Violenta si dialog inter-religios in captivitatea otomana a Sf. Grigorie Palama

Violenta si dialog inter-religios in captivitatea otomana a Sf. Grigorie Palama Mareste imaginea.

Violenta si dialog inter-religios in captivitatea otomana a Sfantului Grigorie Palama

Viata Sfantului Grigorie Palama (1294-1357) si controversele teologice in jurul isihasmului si teologiei energiilor necreate (1337-l368) sunt un capitol studiat intens si relativ bine cunoscut.

Dupa condamnarea lui Varlaam din Calabria de Sinodul Costantinopolitan din 1341, urmatorii sase ani au fost o perioada critica pentru Sfantul Grigorie Palama si adeptii sai, intrucat disputele teologice s-au complicat cu evenimentele dramatice ale razboiului civil bizantin din anii 1341-l347 purtat intre Ana de Savoia, Ioan Apokaukos si patriarhul Ioan XIV Calecas care domneau la Constantinopol in numele minorului Ioan V paleologul (1341-l391), si marele domestikos Ioan Cantacuzino care s-a proclamat in 1341 coimparat ca Ioan VI (1341-l355). Din ostilitate fata de Ioan Cantacuzino care-i sustinea pe monahii isihasti si pe Grigorie Palama, patriarhul Ioan Calecas si Ana de Savoia il vor sprijini pe adversarul teologic al acestuia, Grigorie Akindynos.

Acesta din urma, desi initial prieten si ucenic al lui Grigorie Palama si rezervat fata de Varlaam din Calabria, devine, in 1341, dupa condamnarea si plecarea acestuia din urma in Italia, principalul oponent al teologiei energiilor necreate (in care vedea o cadere in diteism) si adversar declarat al Sfantului Grigorie Palama. Ramas in Constantinopol, ieromonahul Grigorie Palama este arestat in mai 1343, iar in noiembrie 1344 este chiar excomunicat ( impreuna cu prietenul sau Isidor ales, dar nehirotonit, mitropolit al Monemvasiei). Grigorie Akindynos e hirotonit preot iar patriarhul Ioan XIV Cakecas (1334-l347) voia sa-l promoveze episcop, situatie la care nu s-a ajuns pentru ca intre timp patriarhul a intrat in dizgratia imparatesei Ana care a regizat depunerea patriarhului de catre sinod la sfarsitul lui 1346.

Patriarhul va mai fi depus o data in februarie 1347 (murind in exil in decembrie) de un nou sinod convocat de data aceasta de Ioan VI Cantacuzino care intrase victorios in Constantinopol. Sinodul a reafirmat tomosul Sinodului din 1341 si i-a excomunicat pe Akindynos (care va muri in exil cateva luni mai tarziu) si pe adeptii sai. Noul patriarh ecumenic, Isidor (17 mai 1347 - 2 decembrie 1349), va oficia ecleziastic triumful palamismului inlocuind ierarhia bizantina cu 32 de monahi prieteni si fideli ai Sfantului Grigorie Palama. Patriarhul Isidor il hirotoneste astfel acum pe Sfantul Grigorie Palama arhiepiscop al Tesalonicului, iar pe prietenul apropiat al acestuia, Filotei Kokkinos, ca mitropolit al Heracleei.

Disputele si triumful palamismului s-au desfasurat insa pe fundalul sumbru al situatiei grave create pentru statul bizantin de nesfarsitele razboaie civile care au zguduit Imperiul romeilor in cursul secolului XIV. Inca din 1300 emiratele turcilor selgiucizi ocupasera practic intreg teritoriul Asiei Mici, cu exceptia catorva cetati porturi si a marilor orase fortificate: Niceea, Nicomidia, Brusa, Sardes, Magnisia si Filadelfia. Profitand de un prim razboi civil dintre Paleologii Andronic II si Andronic III dintre anii 1320- 1328, turcii otomani condusi de Orkhan (1299-l326) ocupa in 1326 Brusa, iar sub conducerea emirului Orkhan (1326-l359) cuceresc in 1331 Niceea, si apoi in 1337 Nicomidia. Asia Mica era definitiv pierduta de  Imperiul bizantin care incepand din 1330 pierde, cu exceptia Traciei, dominatia si asupra Peninsulei Balcanice intrate sub hegemonie sarba incepand cu domnia regelui (kral) Stefan IV Dusan (1331-l355). In 1345 acesta va cuceri Macedonia si Albania, in 1348 Epirul si Tesalia (nereusind in 1349 sa ocupe Tesalonicul) dupa ce in 1346 se proclamase imparat (tar) al sarbilor si grecilor.

In 1355 cucereste Adrianopolul, dar moare in drum spre Constantinopol unde voia sa se instaleze. Razboiul civil din anii 1341- 1347 dintre Ioan V si Ioan VI va impinge Imperiul pe marginea catastrofei. Ioan V se va alia impotriva lui Ioan VI Cantacuzino cu sarbii, iar Ioan VI, pentru a rezista, va fi nevoit sa se alieze cu turcii; in 1346, Ioan VI Cantacuzino va pecetlui aceasta alianta dandu-si pe fiica sa Teodora drept sotie emirului Orkhan. Intre anii 1342-l350 Tesalonicul va cunoaste regimul social revolutionar antiaristocratic al zelosilor. Abia la inceputul anului 1350 va reusi Ioan VI Cantacuzino sa intre in Tesalonic si sa-l instaleze aici coimparat pe Ioan V Paleologul, casatorit intre timp cu fiica sa Elena, si pe mama acestuia Ana de Savoia, iar ca arhiepiscop efectiv pe Sfantul Grigorie Palama.

Ales si hirotonit inca din mai 1347, acesta nu  fusese primit in oras de zelosi si refuzase sa se lase manevrat de Stefan IV Dusan, care in 1349 incercase fara succes sa ocupe Tesalonicul. Instalat in acest al doilea oras al Imperiului, Sfantul Grigorie Palama va fi absorbit de o intensa activitate pastorala, liturgica si sociala in comunitatea ravasita de excesele regimului popular zelot si de exploatarea nemiloasa a aristocratilor. Intre primavara lui 1350 si februarie 1354, Grigorie Palama n-a mai parasit Tesalonicul decat in mai-iulie 1351 pentru a lua parte la marele sinod constantinopolitan, al treilea sinod care va condamna pe Nichifor Gregoras si adeptii sai si va sanctiona dogmatic definitiv in tomosul sau teologia energiilor necreate, ca invatatura oficiala a Bisericii bizantine. Intors de la Constantinopol in iulie 1351, Grigorie Palama isi va vedea din nou refuzata intrarea in oras de catre Ioan V aliat temporar cu sarbii (care voia sa scape de un partizan al lui Ioan VI), si nu va reusi sa intre in Tesalonic decat abia dupa trei luni. In 1352-l353 se va imbolnavi grav, ajungand aproape de moarte, restabilindu-se insa in mod neasteptat.

Intre timp, razboiul civil intre Ioan V si Ioan VI reizbucnise din nou. Dupa incercarea nereusita din martie 1353 a tanarului Ioan V Paleologul de a intra in Constantinopol cu sprijin italian, pe 13 aprilie a aceluiasi an, Ioan VI Cantacuzino proclama coimparat pe fiul sau, Matei Cantacuzino. Acesta va fi incoronat efectiv in februarie 1354 de noul patriarh ecumenic Filotei Kokkinos (1354-l355, 1364-l376) impus de Ioan VI. Acesta il depusese in august 1353 pe fostul patriarh Calist I (1350-l354, 1355-l363) care din fidelitate fata de dinastia paleologa refuzase sa faca acest gest. Incoronarea lui Matei Cantacuzino echivala insa practic cu detronarea din calitatea de coimparat a lui Ioan V Paleologul. Aflat la Tesalonic, Ioan V il trimite la Constantinopol, intr-o misiune de mediere politica pe langa Ioan VI Cantacuzino, pe arhiepiscopul Grigorie Palama.

Ioan V si Grigorie Palama pleaca impreuna in februarie 1354 cu o nava imperiala pana pe insula Tenedos. Aici Ioan V va rezolva revolta guvernatorului Pergamenos si se va intalni cu patriarhul depus, Calist I. Pe 2 martie 1354, in noaptea de sambata spre Duminica Ortodoxiei, zona Helespontului va fi zguduita de un puternic cutremur de pamant care a distrus fortificatiile orasului port Kallipolis (Galipoli). Situat pe tarmul european al Dardanelelor, acesta era cheia strategica prin care bizantinii controlau militar accesul dinspre Marea Egee in Marea Marmara. Profitand de ocazie, Suleiman, fiul mai mare al lui Orkhan, ocupa acest punct-cheie, ceea ce va permite prin acest cap de pod instalarea definitiva a turcilor in Europa. Imperiul bizantin era de-acum inainte condamnat din punct de vedere militar, soarta sa fiind pecetluita.

Nava care-l transporta pe Sfantul Grigorie Palama de la Tenedos la Constantinopol va fi capturata langa Kallipolis de trupele otomane ale lui Suleiman. Pentru arhiepiscopul Tesalonicului incepe acum o captivitate (aichmalosia) care avea sa dureze un an intreg. Unele din evenimentele si episoadele acestei captivitati le cunoastem din cateva documente: o lunga epistola scrisa de Sfantul Grigorie in iulie 1354 catre Biserica sa din Tesalonic, o epistola scurta catre un anonim (care cuprinde o versiune prescurtata a capitolelor 18-30 ale epistolei catre Biserica sa) si procesul verbal al unei discutii teologice purtate in aceeasi perioada intre Sfantul Grigorie Palama si grupul enigmaticilor "chioni", iudaizanti dintre Brusa si Niceea.

Epistola catre Biserica din Tesalonic, documentul oficial al captivitatii, e un text compozit, alcatuit din parti distincte redactate pe cat se pare separat. Introducerea (1-4) si lungul epilog (31-35) parenetic incadreaza o cronica a primelor luni de captivitate ( 15-l7) in care se afla inserate o discutie in contradictoriu cu Suleiman, o lunga diatriba antiislamica, relatarea unei discutii cu Ismael, nepotul lui Orkhan, si relatarea unei discutii cu un cleric musulman (tasiman) din Niceea (18-30). Din introducere aflam in primul rand grija arhiepiscopului de a-si informa turma ingrijorata de cele intamplate cu el. Interpretand acestea in spirit autentic crestin, Sfantul Grigorie Palama, in varsta pe atunci de 60 de ani, vede dubla lucrare a Providentei divine: pe de o parte o edeapsa purificatoare pentru pacatele si greselile sale personale din trecut, iar pe de alta parte, un mijloc ales de Dumnezeu de a descoperi ferocilor "barbari" musulmani adevarul religiei lui Iisus Hristos (3).

Captivitatea otomana e astfel inteleasa de Sfantul Grigorie ca o experienta ascetica si apostolica in acelasi timp, ca o sansa de desavarsire duhovniceasca personala si o ocazie misionara unica: de a purta de grija pastoral de crestinii aflati sub ocupatia musulmana si de a-i evangheliza pe ocupantii islamici. Cronica detaliata a primelor luni de captivitate pare a urmari atat informarea exacta a turmei de soarta pastorului ei, cat si risipirea calomniilor proferate de adversarii sai, mai ales de Nichifor Gregoras, pe seama acestui episod, in Istoria bizantina (29, 6-l1) a acestuia din urma il vedem pe Gregoras relatand cu nedisimulata satisfactie captivitatea otomana a lui Grigorie Palama, in care vede o pedeapsa a lui Dumnezeu pentru ereziile acestuia, si despre care profereaza versiuni fanteziste si tendentioase menite sa-l discrediteze personal pe arhiepiscopul Tesalonicului: astfel, dupa Gregoras, scopul venirii lui Grigorie Palama la Constantinopol era acela de a-l monta pe Ioan VI Cantacuzino impotriva lui Ioan V Paleologul si a lui Gregoras insusi; capturandu-l, turcii ar fi gasit la Palama foarte mult aur, i-ar fi aruncat in mare cartile, ingroziti de ereziile lui, Si, mai mult, l-ar fi supus pe batranul arhiepiscop unei agresiuni homosexuale dezonorandu-l. Relatarea lui Palama insusi din Epistola catre Biserica sa este mult mai sobra si credibila. El ne spune ca, dupa ce in primele zile ale lui martie a fost capturat de otomani langa Kallipolis, a fost trecut impreuna cu suita sa la Lampsakos, oras situat pe tarmul asiatic al Dardanelelor (in fata cetatii Kallipolis aflata pe malul european) unde se afla cartierul general al lui Suleiman. Aici a ramas sapte zile, timp in care turcii au exercitat presiuni asupra sa pentru a obtine un pret de rascumparare cat mai ridicat.

Tot aici arhiepiscopul captiv are si o discutie cu Suleiman, care i-a argumentat superioritatea islamului asupra crestinismului prin superioritatea militara a islamului asupra crestinilor (7). Sfantul Grigorie a profitat de sederea la Lampsakos pentru a-i incuraja in credinta prin discutii pe crestinii din oras. Dupa sapte zile a fost dus la Pegai, resedinta lui Suleiman, unde a ajuns dupa trei zile de drum greu. Si aici e supus unor noi presiuni din partea otomanilor, dar se bucura de ospitalitatea eteriarhului Mavrozumis, nobil bizantin local ramas in regiune si dupa ocuparea ei de catre turci, si de caldura comunitatii crestine careia ii predica si slujeste, intarindu-o in credinta (10-11).

Dupa trei luni de sedere in Pegai, la mijlocul lui iunie 1354 e adus, dupa un drum de sase zile, la Brusa, capitala emiratului otoman condus de Orkhan (12), de unde dupa doua zile e trimis in satul de munte Maleghina in care se afla resedinta de vara a lui Orkhan. Aici poarta o discutie pe teme teologice cu nepotul acestuia, Ismael (13-l5), iar seara e dus la emirul Orkhan insusi. Sfantul Grigorie Palama nu ne spune ce anume a vorbit cu acesta; Gregoras (39, 12) scrie ca Orkhan l-ar fi primit rau si Palama ar fi facut tot felul de compromisuri ca sa-si salveze viata. Din ordinul lui Orkhan, arhiepiscopul e trimis intr-un sat vecin, locuit de crestini, unde-i intalneste pe ambasadorii lui Ioan VI Cantacuzino, veniti sa negocieze o intalnire personala intre imparatul bizantin si emirul otoman, in scopul retrocedarii Traciei catre Imperiu si, poate, chiar al rascumpararii arhiepiscopului Tesalonicului. Sfantul Grigorie, care suferea din pricina climatului aspru al regiunii ce-i afecta sanatatea deja subrezita, primeste permisiunea de a se stabili la Niceea gratie interventiei lui Taronites, medicul grec al lui Orkhan pe care-l trata de o boala de ficat. Inainte de a pleca la Niceea, Palama sustine din ordinul emirului o disputa teologica cu misteriosii "chioni" (17), discutie al carei proces verbal intocmit de medicul Taronites ni s-a pastrat. Ajuns la Niceea, Sfantul Grigorie se stabileste in regim de domiciliu obligatoriu la manastirea Sfantul Iachint, centrul spiritual al comunitatii crestine din oras (18-l9). In iulie 1354 asista la o inmormantare musulmana in afara zidurilor Niceei (20-21), dupa care are loc o lunga disputa teologica cu clericul musulman ("tasimanul") care oficiase funeraliile (22-29). Aceasta discutie e ultimul episod al captivitatii otomane a Sfantului Grigorie Palama pe care il cunoastem, intrucat relatarea se opreste aici, epistola incheindu-se cu un patetic indemn adresat crestinilor din Tesalonic la seriozitate in angajamentul credintei lor (30-35).

Captivitatea arhiepiscopului Tesalonicului avea sa mai dureze opt luni; vorbind despre captivitatea Sfantului Grigorie Palama, patriarhul Filotei Kokkinos spune ca a durat "un an intreg" (heniautos holos), deci pana in primavara lui 1355, probabil pana in lunile martie-aprilie. Desi sursele nu ne spun direct acest lucru, putem presupune ca Ioan VI Cantacuzino a incercat sa-si elibereze prietenul, dar probabil suma ceruta de otomani era mult prea mare pentru vistieria secatuita a Imperiului. Mai mult, pe 26 noiembrie 1354, Ioan V Paleologul intra pe neasteptate in Constantinopol, iar Ioan VI Cantacuzino abdica si se retrage intr-o manastire (devenit monahul Ioasaf, el a continuat sa joace un important rol in discutiile si problemele religioase). Schimbarea de putere de la Constantinopol a facut ca sperantele eliberarii arhiepiscopului Tesalonicului sa se reduca dramatic; era limpede ca Ioan V nu era dispus sa plateasca pretul cerut de otomani si ca atunci, probabil, pretul cerut de acestia s-a putut reduce. Atunci cand se parea ca orice sperante au disparut, intervin miraculos, "inspirati de Dumnezeu", sarbii (tribalii, cum spunea in stilul sau arhaizant patriarhul Filotei Kokkinos) care platesc rascumpararea si-l elibereaza pe arhiepiscopul Tesalonicului din captivitate. E foarte probabil ca, asa cum crede parintele J. Meyendorff, tarul sarb Stefan Dusan, aflat in plina ofensiva asupra capitalei bizantine, sa fi incercat inca o data (cum mai facuse in 1347) sa-l atraga de partea sa pe arhiepiscopul Tesalonicului.

Versiunea lui Nichifor Gregoras (29, 42) ca insusi fostul imparat Ioan VI Cantacuzino ar fi platit suma ceruta de Orkhan, pentru ca situatia palamistilor din Constantinopol ar fi devenit dificila, e putin credibila fiindca in "Istoria" sa bizantina Ioan VI Ioasaf nu ne spune nimic in acest sens. Cert este ca in primavara lui 1355 Sfantul Grigorie Palama se afla din nou si pentru ultima data la Constantinopol, unde, in fata imparatului Ioan V Paleologul si a legatului latin Paul, va avea o ultima disputa publica cu Nichifor Gregoras. Disputa aceasta, al carei proces verbal ni s-a pastrat, va declansa o ultima polemica intre Grigorie Palama si Nichifor Gregoras, arhiepiscopul Tesalonicului raspunzand cu 4 "Antiretice" (ultima sa scriere) impotriva versiunii tendentioase asupra desfasurarii disputei difuzate de egolatrul umanist bizantin. In august 1355, Palama se afla inca in Constantinopol, pe care l-a parasit definitiv la sfarsitul verii. Reintors la Tesalonic, avea sa mai supravietuiasca doar doi ani, murind epuizat de eforturi, dupa o noua si grava suferinta, pe 14 noiembrie 1357.

Dosarul captivitatii otomane a Sfantului Grigorie Palama a fost intens studiat de istorie, pentru ca el ofera savantilor sansa nesperata de a arunca o privire asupra societatii crestine din Bithynia la o generatie dupa ocuparea regiunii de otomani. Cele doua comunitati par sa fi gasit un modus vivendi acceptabil. Sfantul Grigorie Palama nu face aluzie la nici un fel de persecutii sau presiuni din partea musulmana, iar crestinii, chiar daca redusi numeric si saraci, grupati in jurul unor biserici si manastiri, se bucura de libertate religioasa si de un fel de organizare proprie. Reprezentanti ai aristocratiei bizantine au ramas in regiune in serviciul turcilor, dar episcopii lipsesc, turmele crestine neavand sprijinul unor arhipastori (acestia fie nu erau primiti de otomani, fie se temeau sa-si viziteze turmele de teama persecutiilor si executiilor indrumandu-si credinciosii la rezistenta religioasa si martiriu prin scrisori). Pe ansamblu, daca crestinii dau dovada de supunere si resemnare, musulmanii manifesta o remarcabila toleranta si moderatie (contrastand cu prozelitismul si persecutiile latinilor din regiunile grecesti ocupate de acestia).

Toleranta musulmana nu inseamna indiferenta, turcii provocand si incurajand disputele teologice intr-un spirit uimitor de conciliant, si aparand mult mai putin intransigenti decat Grigorie Palama insusi. Intratabil cand e vorba de evaluarea teologica a islamului in lumina Ortodoxiei si fara a face nici cel mai mic compromis dogmatic sau concesie strategica, arhiepiscopul Tesalonicului pare sa aprecieze toleranta de care dau dovada turcii si sa conteze chiar pe posibilitatea unei convertiri prin convingere a musulmanilor la crestinism (cf. 29), ca o posibila consecinta providentiala a cuceririi otomane a Asiei Mici. Acesta pare, in orice caz, sa fi fost sensul atitudinii filoturce de care il acuza pe Palama un Akindynos sau Gregoras.

Documentele din "dosarul" captivitatii Sfantului Grigorie Palama ne redau trei astfel de dispute teologice (ele vor fi transcrise si in Enkomion-ul biografic al patriarhului Filotei Kokkinos). Laitmotivul acestora este din partea musulmana intrebarea care revine mereu: "Noi cinstim ca profet pe Iisus, voi, crestinii, de ce nu cinstiti ca profet pe Mahomet?", precum si replica reiterata constant in aceste discutii de Sfantul Grigorie Palama: "Voi, musulmanii, sunteti in contradictie: daca L-ati cinsti cu adevarat pe Iisus ca si Cuvant al lui Dumnezeu si Judecator al lumii (cum spune Coranul) L-ati accepta ca Dumnezeu-om si n-ati urma unui simplu om muritor si ingropat, care nu poate mantui pe nimeni". Exista trei discutii teologice in "dosarul" captivitatii, fiindca discutia cu Suleiman nu este de fapt o discutie: Suleiman ii opune arhiepiscopului argumentul fortei: victoria militara a musulmanilor asupra crestinilor e dovada superioritatii religiei islamice. (7) Replica lui Grigorie Palama e aici la fel de transanta: musulmanii se lauda de fapt cu rautatea lor; ca si paganii, desi-L cunosc pe Hristos, nu-L cinstesc ca Dumnezeu si urmeaza unui simplu om muritor, drept pentru care Dumnezeu i-a lasat la voia mintii lor (cf. Rm 1, 24-28), iar ei au cazut in patimi de rusine: violenta, crime, devastari, desfrauri, homosexualitate etc, ne-avand de fapt cu ce sa se laude ( 8).

Intrerupta de o ploaie, prima discutie teologica, cea cu Ismael, nepotul lui Orkhan (14-l5), e relatata extrem de succint: Sfantul Grigorie Palama inregistreaza intrebarile si obiectiile musulmanului: de ce nu-l cinstesc si crestinii pe Mahomet? Cum se face ca Iisus a fost rastignit? De ce se inchina crestinii semnului crucii? A spune ca Iisus e Fiul lui Dumnezeu nu inseamna a-I da lui Dumnezeu o femeie? Raspunsul e doar schitat sumar: crestinii nu-1 cinstesc pe Mahomet fiindca nu-i cinstesc invataturile; Iisus patimeste ca om, nu ca Dumnezeu; crucea e stindardul de biruinta al lui Iisus asupra mortii, iar cine cinsteste stindardul, cinsteste comandantul; Iisus se naste din femeie ca om, ca Dumnezeu se naste doar din Tatal ca un Cuvant coetern din Mintea divina.

Din porunca emirului Orkhan, Sfantul Grigorie a fost apoi trimis sa discute cu niste "oameni intelepti si invatati": misteriosii "chionai" (17), discutie (dialexis) al carei proces verbal intocmit de medicul Taronites ni s-a pastrat. La inceput "chionii" incearca sa evite o disputa pe teme de credinta, dar tot ce reusesc sa obtina e ca discutia sa nu aiba loc in fata emirului, ci a unui delegat al sau, Balaban (1). Dupa care "chionii"se prezinta: au lasat vechea lor credinta [crestina], si cele 10 porunci si "s-au facut turci" [s-au circumcis]. Cu alte cuvinte, "chionii"  sunt renegati crestini - de aici jena lor de-a discuta in fata emirului cu fostii compatrioti si coreligionari - care, in incercarea disperata de a se apropia de ocupantii islamici fara a abandona Scriptura venerata si de crestini, au adoptat practici si norme de comportament iudaice pentru a se bucura de privilegiile sociale ale evreilor.

E fara indoiala un caz unic si dramatic in istoria relatiilor dintre islam, crestinism si iudaism in Imperiul otoman. Dialogul consemnat de medicul Taronites e de fapt un "trialog" purtat intre un crestin, iudaizanti si musulmani. Sfantul Grigorie incepe prin a enumera trei motive pentru care ar fi trebuit sa refuze dialogul (pentru ca el insusi nu este la inaltimea crestinismului, pentru ca judecatorii musulmani sunt partizani, iar el nu este liber), pe care-l accepta totusi supunandu-se poruncii emirului, dar nu justificandu-se in fata "chionilor" iudaizanti, pentru ca "discutia e cu turcii, nu cu evreii" (4). Discutia este in esenta o demonstratie facuta de Palama a inconsistentei teologice a pozitiei intermediare intre crestinism si islam revendicata de "chioni". Cu argumente scripturistice si teologice inspirate din Marele cuvant catehetic al Sfantului Grigorie al Nyssei, arhiepiscopul Tesalonicului ofera o demonstratie biblica si rationala a monoteismului trinitar crestin (5-9: Dumnezeu, Minte Suprema, nu este lipsit de un Cuvant si un Duh coeterne si consubstantiale cu El) si demareaza o justificare teologica a necesitatii soteriologice a intruparii Cuvantului lui Dumnezeu Care nu-l poate mantui pe om nici cu forta, nici de la distanta (10-l1); in acel moment in discutie intervin turcii scandalizati de ideea intruparii: Hristos ca si Cuvant al lui Dumnezeu e creat direct de cuvantul lui Dumnezeu, nu se naste din femeie. El e cinstit de musulmani, dar Mahomet nu e cinstit de crestini. La aceste obiectii Palama raspunde: in cazul in care Cuvantul lui Dumnezeu [Hristos] e creat de Dumnezeu, atunci si pietrele si animalele create prin cuvantul lui Dumnezeu sunt si ele- Cuvant al lui Dumnezeu (12); iar crestinilor le este interzis de Hristos si Apostoli sa cinsteasca pe altcineva afara de Hristos (13). Se reia apoi discutia cu "chionii". Acestia ii acuza pe crestini, pe de o parte, de abandonarea circumciziei pe care Hristos a avut-o, si de incalcare a decalogului prin inchinarea la icoane. Palama obiecteaza "chionilor" faptul ca nici ei nu tin jertfele si toate prescriptiile Vechiului Testament, care erau doar o prefigurare a Noului Testament (13) si evoca statuile si figurile din cultul mozaic prescrise de Moise, precum si regimul tranzitiv, nu idolatru, al imaginii in crestinism (14-l5). in acel moment discutia e intrerupta de notabilitatile otomane care-si iau ramas bun cu respect de la arhiepiscopul Tesalonicului. Epilogul pune in evidenta contrastul dintre atitudinea ostila a "chionilor" fata de Palama, pe care-l injura si lovesc, si a turcilor care-i opresc si apara demnitatea crestinului (16).

S-a discutat mult intre istorici cu privire la originea misterioasa a "chionilor" iudaizanti, emitandu-se tot felul de ipoteze. "Chionii" ar fi fost astfel evrei pe cale de a se converti la islam (M. Jugie, 1932); evrei karaisi (G. Prohorov, 1972); ba chiar teologi turci (G. Arnakis, 1947, 1951, 1952 si p Wittek, 1951). J. Meyendorff (1959, 1966), urmat de A Phillipidis-Braat (1979), a evidentiat insa faptul incontestabil ca misteriosii "chioni" erau cazul unic al unui grup cu pozitie inter-religioasa miscandu-se intre crestinism, iudaism si islam: fosti crestini renegati ("apostati", "tradatori", pentru patriarhul Filotei) care au adoptat o serie de practici si norme de comportament iudaizante ("o noua erezie si impietate" dupa acelasi Filotei). In 1979 A. Phillipidis-Braat considera ca problema "chionilor" ar fi una fara solutie in situatia precara a informatiilor actuale: singura certitudine ar fi caracterul iudaizant al miscarii; originea si etimologia ar fi probleme deschise. Raspunsul il va aduce in 1988 Panayotis Christou. El a aratat eroarea savantilor care au cautat numelui "chionilor" o etimologie musulmana; or, numele este neindoielnic grec, iar "chionii" erau elenofoni. Profesorul grec este de parere ca e vorba de membrii unei mari familii grecesti din Brusa care ar fi incercat sa supravietuiasca in mediul islamic ca un grup iudaizant fara a se converti la islam, dar beneficiind de privilegiile evreilor. Pentru cultura lor greaca superioara traiau pe langa resedinta lui Orkhan fiind folositi la diverse misiuni".

In fine, cea de-a treia disputa teologica e cea purtata de Sfantul Grigorie Palama la Niceea cu "tasimanul" sau clericul musulman care tocmai oficiase funeraliile unui credincios turc la care asistase si episcopul (Epistola catre Biserica sa, 20-21). Palama isi exprima respectul fata de ritul oficiat (22) si incepe prin a arata ca judecatorul mortilor e Hristos, Care ca atare (potrivit profetilor) este Dumnezeu. La care "tasimanul" isi exprima nedumerirea: de ce, in vreme ce musulmanii ii primesc pe profeti si pe Hristos si cele patru carti care au coborat de la Dumnezeu (Tora, Psalmii, Noul Testament si Coranul), crestinii nu-l primesc pe Mahomet si Coranul (23)? Cauza - raspunde Palama - e ca Hristos are marturie de la Moise si profetii biblici, pe cand Mahomet nu. "Tasimanul" invoca atunci falsificarea Evangheliilor de catre crestini (24), la care Palama replica evocand vechile traduceri si faptul ca si ereticii folosesc acelasi Nou Testament ca si ortodocsii.

Numai Hristos, nu si Mahomet, a fost prezis de prorocii Vechiului Testament, iar Hristos si Apostolii Lui au avertizat cu privire la aparitia dupa El a unor pseudoprofeti si pseudomesia care nu trebuie urmati fiindca neaga intruparea (25-27). Desi Mahomet si musulmanii au impus islamul prin violenta si momind cu placerea - care ambele sunt de la diavolul -, n-au reusit sa cucereasca decat o parte a lumii; crestinismul, care refuza violenta si abate de la placere, e credinta care a imbratisat nu numai marginile lumii, dar a si biruit lumea (28). In acest moment, turcii incepand sa se infurie, Palama isi intrerupe discursul si arata ca existenta unei unitati dogmatice [henos dogmatos] intre crestinism si islamism presupune punerea de acord intreolalta, "simfonizarea" discursurilor [kata tous logous symphonoumen]. Raspunzand la aceasta, un musulman isi exprima certitudinea venirii unei vremi in care acest acord va fi realizat. Sfantul Grigorie Palama consimte, dar tine sa precizeze ca a facut aceasta avand in vedere iminenta recunoastere universala a lui Iisus Hristos ca Domn si Dumnezeu la a Doua Sa Venire eshatologica (29). Aici trebuie amintite doua elemente: pe de o parte faptul ca bizantinii considerau ca sfarsitul lumii si a Doua Venire a lui Iisus Hristos vor avea loc in anul 7000 de la facerea lumii, sau 1492 de la Nasterea lui Hristos, iar pe de alta parte convingerea constanta a Sfantului Grigorie Palama (argumentata inca de la primele schimburi de scrisori cu Varlaam in anii 1337-l338) ca exista demonstratie in teologie, si ca prin urmare adevarul si superioritatea Ortodoxiei si a crestinismului pot fi demonstrate atat latinilor, cat si otomanilor printr-un discurs rational.

Disputa cu "tasimanul" s-a oprit aici, nu insa si scrisoarea Sfantului Grigorie Palama catre Biserica sa, care se incheie cu un amplu epilog, de fapt cu o pareneza si apostrofare morala adresata de arhiepiscopul Tesalonicului credinciosilor sai. Constient de faptul ca explicatia succeselor militare ale islamului sta de fapt in slabiciunile morale ale crestinilor, Sfantul Grigorie ii indeamna sa-si aduca aminte de toate exigentele Evangheliei la care i-a indemnat mereu, cu riscul de a fi parut unora aspru, fara a omite nimic (23). Credinta vie este credinta adevarata prin fapte si virtuti (32). Riscul cel mai mare care-i pandeste pe crestini este acela de a adopta in morala atitudinea contradictorie adoptata de musulmani in religie: asa cum musulmanii il privesc pe Hristos ca si Cuvant al lui Dumnezeu, dar nu-L cinstesc ca Dumnezeu, tot asa si crestinii accepta teoretic virtutile evanghelice, dar in practica le contesta (33) si refuza sa-l imite pe Hristos (34) sau obiecteaza ca Acela le-a putut realiza doar pentru ca era Dumnezeu.

Finalul scrisorii ni-l readuce pe Sfantul Grigorie Palama din ipostaza de apologet si misionar in cea de pastor si moralist, dar si de teolog al harului si indumnezeirii. Omului nu i se cere decat virtutea omeneasca naturala, adica inceputul ei prin pocainta si faptele bune; desavarsirea virtutii sau virtutile dumnezeiesti supranaturale vin prin salasluirea Duhului Sfant in noi. "Cine se alipeste de Dumnezeu prin faptele virtutii se face un Duh cu Dumnezeu [cf. 1 Co 6,17]: asa se indumnezeieste omul" (35).

Arhid. Conf. Univ. Dr. Ioan Ica jr.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 6864

Voteaza:

Violenta si dialog inter-religios in captivitatea otomana a Sf. Grigorie Palama 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE