"Esenianismul" Sfantului Ioan Botezatorul si al Mantuitorului Iisus Hristos

In derularea timpului au existat nu putine voci, care referindu-se la poblema qumranita, au afirmat apartenenta Sf. Ioan Botezatorul la gruparea esenienilor si dependenta acestuia de doctrina qumranita.

Partizanii pretinsului esenianism al Sf. Ioan Botezatorul cauta sa gaseasca, in acest sens, un prim argument in vestirea profetica a Arhanghelului Gavriil catre preotul Zaharia, tatal profetului, mai precis in cuvintele ingerului despre Ioan ca "nu va bea nici vin, nici alta bautura ametitoare" (Lc. 1,15).

J. Steinmann crede ca respectiva abtinere ar reliefa apartenenta lui Ioan sectei esenienilor, avand in vedere ca la masa lor nu se bea vin, ci tiras, bautura care ar echivala cu mustul dulce de strugure. Se cunoaste insa ca prin expresia "nu va bea nici vin, nici bautura ametitoare", se intelege insa potrivit Sf. Scripturi (Num. 6,3) apartenenta vremelnica sau continua a unei persoane la votul de nazireu. Mantuitorul insusi a marturisit despre votul de nazireu pe care il indeplinea Sf. Ioan Botezatorul, cand a spus: "Ioan Botezatorul a venit nemancand paine si neband vin" (Le. 7,33).

Despre Sf. Ioan Botezatorul, Sf. Evanghelii afirma ca hrana lui era "lacuste si miere salbatica" (Mt. 3,4). In "Documentul de la Damasc" (XII, 14) se arata ca membrii comunitatii qumranite foloseau ca hrana lacuste, dar acest fapt nu dovedeste ca Sf. Ioan ar fi avut vreo legatura cu esenienii, intrucat lacustele constituiau in acea vreme o hrana comuna pentru oamenii saraci din Orient, asa cum ele sunt folosite pana azi ca hrana de beduni. Mai mult, dupa legea rituala a lui Moise (Lev. XI,22), lacustele erau recomandate pentru mancare inaintea tuturor vietuitoarelor.

In incercarea de a se stabili o legatura de interdependenta intre secta de la Qumran si Sf. Ioan Botezatorul s-au adus si unele argumente de ordin deductiv: foarte aproape de Qumran, pe timpul cand era populat de esenieni si aproximativ la un secol dupa ce aparuse "Dascalul dreptatii", si-a inceput activitatea in pustia Iudeii, pustia lui Iuda, Sf. Ioan Botezatorul, practicand botezul pocaintei si propovaduind "apropierea imparatiei cerurilor" (Mt. 3,1-6), iar Sf. Luca spune despre el ca "a fost in pustiu pana in ziua aratarii sale catre Israel" (Lc. 1,80). Continutul predicii sale, propovaduirea pocaintei, a botezului, impreunat cu marturisirea pactelor, precum si folosirea citatului din Isaia 40,3: "glasul celui ce striga in pustie, gatiti calea Domnului, drepte faceti cararile Lui", sintagma care se afla si in cuprinsul "Manualului de disciplina" (VIII, 14), cale pe care Ioan Botezatorul trebuia sa o inaugureze, sunt elemente pe care, cei ce doresc sa demonstreze ca Sf. Ioan Botezatorul a fost esenian, le aduc in sprijinul ipotezelor lor. Impotriva unor astfel de presupuneri stau evident unele fapte istorice: in timpul activitatii sale, Sf. Ioan Botezatorul se prezinta ca un profet independent; botezul pe care el il administra nu facea parte din ritualul cultic al unei comunitati, ci era al sau propriu "botezul lui Ioan" denumire sub care era cunoscut (F.Ap.19,1) si care se deosebea de spalarile rituale, repetate ale esenienilor tocmai prin unicitatea lui.

Considerat de catre esenieni "principiu rau", "o inchisoare a sufletului", trupul avea nevoie de o curatare continua, dupa conceptia lor, de aceea sensul spalarilor eseniene era concentrat exclusiv asupra lui. Preocuparea esenienilor qumraniti pentru curatirea rituala completa a trupului avea ca temei insa, si mandria lor. Curatirea lor completa trebuie sa fi fost si "simbolul izolarii lor de oamenii necurati si garantia starii lor privilegiate de alesi ai lui Dumnezeu' cum pretindeau ei. Esenienii manifestau, asa dupa cum se stie, o altfel de mandrie chiar si fata de confratii lor din treptele inferioare, incat dupa un contact cu acestia, "cei superiori" trebuiau sa se curete printr-o spalare.

Exista, asadar, un contrast izbitor intre spalarile esenienilor si botezul lui Ioan, a carui conditie principala era hotararea launtrica pentru pocainta, pentru marturisirea pacatelor, fapt care lipsea cu desavarsire din practica cultica eseniana. Apoi, cei botezati de Sf. Ioan nu deveneau, in jurul lui, membrii unei grupari aparte, ci ei se intorceau la viata lor normala. La fel, ucenicii Sf. Ioan nu fac parte dintre membrii unei alte comunitati, ci sunt "ucenicii lui Ioan" (In. 1,35).

Sf. Ioan Botezatorul nu silea pe nici unul din cei ce veneau la el marturisindu-si pacatele si botezandu-se, sa se retraga in pustie, asa cum cereau qumranitii pentru adeptii lor, ci el pune in fata fiecaruia un nou chip de viata, un nou model usor de realizat chiar in viata obisnuita. Astfel el nu porunceste vamesilor sa se lepede de profesia lor, atat de dezavuata de iudei, ci le da doar sfatul sa nu ceara de la nimeni mai mult decat le este ingaduit de lege (Lc. 3,13); ostasilor, la fel, cand il intreaba ei ce sa faca, Sf. Ioan Botezatorul nu le cere sa renunte la slujba lor, fata de care dascalii Torei aveau mare repulsie, ci le pune si lor inainte un chip desavarsit de dreptate, potrivit cu slujba lor (Le. 3,14).

Asadar, faptul ca Sf. Ioan Botezatorul a trait, a propovaduit si a botezat in pustiul Enghedi, aproape de fosta asezare eseniana qumranita si de locul unde s-au gasit manuscrisele de la Marea Moarta, nu se poate trage concluzia ca inainte Mergatorul Domnului ar fi fost un esenian, ci cel mult presupunerea ca el va fi putut cunoaste comunitatea de la Qumran. Daca el va fi facut parte din secta, este iarasi greu de afirmat; ceea ce este insa evident si sigur este faptul ca nu mai era cu siguranta membru al ei, daca va fi fost candva, in timpul activitatii sale publice. Apelul sau universal la pocainta, esenta propovaduirii sale, contrasteaza net si ireconciliabil cu exclusivismul stramt si intolerant al esenienilor.

Cat priveste persoana Mantuitorului Iisus Hristos, adeptii teoriei eseniene, defavorabili supranaturalului si ostili dumnezeiri Sale, au facut asupra persoanei si invataturii lui Iisus Hristos aprecieri asemanatoare cu cele referitoare la Sf. Ioan Botezatorul. in incercarea de a stabili o legatura intre Iisus Hritos si manuscrisele de la Qumran, ereticii respectivi sugereaza ideea ca originile crestinismului nu trebuie cautate in Evanghelia Mantuitorului Iisus Hristos, ci in practicile, organizarea si doctrina gruparii eseniene.

In ciuda tuturor speculatiilor care s-au facut cu privire la originile crestinismului - influente persane, pitagoreice, indiene, a cultelor din Orient etc. - ideea care a grupat in jurul ei pe cei mai multi eretici ostili dumnezeirii crestinismului este aceea potrivit careia Iisus Hristos, cat si primii crestini ar fi fost esenieni.

Potrivit conceptiilor acestor critici, Iisus Hristos, nemultumit de invataturile profesate la templul din Ierusalim, se retrage in tinutul locuit de esenieni, imbratisandu-le doctrina si morala. Dupa descoperirile de la Qumran pe baza unor intamplatoare analogii intre persoana, viata si activitatea Mantuitorului, pe de o parte, si a "Dascalului Dreptatii" sau "invatatorului neprihanirii" de care este vorba in unele texte qumranite (Comentariul la Habacuc I, 4,5,13; II, 2,4,8,15; Comentariul la Mihea 1,5; Comentariul la Psalmul 37,24), pe de alta parte, multi critici au reluat cu mai multa insistenta teza dependentei crestinismului de esenianism. in acest sens, s-a mers pana la a se propune chiar identificarea persoanei lui Iisus Hristos cu aceea a "Dascalului Dreptatii" din textele qumranite.

Este adevarat ca in chipul "Dascalului Dreptati" despre care se crede ca a trait cu cel putin un secol inaintea lui Iisus Hristos, s-ar putea deslusi unele trasaturi de asemanare cu Mantuitorul, dar acestea sunt formale si cu total accidentale, in timp ce deosebirile sunt mai mult decat esentiale. De astfel, impotriva identificarii Mantuitorului cu "Dascalul Dreptatii" se ridica insusi faptul ca, cu exceptia "Comentariului la Habacuc", datat de unii critici in prima jumatate a sec. I d.Hr.1068, toate celelalte manuscrise de la Qumran sunt considerate, asa cum s-a precizat in lucrare, ca datand din timpurile precrestine. Prin urmare, este cu neputinta ca autorii lor sa se fi putut referi la Iisus Hristos, cand vorbeau de "invatatorul neprihanirii".

Mai mult, o mare parte dintre qumranologi situeaza termenul ad quem pentru moartea "Dascalului Dreptatii" candva in preajma anului 63 i.Hr., fapt care exclude cu desavarsire identificarea lui cu Mantuitorul Hristos, a carui moarte si inviere s-a petrecut cu aproape un secol mai tarziu.

Ipoteza care a provocat insa cea mai mare senzatie a fost cea emisa de prof. A. Dupont-Sommer de la Sorbona, potrivit careia "invatatorul Galileean", asa cum ne este El prezentat in scrierile Noului Testament, apare in multe preivinte ca o uimitoare reincarnare a invatatorului Neprihanirii, despre care vorbesc textele qumranite. Iar altii s-au grabit chiar sa spuna ca "Khirbet-Qumran este probabil, mai mult decat Betleemul sau Nazaretul, leaganul crestinismului". Ca punct de plecare in sustinerea acestor ipoteze, si in special prima, s-a luat conturul personalitatii "invatatorului" qumranit din Comentariul la Habacuc, unde din felul in care este prezentat ar reiesi oarecare asemanari intre el si Iisus Hristos.

Analogiile neinsemnate si cu totul accidentale dintre "invatatorul" de la Qumran si Mesia, nu ofera insa suficient sprijin pentru a se putea trage concluzii favorabile unor raporturi de interdependenta dintre Iisus Hristos si "Dascalul Dreptatii".

"Invatatorului neprihanirii" din textele de la Qumran ii lipsesc cu totul caracteristicile mesianic esentiale, pe care le-au avut proorocii Vechiului Testament si pe care Iisus Hristos le-a intrunit in mod deplin in persoana Sa divino-umana. Din manuscrisele qumranite nu rezulta, apoi, ca acest "invatator" s-ar fi considerat pe sine, sau ca ar fi fost considerat de altii ca fiind drept Mesia, desi unii qumranologi, referindu-se la unele texte din "Fragmentele Tadokite" si din "Comentariul la Habacuc", au tras aceasta concluzie. Iata textele: "Steaua este talmacitorul Legii, care a venit la Damasc, dupa cum este scris: "O stea va iesi din Iacob si un sceptru va rasari din Israel" si "Dumnezeu va nimici pe poporul Sau prin mana neamurilor, iar juecata tuturor va fi data alesului Sau".

Dintr-un alt text din "Fragmentele Tadokite" (XIX,35-XX,l)1077, rezulta evident ca "alesul" de care vorbeste Comentariul la Habacuc, nu poate fi identificat cu Mesia. Iata textul: "Toti barbatii care nu au intrat in legamantul cel nou in tara Damascului nu vor fi pusi la socoteala, impreuna cu popoul si nu vor fi scrisi in cartea acestuia, din ziua in care invatatorul Dreptatii a murit, pana la ivirea unui Mesia din Aaron si Israel" wn Din acest text rezulta clar ca "Dascalul dreptatii" n-a murit ca Mesia, ci doar ca invatator al comunitatii qumranite, Mesia fiind asteptat abia dupa moartea lui.

Mantuitorul Iisus Hristos a fost, intr-adevar, si El un invatator, dar El invata multimea "ca Unul care are putere si nu cum ii invatau carturarii lor" (Mt. 7,29), insisi slujitorii trimisi de arhierei sa-L aresteze si sa-L aduca legat la Ierusalim, nu numai ca nu-L leaga, dar maturisesc chiar la intoarcere ca "niciodata n-a vorbit vreun om, cum vorbeste Omul Acesta" (In. 7,46). "Invatatorul neprihanirii" a fost invatatorul unei secte, pe cand lisus Hristos a fost, este si va fi invatatorul suprem al lumii intregi.

Sustinatorii identitatii dintre Iisus Hristos si "Dascalul dreptatii" qumranit, aduc in sprijinul tezei lor si alte argumente cum ar fi opozitia partidei preotesti a iudaismului oficial atat fata de "Dascalul dreptatii", cat si fata de Mantuitorul Hristos, asa cum marturiseste Noul Testament. Acest fapt nu constituie insa o similitudine de fond, intrucat aceeasi adversitate a manifestat-o clasa preoteasca a iudaismului si fata de toti proorocii Vechiului Testament (F.Ap. 7,52). Este adevarat apoi, ca atat "Dascalul dreptatii", cat si Mantuitorul Hristos (Le. 19,41-44) au pronuntat aspre cuvinte de mustrare si judecata la adresa Ierusalimului, iar faptul acesta l-au facut toti profetii Vechiului Testament, astfel incat atitudinea aceasta dovedeste cel mult ca din vremea profetilor Vechiului Testament, trecand prin vremea "Dascalului dreptatii" si pana la Mantuitorul lisus Hristos, Ierusalimul a persistat in pacatele sale, nepocaindu-se.

Moartea "Dascalului dreptatii" si a lui lisus Hristos constituie la fel, pentru unii cercetatori, un punct de identificare a celor doi. In acest sens, cercetatorul englez John Marc Allegro sustine ca Alexandru laneu, mare preot si rege in sec. I i.Hr. a considerat retragerea "invatatorului dreptatii" si a adeptilor lui la Qumran ca o razvratire politica, recurgand, pentru a pedepsi pe razvratiti, la exterminarea prin rastignire, imprejurare in care a fost rastignit si "Dascalul dreptatii". Cercetatorul I.M. Allegro isi sprijina ipoteza pe doua mentiuni din "Fragmentele Tadokite", privitoare la moartea "dascalului dreptatii" (XIX,35-XX,1 si 13) si pe doua texte din Comentariul la Habacuc (11,7-8; 11,15): "Din ziua in care invatatorul unic a fost adaugat, pana la nimicirea tuturor barbatilor de razboi, care s-au intors ca omul minciunii, vor trece cam 40 de ara".

Referitor la textul din Comentariul la Habacuc, autorul spune: "Textul se refera la Preotul nelegiuit, pe care din pricina raului facut "Dascalului dreptatii" si oamenilor din partida acestuia, l-a dat in mana vrajmasilor sai, intristandu-l cu un bici nimicitor, in amaraciunea sufletului din cauza ca a lucrat in mod nelegiuit impotriva alesului sau". In sprijinul tezei respective, a identificarii "Dascalului dreptatii" cu lisus Hristos, mai este invocat un text din "Comentariul la cartea profetului Naum": "Leul cel tanar s-a razbunat pe cei ce umblau dupa haine moi, in sensul ca i-a spanzurat de vii. Asa ceva nu s-a mai intamplat vreodata in Israel, caci Scriptura considera pe un om atarnat de viu ca o ocara la adresa lui Dumnezeu".

Asadar, ipoteza referitoare la rastignirea "invatatorului Neprihanirii", ca punct de identificare cu Mantuitorul Hristos, se bazeaza pe trei feluri de texte: Unul in care este vorba despre "invatatorul Neprihanirii" si despre moartea sa, dar nu se pomeneste nimic de rastignire (Fragmentele Tadokite), altul in care se vorbeste de suferinta, fara ca aceasta sa se refere clar la "invatatorul Neprihanirii" si fara sa fie vorba de rastignire (Comentariul la Habacuc), si in fine. un text in care este vorba de rastignire, insa nu se aminteste nicaieri de "invatatorul Neprihanirii" (Comentariul la Naum). Probabil ca textul din Comentariul la Naum se refera la imprejurarea in care Alexandru Ianeu porunceste, intr-adevar rastignirea unor farisei care s-au impotrivit domniei sale si de care face amintire Iosif Flaviu, fapt petrecut in jurul anului 88 i.Hr. Mai mult, chiar Dupont Sommer sustine ca martiriul "invatatorului Neprihanirii" a avut loc candva in jurul anului 63 i.Hr., cu cateva luni inainte de ocuparea Ierusalimului de catre Pompei. Cum s-ar putea explica atunci prezenta in text a unor pasaje inspirate de un eveniment care avea sa se petreaca abia in sec. I d.Hr.? In sprijinul aceleiasi ipoteze se mai aduc si alte argumente care afirma ca din scrierile descoperite la Qumran ar reiesi invierea "Dascalului dreptatii", asa cum relateaza Sf. Evanghelii, invierea lui lisus Hristos. Referire in acest sens se face, in special, la un text din Comentariul la Habacuc, unde se scrie: "Este vorba de preotul nelegiuit, care a urmarit pe "Dascalul dreptatii"pana in casa in care locuia acesta in exil pentru ca sa-l deruteze printr-o desfasurare violenta a maniei sale si care atunci, cu ocazia zilei lor de odihna, a aparut in toata splendoarea sa pentru a-i face sa se poticneasca". Din faptul ca cuvantul ebraic tradus prin verbul "a aparut" era utilizat adesea in Vechiul Testament pentru exprimarea aparitiilor divine supranaturale (teofanii), s-a tras concluzia ca ar fi vorba aici de invierea "invatatorului" qumranit, despre aparitia sa supranaturala la Ierusalim in ziua Ispasirii, tocmai pe cand orasul era capturat de trupele lui Pompei (anul 63 i.Hr.), cu scopul de a implini judecata asupra vrajmasilor.

Dar o analiza atenta a contextului respectiv duce la constatarea ca in propozitia anterioara nu este vorba de "Dascalul dreptatii", ci de adversarul acestuia "Preotul nelegiuit". Mai mult, Comentariu] la Habacuc nu este scris in ebraica biblica a Vechiului Testament, ci in cea post-biblica, adica in limba aramaica palestiniana, unde, dupa afirmatiile specialistilor, verbul "a aparea" nu este utilizat numai pentru aparitiile supranaturale, astfel ca argumentele invocate nu sustin teza identificarii dintre "Dascalul qumranit" si lisus Hristos, ci dimpotriva, mai degraba o infirma. Mantuitorul lisus Hristos a inviat, s-a aratat lumii si Apostolilor, petrecand apoi cu ei 40 de zile, dandu-le dovezi clare si suficiente despre realitatea invierii Sale. La toate acestea se mai adauga si faptul ca nicaieri in scrierile qumranite nu apare credinta in moartea "invatatorului Neprihanirii" ca avand efect si rol mantuitor.

Odata mort, el inceteaza de a mai fi obiect al credintei pentru urmasi. Adevarul acesta reiese si din faptul ca numele sau nu este amintit in Manualul de disciplina, care cuprinde randuielile fundamentale ale gruparii, nici in Psalmii de multumire, care se pare ca aveau si o utilizare liturgica. Ori numele Mantuitorului, persoana si lucrarea Sa, constituie pentru crestinism centrul in jurul caruia se invarte tot edificiul sau sacramental si liturgic.

"Dascalul dreptatii" apare dupa aproape doua mii de ani de uitare ca obiect de cercetare stiintifica doar pentru un numar limitat de specialisti intr-o problema in care se incearca sa se faca lumina intr-un alt domeniu "obscur pana acum in istorie, pe cand Mantuitorul Iisus Hristos ramane de 2000 de ani obiect de adorare si cauza de mantuire pentru orice om. Diferenta dintre "Dascalul" qumranit si Mantuitorul Iisus Hristos ramane aceea impusa de distanta dintre divin si uman, dintre vesnic si efemer, dintre supranatural si natural.

Pr. Conf. Dr. Stelian Tofana

• Esenienii
  Publicat in : Iudaism