceste sărbători au avut ca loc de desfăşurare oraşul Tesalonic. Se crede că împăratul Galeriu începuse persecuţia, dar el a fost urmat în această direcţie de Maximin Daia. Sărbătorile atunci erau tot după tradiţia romană, în sensul că se adunau în hipodrom, adică în stadion, şi acolo se ţineau tot felul de întreceri de cai şi de care, precum şi lupte între pugilişti. La o asemenea întrecere, fiind prezent şi împăratul, s-a constatat că era un vajnic luptător de origine vandală, adus de prin Africa, care biruise pe toţi concurenţii lui bizantini, dintre care mulţi fuseseră chiar ucişi. Nestor, un ucenic de-al Sfântului Dimitrie, aflat pe atunci în închisoare pentru că mărturisise credinţa creştină, s-a dus la învăţătorul său cerându-i sfatul şi întrebându-l dacă-l binecuvântează ca să se lupte el cu acest vandal pe care-l chema Lie. Lupta a avut loc, Lie a fost biruit. Atunci împăratul a aflat că Nestor, atletul sprijinit de Dimitrie, a primit această binecuvântare din închisoare de la sfânt. A trimis atunci ostaşi care l-au ucis cu suliţele pe Dimitrie, guvernatorul Tesalonicului. Aşa a murit Sfântul Dimitrie. Trupul său a fost înmormântat de creştini, iar pe acel loc a fost ridicată mai târziu biserica, care se poate vedea şi astăzi. Aceasta este pe scurt biografia marelui mărturisitor al credinţei. Se cunoaşte însă o literatură destul de amplă scrisă în legătură cu minunile săvârşite de Sfântul Dimitrie în cursul timpului.
Cum s-a întâmplat că mulţi martiri în primele secole au fost din rândul militarilor sau conducătorilor de localităţi sau de oraşe?
În armata romană, recrutările se făceau în primul rând din Italia. Nu aveau încredere în legiunile de baştină. Dar extinderea imperiului la o suprafaţă aşa de mare a dus la lărgirea ariei de recrutare. Iar o bază puternică de recrutare era şi Peninsula Balcanică, tracii, dalmaţii ş.a.md. După aceea, ea s-a extins în Răsărit. De pildă, la marginea Imperiului de Răsărit, în cetatea Melitene, care era pe fluviul Eufrat, era cantonată acolo o legiune care a primit în cadrul ei foarte mulţi creştini. S-a pus problema cum aceşti creştini puteau suporta regimul de cazarmă? Pentru că în cazarmă programul nu era numai de exerciţiu militar, dar şi de cult. Comandantul garnizoanei trebuia să aducă jertfă divinităţilor respective. Iar când se intra în armată, se depunea un jurământ, juramentum. Depuneau oare soldaţii creştini acest jurământ? Apoi ei trebuiau să facă faţă chiar la aplicarea legilor de persecuţie a creştinilor, care erau legi romane. Lucrurile acestea au evoluat. Pe măsură ce Imperiul Roman era tot mai slăbit şi avea nevoie de armată, nu a mai ţinut seama la militarii creştini nici să depună jurământul, nici să îndeplinească alte norme care ar fi fost în contradicţie cu credinţa lor. Şi atunci era o îngăduinţă, cei care în mod tradiţional aduceau jertfe, pe de o parte, iar cei creştini cu viaţa lor, pe de altă parte.
Legiunea din Melitene avea mulţi creştini, iar aceştia şi-au dovedit ataşamentul faţă de imperiu şi folosul în cazuri excepţionale. Împăratul Marcu Aureliu, supranumit filosoful, un om foarte înţelept socotea că religia creştină este o superstiţie nefolositoare Imperiului Roman, ba chiar dăunătoare, pentru că era în legătură cu criticii, cu intelectualii romani care au crezut târziu în Hristos. Veneau în conflict mai ales la aducerea de jertfe. Împăratul şi toţi militarii trebuia să aducă jertfe, fiecare festivitate se încheia cu o jertfă. Pe altare se punea carne de viţel, de oi, care se frigea şi apoi se împărţea tuturor celor prezenţi. Mâncarea din această carne era dovada concretă că tu cinsteşti pe zei şi statul roman. Pentru că între cele două, statul roman şi zei, exista o legătură indisolubilă. În momentul în care statul a decăzut atât din motive morale, cât şi din cauza atacurilor externe s-a considerat că faptul se petrece din pricina stricării acestei pax deorum (pacea cu zeii) fiindcă nu li se mai aduceau jertfe de creştini. Atunci au fost momente de persecuţii mari împotriva creştinilor, care au durat ceva timp, apoi lucrurile s-au mai relaxat.
Faptele minunate ale Sfântului Izvorâtor de Mir
Vorbiţi despre câteva din minunile săvârşite de acest mare mucenic al lui Hristos.
În secolele al VI-lea şi al VII-lea, un arhiepiscop de Tesalonic, Ioan, a alcătuit viaţa Sfântului Dimitrie şi minunile pe care acesta le-a făcut. Cum era obiceiul, fiecare arhiepiscop al cetăţii rostea de ziua sfântului o cuvântare, mărturisind minunile săvârşite de sfânt. Aceste relatări ale lor despre ceea ce a făcut sfântul (vindecări ale unor persoane, apărarea oraşului de barbari sau de incendii, de cutremure, precum şi alte fapte minunate) au fost adunate de un mare învăţat francez, Paul Lemerle, bizantinolog renumit, care au fost publicate în două volume în anul 1981, iar în ele găsim faptele extraordinare ale Sfântului Dimitrie, importante şi pentru populaţia românească, fiindcă în sudul Dunării a existat populaţie valahă, menţionată şi ea în acest contex (luptele cu barbarii, cu slavii, care erau răspândiţi în Peninsula Balcanică, şi mai ales minunile pe care el le-a făcut în acest areal).
Una dintre cele mai cunoscute minuni este cea care s-a săvârşit cu un mare demnitar, guvernator al oraşului Tesalonic, Marian. Acesta era un om drept, un creştin adevărat. Diavolul a încercat să-l momească cu felurite ispite, ba cu mândria, ba cu lăcomia, ba cu clevetirea. În schimb, el a rezistat la toate. Văzând diavolul aceasta, după o perioadă îndelungată de încercări, l-a atacat în sănătatea trupului. Marian s-a îmbolnăvit aşa de tare, încât paralizase cu desăvârşire, nici limba în gură nu mai putea să şi-o mişte, nicidecum să mai mănânce sau să vorbească. În aceste condiţii, întâmplarea s-a petrecut în secolul al V-lea, un cunoscut i-a spus că Sfântul Dimitrie l-ar putea ajuta. L-au dus la biserica sfântului din cetate. Acolo l-au pus jos şi după mai multe ore de rugăciune intensă el s-a făcut sănătos, plecând pe picioarele lui. Fiind o persoană foarte importantă, s-a auzit în tot oraşul de această minune. Sfântul Dimitrie a devenit patronul oraşului, şi nu numai al oraşului, dar şi al întregii creştinătăţi balcanice, pentru că sărbătoarea lui de la 26 octombrie a devenit un fel de sărbătoare naţională, aşa cum erau Panatheneele ateniene unde se adunau toate cetăţile, sărbătorind în comun anumite zeităţi. Aşa s-a extins cultul Sfântului Dimitrie. Veneau la aceste sărbători oameni chiar şi din Occident. Istoria consemnează persoane din Munţii Alpi, de la Dunăre şi de peste Dunăre, participanţi la aceste adunări. Există un scriitor din secolul al XII-lea, anonim, care în lucrarea sa, Timarion, ne spune că cetăţenii din regiunile dunărene, din Moesia, dar şi din Scytia şi dincolo de Dunăre, participau la aceste sărbători care erau însoţite şi de un târg. Târgul acesta contribuia şi el la venirea foarte multor oameni.
Militarul Dimitrie şi diaconul Dimitrie
Istoria eclesiastică mai consemnează numele unui alt martir cu acelaşi nume, Dimitrie, din Serbia. Care este legătura dintre cei doi mucenici?
Problema vieţii Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir nu este totuşi aşa de simplă, pentru că mai există un sfânt Dimitrie în Serbia, la Sirmium, astăzi Mitroviţa, diacon care şi-a dat viaţa pentru Hristos şi este pomenit la 9 aprilie împreună cu preotul Montanus şi soţia sa, Maxima.
Acest diacon, Dimitrie, a avut o popularitate extraordinară. Atât de cunoscut a fost încât numele cetăţii Sirmium a fost schimbat în Mitroviţa, adică oraşul lui Dimitrie. Acest oraş era după Tesalonic cel mai important din zonă, capitală a guvernatorului regiunilor de vest ale Peninsulei Balcanice. Împăratul care era asociat împăratului de la Nicomidia îşi avea sediul acolo, iar tot aici era reşedinţa guvernatorului militar, prefectul pretoriului acestei regiuni. Un oraş foarte important aşadar. Ce s-a întâmplat încât a fost schimbat numele oraşului şi care este legătura cu Dimitrie din Tesalonic?
Unii istorici spun că ultimul prefect al pretoriului de la Sirmium a fost obligat să părăsească oraşul la începutul secolului al V-lea din cauza năvălirilor avare şi ale barbarilor care bântuiau pe acolo. Deci a părăsit centrul administrativ şi s-a retras la Tesalonic. În momentul acela, el ar fi luat o parte din moaştele Sfântului Dimitrie şi ar fi făcut o biserică şi primul lăcaş de cult ridicat acolo ar fi al acestui guvernator care se chema Leontie.
Este Sfântul Dimitrie de la Tesalonic, fiul guvernatorului, sau e vorba de o translare a Sfântului Dimitrie de la Sirmium? Grecii susţin că sunt doi sfinţi distincţi. Nu ştim. Această problemă nu este rezolvată. Dar din cauză că Tesalonicul a rămas un oraş cvasiliber şi a avut dezvoltarea lui, Sfântul Dimitrie de la Tesalonic a avut o răspândire mai mare în tot sud-estul european.
" Fără credinţa în înviere, viaţa şi jertfa martirilor nu ar avea nici un sens. Această ancorare în credinţă puternică a făcut să curgă foarte mult sânge. Sigur că până la legalizarea credinţei creştine de către Constantin cel Mare în anul 313 au murit foarte mulţi martiri. Au mai fost şi după aceea pentru că în partea de Răsărit a Imperiului domneau împăraţi care nu erau convinşi."
" Un cunoscut i-a spus că Sfântul Dimitrie l-ar putea ajuta. L-au dus la biserica Sfântului din cetate. Acolo l-au pus jos şi după mai multe ore de rugăciune intensă el s-a făcut sănătos, plecând pe picioarele lui. Fiind o persoană foarte importantă, s-a auzit în tot oraşul de această minune. Sfântul Dimitrie a devenit patronul oraşului, şi nu numai al oraşului, dar şi al întregii creştinătăţi balcanice."
" Sărbătoarea Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir, de la 26 octombrie, a devenit un fel de sărbătoare naţională, aşa cum erau Panatheneele ateniene unde se adunau toate cetăţile, sărbătorind în comun anumite zeităţi. Aşa s-a extins cultul Sfântului Dimitrie. Veneau la aceste sărbători oameni chiar şi din Occident."
Mirul vindecător
De ce i se spune Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir?
Moaştele lui şi mirajul minunilor pe care le-a făcut, precum şi mirul care curgea din moaştele lui şi era strâns în nişte căzi de sub altar au adus cultului închinat sfântului o strălucire deosebită. La sărbătorile lui, dar şi în alte împrejurări era trecut peste moaştele sfântului uleiul care se scurgea în câteva vane de marmură aflate sub altar şi care căpăta un miros bun, frumos, în acelaşi timp devenind vindecător. Oamenii mergeau ca să ia acest mir în vase mai mici de lut sau de sticlă pentru vindecări.
Prestigiul acestui mare sfânt a făcut ca împăratul Justinian să trimită o delegaţie acolo şi să ceară o parte din moaşte. Se relatează că delegaţia respectivă a făcut un tunel subteran pentru a ajunge la trupul lui şi în momentul în care s-au apropiat de acesta, o flacără puternică s-a ridicat de acolo, iar cei trimişi să ia din trupul sfântului s-au înspăimântat, oprindu-se din lucrarea lor. Au luat numai pământul care era ars de această flacără şi l-au dus împăratului spunând că nu este posibilă luarea moaştelor. Acest lucru se întâmpla în secolul al VI-lea. Mai târziu, în timpul lui Mauriciu (582-602) a dorit şi el să aibă ceva din moaştele Sfântului Dimitrie, cunoştea tradiţia potrivit căreia sfântul era un apărător împotriva barbarilor, iar Mauriciu s-a luptat mult cu barbarii de la Dunăre, ţinând piept slavilor şi avarilor care nu au mai putut pătrunde mai departe în Peninsula Balcanică.
Această uzură a armatei şi lipsa de hrană a trupelor au făcut ca Focas, un tribun ofiţer, să meargă la Constantinopol şi să-l omoare pe împărat. Mauriciu a cerut şi el fragmente din moaştele sfântului. I s-a răspuns că acest lucru este imposibil, aducându-se aminte de istoria cu trimişii împăratului Justinian. Această relatare arată puterea pe care o avea Sfântul Dimitrie în conştiinţa locuitorilor sud-estului european.
Moaştele Sfântului Dimitrie au fost luate de la Tesalonic în timpul cruciaţilor şi duse în Italia. Au stat acolo sute de ani, până acum 30-40 de ani, când papa Paul al VI-lea, care prin anii '60 s-a împăcat cu patriarhul ecumenic Atenagora al Constantinopolului, venind la Constantinopol şi retrăgând anatema pe care o dăduse în 1054. Atunci au avut loc nişte restituiri, între care şi moaştele Sfântului Dimitrie care au fost readuse la biserica închinată mucenicului. Mormântul exista acolo şi oamenii se rugau la el, neştiind dacă trupul sfântului era acolo sau nu. Dar se rugau pentru că era un loc sfinţit.
Augustin Păunoiu
Site: ziarullumina.ro.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.