Psalmul 4 - talcuirea Sfantului Ioan Gura de Aur

Psalmul 4 - talcuirea Sfantului Ioan Gura de Aur Mareste imaginea.

Talcuire la Psalmi a Sfantului Ioan Gura de Aur

Ciclul de talcuiri la Psalmi, dintre care s-au pastrat doar un numar de 58 (la Psalmii 4-12; 41; 43-49; 108-117; 119-150), apartine perioadei antiohiene (381-397) a Sfantului Ioan Gura de Aur. Probabil nu au fost niciodata rostite, ci doar schitate ca omilii exegetice. Sfantul Ioan Gura de Aur dezvolta o metoda proprie de exegeza, moralizatoare. S-ar putea spune ca Sfantul Ioan propune, prin omiliile sale exegetice, o adevarata meditatie duhovniceasca asupra textului biblic.

Psalmul 4 - talcuire, partea I

1. Proorocul a spus acestea nu pentru ca noi doar sa intelegem ca a fost ascultat, ci ca sa invatam cum putem si noi insine sa fim auziti degraba cand il chemam pe Dumnezeu si sa primim cele cerute chiar inainte de sfarsitul rugaciunii. Caci nu a spus: "dupa ce te-am chemat m-ai auzit", ci "cand te-am chemat, m-ai auzit". O asemenea promisiune apartine lui Dumnezeu insusi care spune catre cel pe care l-a ascultat: "inca graind tu, iti voi zice: Iata sunt de fata" (Is 58, 9).

Pe Dumnezeu nu-L convinge multimea de vorbe, ci sufletul curat si aratarea faptelor bune. Dar celor care traiesc in pacat, care socotesc ca il conving cu lungimea vorbelor, iata ce le zice: "Cand inmultiti rugaciunile, nu va ascult. Daca intindeti mainile, imi intorc ochii de la voi" (Is 1, 15). De aceea, inaintea tuturor celorlalte, cel care se roaga trebuie sa aiba indrazneala si va veni implinirea cererii. De aceea nici profetul nu a spus: "M-ai auzit pe mine", ci "(ai auzit) dreptatea mea", aratandu-si indrazneala catre Dumnezeul lui, ca si cum ar razbi cu ea prin toate catre Acela. Sa nu creada nimeni ca spunand acestea se lauda. Caci nu a spus acestea dorind sa se inalte pe sine, ci a adus o invatatura si un sfat nou, care au mult castig, ca sa nu spuna nimeni: "Acela era ascultat, pentru ca era David, eu insa nu voi fi ascultat, pentru ca sunt mic si neinsemnat."

Se arata ca nici acela nu a fost ascultat pur si simplu, nici pe tine nu te asculta la intamplare, ci (Dumnezeu) Se uita intotdeauna cu luare-aminte la fapte. Daca le ai pe acestea in putere sa te insoteasca in rugaciune, vei fi mereu ascultat. Dupa cum, daca nu le ai, nici chiar David de ai fi, nu vei putea sa-L indupleci pe Dumnezeu. Si dupa cum iubitorii de averi nu se uita nici dupa onoruri, nici la nimic altceva, decat la cei care au arginti si care in orice fac se duc dupa ei, tot asa si cel care vine la el cu aceasta, nu va pleca desart, pentru ca Dumnezeu este un iubitor al dreptatii, iar cel lipsit de aceasta, chiar si inconjurat de dusmani si rugandu-se necontenit, nu va dobandi nimic in plus, neavand cu ce sa(-L) induplece. Daca vrei sa dobandesti ceva de la Dumnezeu, du-te avand-o (dreptatea) cu tine. Sa nu crezi ca dreptatea e jumatate de virtute, ci deplina si universala. Astfel si Iov era drept, avand orice virtute omeneasca, nu tinandu-se departe de un rau, insa aproape de altul.

Tot asa si noi numim greutatea dreapta pe cea care este mereu la fel, nu pe cea care poate sa cantareasca aurul intr-un fel si plumbul intr-alt fel, ci pe cea care pastreaza aceeasi cantarire pentru toate materiile. De asemenea, masura e aceea care mereu este la fel. Tot asa si Iov era drept, fiind mereu la fel. Caci nu pastra aceasta cantarire doar referitor la avutii, ci la toate celelalte, niciodata incalcand masura. De-ar spune cineva ca iubeste aceeasi cinste la avutii, dar incalca masura in relatia cu aproapele, nu e decat un laudaros si un arogant, chiar daca a scapat de orice grija. De aceea si spune: "Daca as fi dispretuit dreptul slugii sau al slujnicei mele cand isi faceau dreptate cu mine. Oare nu cum m-am nascut eu, s-au nascut si aceia?" (Iov 31, 13.15). Asa insa, cea mai mare nedreptate este sa fii laudaros si infumurat.

2. Dupa cum numim lacom pe cel care doreste sa ia lucrurile altora si nu se multumeste cu cele din casa sa, tot asa numim laudaros cand cere mai degraba de la aproapele cele cu care este el dator, cand se pune pe sine in orice loc de cinste, dar il dispretuieste pe celalalt. Aceasta nu apare din nimic altceva decat din nedreptate. Iata de ce aceasta este nedreptate: Si pe tine si pe el v-a facut Dumnezeu si v-a dat, si tie si lui, toate comune si egale. Atunci cum de il respingi si ii iei cinstea pe care i-a dat-o Dumnezeu si nu permiti sa fie comun, ci faci ca totul sa fie al tau, nu numai la avutii, ci si in cinste il faci pe acela sarac?!

Dumnezeu v-a daruit o singura fire fiecaruia dintre voi, v-a invrednicit de aceeasi cinste si de o creatie egala. Caci "sa facem om" (Fc 1, 26) este comun intregului neam (omenesc). Cum dar il respingi de la firea paterna, coborandu-l la cea mai din urma ieftinatate si-ti insusesti ceea ce este comun? Dar fericitul prooroc nu (spune) aceasta. Ci spune cu indrazneala: "asculta de dreptatea mea". Asemenea si Pavel se aduce pe sine adeseori in centru, fara sa se inalte sau sa se umfle, ci facandu-se altora exemplu, ca atunci cand spune: "Vreau ca toti oamenii sa fie ca mine insumi" in infranare (1 Co 7, 7). Asa si David la momentul respectiv aduce in centru barbatia sa dobandita cu ajutorul lui Dumnezeu, spunand ca a sugrumat ursi si a strans in brate lei, fara ca astfel sa se inalte pe sine - sa nu fie! - , ci prin aceasta aratand ceea ce este demn de crezut la sine.

Daca posed dreptatea, ar putea spune cineva care e folosul rugaciunii, daca lucrarea e suficienta sa indrepte totul si ne-ar putea da cele de care avem trebuinta? Rugaciunea este o deloc mica legatura de dragoste cu Dumnezeu, o practica ce ne obisnuieste cu prietenia cu El si care duce la filosofie Daca cineva intra in comuniune cu omul la care tine, isi dobandeste multe roade din (aceasta) legatura, cu atat mai mult cel care este necontenit in legatura cu Dumnezeu. insa nu cunoastem castigul rugaciunii pe cat ar trebui, pentru ca nici nu ne tinem de ea cu strasnicie, nici nu ne folosim (de ea) dupa legile lui Dumnezeu.

Cand dorim sa discutam cu niste oameni dintre cei superiori noua, ne aranjam infatisarea, mersul, hainele si totul dupa cum trebuie si astfel stam de vorba, insa venind la Dumnezeu cascam, ne intindem, ne invartim, ne relaxam; cu genunchii pusi la pamant, ratacim prin piata. Daca dorim cu evlavie sa vorbim ca unui Dumnezeu si sa fim ascultati, si astfel ne apropiem, atunci stim ce folos mare dobandim mai inainte de a primi tot ce cerem. Caci omul care este deprins sa vorbeasca cu Dumnezeu asemenea celui care vorbeste cu Dumnezeu, va fi si el inger. Astfel sufletul se dezleaga din lanturile trupului; asa ratiunea i se inalta; asa este stramutat in cer; asa le dispretuieste pe cele trupesti; asa sta chiar langa tronul imparatesc, desi e sarac, slujitor, neinstruit sau neinvatat. Caci Dumnezeu nu cauta frumusetea limbii, nici aranjarea vorbelor, ci tineretea sufletului. Si daca acesta rosteste cele ce ii plac, pleaca infaptuind totul.

Vezi cata usurinta? La oameni trebuie ca cel care iese in fata sa fie bun orator si dibaci sa-i linguseasca pe toti cei din jurul conducatorului, si multe altele sa nascoceasca, pentru a se face placut. Aici insa nu are nevoie de nimic altceva, decat de minte limpede, si nu e niciun obstacol pentru a fi aproape de Dumnezeu. "Caci sunt un Dumnezeu care e aproape, si nu unul care e departe" (Ir 23, 23). Si daca ai vorbi in inima si L-ai striga asa cum trebuie, atunci iti va raspunde imediat. Astfel l-a ascultat pe Moise; astfel (a auzit-o) pe Ana.

Soldatul plecat nu poate fi de fata, nici sulitasul care strapunge profitand de moment. Nimeni nu spune: "Nu te poti apropia acum, vino dupa aceea". Dar cand vii, sa stai ascultand, chiar in timpul dejunului, chiar si in timpul cinei, chiar si in timpurile nepotrivite, chiar si in piata, chiar si pe drum, chiar si in dormitor, chiar si cand stai in fata magistratului in tribunal, si sa-L chemi fara nicio opreliste sa-ti raspunda la cerere, daca il chemi asa cum trebuie. Nimeni sa nu spuna: "Mi-e teama sa vin si sa ma rog. Dusmanul meu e de fata". Caci si aceasta opreliste a fost ridicata. (Dumnezeu) nu-l asculta pe dusmanul tau ca sa-ti reteze cererea, ci poti sa dialoghezi mereu si necontenit fara sa fie nicio greutate. Nu e nevoie nici de usieri care sa (te) introduca, de administratori, de supraveghetori, de paznici sau de prieteni, ci mai mult esti ascultat cand te apropii tu singur, atunci cand nu rogi pe nimeni (sa intervina).

3. Nu-L induplecam rugandu-l prin altii, cat prin noi insine. Pentru ca iubeste prietenia noastra si face totul ca sa avem incredere in El, cand ne vede ca facem aceasta prin noi insine, atunci mai repede raspunde. Astfel a facut si cu canaaneanca: cand Petru si Ioan L-au rugat in favoarea ei, nu a raspuns; staruind insa ea, i-a dat imediat ce a cerut. Desi a parut putin ca o alunga, a facut aceasta nu pentru a fi lasata la o parte, ci pentru a fi si mai mult incununata si mai degraba pentru a castiga tovarasia ei. Sa ne sarguim si noi sa discutam cu Dumnezeu: sa invatam cum trebuie facuta rugaciunea. Nu trebuie sa mergem la scoala, nici sa cheltuim averi, nici sa platim invatatori, retori si sofisti, nici sa dedicam mult timp pentru invatatul retoricii, ci e suficient doar sa voim, si (trebuintele) artei (respective) se implinesc. Si nu doar despre sine poti vorbi la aceasta curte, ci si despre multi altii.

Care este scopul judecatii acesteia? Modul rugaciunii: sa te apropii de El cu mintea limpede, cu sufletul zdrobit, cu izvoare de lacrimi, sa nu ceri nimic trupesc, sa iubesti cele ce au sa vina, sa faci rugaciunea pentru cele duhovnicesti, sa nu te rogi impotriva dusmanilor, sa nu tii minte raul, sa-ti indepartezi toate patimile din suflet, sa-ti aduci o inima care se zdrobeste, sa te smeresti, sa practici din plin bunatatea, sa-ti intorci limba spre buna-vorbire, sa nu te insotesti cu niciuna dintre faptele rele, sa nu ai nimic in comun cu dusmanul intregii lumi - vorbesc de diavol. Si legile din afara se razbuna pe cel care vorbind cu regele despre altii (le) face cunoscut dusmanilor aceluia. Acum tu, daca vrei sa vorbesti atat despre tine insuti cat si despre altii, indreapta mai bine aceasta, ca sa nu ai nimic in comun cu dusmanul intregii lumi. Astfel sa fii drept, si fiind drept, vei fi ascultat, avand-o pe aceasta (dreptatea) drept avocat.

"In necaz m-ai scos la loc larg". Nu a spus: "inlatura necazurile", nici: "Ridica incercarile", ci: "Le-ai lasat sa stea" si "M-ai scos la loc larg". Si aici se arata mai degraba iscusinta si dibacia lui Dumnezeu, nu numai cand aduce necazuri, ci si cand, ramanand acestea, ofera din plin usurinta (de a le suporta). Aceasta arata puterea lui Dumnezeu si ii face mai intelepti pe cei care i se supun, cand fie vine linistea care alina sufletul necajit, fie nu inceteaza necazul care il incarca pe (sufletul) lenes si il elibereaza de orice trandavie.

Dar, spune el, cum poate sa fie linistea in necaz? Ca in cuptorul celor trei tineri, ca in groapa leilor. Caci nu a stins flacara, ci i-a facut atunci sa fie nevatamati; nici n-a ucis leii, ci l-a pus (pe Daniel) in siguranta; dar pe cand intr-o parte cuptorul ii invaluia cu putere, iar dincolo fiarele dadeau tarcoale, dreptii se bucurau de pace. Se poate spune si altfel despre liniste: cand sufletul necajit este eliberat prin incercare de patimi si de multe boli, atunci se bucura mai mult de liniste.

Caci multi fiind imbelsugati au cele mai nepotrivite pofte, care le necajesc sufletele, (pofte) pentru bogatie, (pofte) trupesti si altele nepotrivite de acest fel, dar cand cad in necaz se elibereaza de toate acestea si ajung in liniste. Si dupa cum cei ce sunt cuprinsi de friguri, de cate ori se desfateaza cu pofte nepotrivite - vorbesc de masa plina si de bautura si de altele asemenea -, si mai mult sunt stramtorati, iar daca stramtorandu-se au dorit sa rabde putin, dobandesc multa liniste si scapand de febra se bucura apoi de sanatate deplina. Tot asa se intampla si cu faptele.

De obicei, nimic nu poate produce liniste, afara doar de necazul care le inlatura pe toate cele trupesti. Cum crezi ca au ajuns iudeii in necaz, chiar si cand erau in belsug? Oare nu spunand, in timp ce sufletul se infierbanta, isi iesea din fire si se agita: "Sa ne facem dumnezei, care sa mearga inaintea noastra; caci nu stim ce i s-a intamplat lui Moise, care ne-a scos din Egipt" (Is 32, 1). Oare acele cuvintele nu erau ale sufletului care filosofeaza si isi revine de la patimile trupesti (ale vietii), cand cei apasati dovedesc o asemenea rugaciune ca sa aduca ajutorul lui Dumnezeu? Cum a suferit profetul insusi, cand era in liniste, stramtorat si sfasiat de dorinta cea rea? Cand a ajuns in necaz, stiti cum a ajuns in liniste. Nu s-a atins de el focul, iar flacara s-a stins cu totul. Caci nimic nu produce necazul, ca asedierea sufletului de catre patimi. Altele ataca din afara, dar acestea cresc dinlauntru si acesta este indeosebi necazul cel mare. Chiar daca lumea ne face rau, sa nu ne facem noi unul altuia, sa nu ne fie nimic dusmanos. Putem deci sa fim stramtorati sau sa nu fim stramtorati.

4. Ca sa inveti si de la cuvantul apostolic cum se face linistea din stramtorare, asculta-l chiar pe Pavel, care vorbeste despre roadele stramtorarii: "Stramtorarea duce la rabdare, rabdarea la incercare, incercarea la nadejde, iar nadejdea nu rusineaza" (Rm 5, 3-5). Ai vazut linistea nespusa? Ai vazut limanul bucuriei? "Stramtorarea - spune - duce la rabdare". Caci ce este mai admirabil decat omul foarte puternic si care le poate indura cu usurinta pe toate? Si ce este mai puternic decat cel experimentat? Ce este pe potriva frumusetii care vine din aceasta? Caci ne spune ca trei placeri se nasc din aceasta: rabdarea, incercarea si nadejdea bunurilor viitoare. Despre acestea filosofand acum profetul a spus: "in necaz m-ai scos in larg". Pentru ca a spus: "Asculta-ma, Dumnezeule", spune in ce fel l-a ascultat: nu prin averi, caci nu a cautat nimic de felul acesta, nici ca sa-i infranga pe dusmani, nici pe acestea nu le-a cerut, ci prin linistea facuta in mijlocul necazului.

"Miluieste-ma si asculta rugaciunea mea". Ce spui? Ti-ai adus aminte de dreptatea de sus, de aceea ai mila si indurare. Si ce urmare au acestea? Una importanta si in stransa legatura cele dintai (spuse). Caci chiar daca am indrepta mii (de lucruri), suntem auziti datorita milei si iubirii de oameni. Si chiar daca ne-am ridica pe culmea virtutii, suntem izbaviti datorita indurarii. De aici invatam ca e nevoie, pe langa dreptate, si de constiinta zdrobita. Caci chiar daca un pacatos se roaga cu smerenie, care este (deja) o parte de virtute, poate sa dobandeasca (lucruri) mari. Si, drept fiind, daca se apropie cu ipocrizie, va fi lipsit de toate cele bune. Ambele pilde le arata vamesul si fariseul (Lc 18).

Acum trebuie sa cunoastem si felul rugaciunii. Care este felul rugaciunii? Invata de la vames, fara sa te rusinezi ca il iei pe acesta drept dascal, pe cel care reuseste aceasta, dobandind totul din cuvinte simple. Cugetarea fiindu-i bine pregatita, un singur cuvant era suficient ca sa isi deschida cerul. Dar cum era pregatita? Se osandea pe sine, se lovea in piept, nu indraznea nici sa se uite spre cer. Si tu daca ai urma sa te rogi asa, iti vei face rugaciunea mai usoara decat pasarea. Caci daca pacatosul devine drept prin rugaciune, gandeste-te cum va fi dreptul, daca va invata sa aduca o rugaciune ca aceasta. De aceea nu se pune pur si simplu pe sine, ci (pune) rugaciunea sa, mai sus vorbind de dreptate, iar aici de rugaciunea sa. "Miluieste-ma si auzi rugaciunea mea". Tot astfel si Corneliu a fost ascultat, pentru ca a avut-o pe aceasta drept aparatoare. "Rugaciunile si faptele tale de mila - spune - s-au ridicat inaintea lui Dumnezeu" (Fp 10, 4).

Fireste: faptele si realizarile sunt cele despre care se aude, nu doar rugaciunile, ci rugaciunile facute dupa legea lui Dumnezeu. Si care sunt acestea? Cerute sunt acelea care se cuvin a fi date de Dumnezeu, care il invoca nefiind potrivnice legilor Lui. Cine este atat de indraznet - spune -, incat sa ceara lui Dumnezeu sa faca cele potrivnice legilor Lui?! Cel care-L invoca impotriva dusmanilor sai, caci aceasta este contrar legii date de catre El. Caci El zice: "Iertati datornicilor vostri" (Mt 6, 12). Dar tu il chemi impotriva dusmanilor pe Cel care iti porunceste sa te impaci (cu ei)? Ce este mai rau decat aceasta nebunie? Trebuie ca cel care se roaga sa aiba infatisarea, sentimentul si cugetarea unui penitent.

Deci, de ce iti pui o alta masca, anume pe cea a acuzarii? Caci cum ai putea dobandi iertarea propriilor pacate, cand il rogi pe Dumnezeu sa fie razbunator pentru greselile altora? De aceea rugaciunea sa fie blanda, linistita, (iar tu) avand fata vesela si binevoitoare. O asemenea (rugaciune) este cu blandete, iar nu impotriva dusmanilor. Iar cea potrivnica se aseamana cu o femeie care e ametita de vin si se comporta nebuneste (sau) cu un porc salbatic. De aceea cerul ii si ramane acesteia inchis. Nu tot asa este cea cu blandete, ci are ceva calm, linistit, vrednic de urechile imparatesti, placut, melodios si armonios. Aceea nu este alungata din teatru, ci iese incununata, caci are chitara de aur si haina de aur. Caci ii incanta pe cei din juriu, atat prin miscare, cat si prin infatisare si glas. De aceea nimeni nu o alunga din incaperile ceresti, caci ii ridica pe toti acei specatori cu bucurie.

Aceasta este rugaciunea vrednica de cer, aceasta este limba ingerilor, cand nu se spune nimic strident, ci totul bland: cand vine facandu-se penitenta pentru cei nedrepti si abuzivi, atunci si ingerii o inconjoara ascultand-o cu liniste deplina, iar dupa ce se incheie, aplaudand-o, laudand-o si minunandu-se, nu o resping. Sa aducem si noi o asemenea rugaciune si sa fim ascultati mereu. Si cand ne apropiem de Dumnezeu, sa nu socotim ca este un asemenea teatru, ci unul strans din toata lumea, si mai ales din popoarele ceresti de sus, iar in mijloc sade imparatul, dorind sa asculte rugaciunea noastra. Si sa facem din fapta (buna) spectacol. Sa fie precum un muzicant cu chitara sau lira, participant la un concurs, tocmai urcandu-se pe scena si temandu-se sa nu atinga ceva disonant, ca noi cand intram in teatrul ingerilor. Limba sa ne fie plectru, negraind nimic neplacut, ci melodios si armonios cu cugetarea atenta. Si apropiindu-ne de Dumnezeu, chemandu-L si rugandu-ne, sa lovim coarda (sa cantam) in favoarea dusmanilor. Astfel vom fi ascultati si pentru noi insine.

5. Acest glas rusineaza demonii, acest glas ne da indrazneala. Acest glas rusineaza pe diavolul si ne face sa ne departam (de el). Caci nu astfel demonul il infricoseaza pe omul care il izgoneste si il mana dintr-alt om, ca pe un om tinut de manie si vointa schimbata. Fiindca unul ca acesta este mai rau decat demonul si pe acestia mai degraba sau pe cei demonizati este nevoie sa ii numim nefericiti. Pentru ca pe demoni nu ii arunca in gheena, iar cel care se manie si uraste izgoneste imparatia Cerurile.

Daca in felul acesta ne vom organiza rugaciunea, vom putea cu indrazneala sa-i zicem si noi lui Dumnezeu: "Auzi rugaciunea mea". Astfel ca nu te vei folosi numai te tine si te vei deschide rugaciunii, dar vei veseli si pe Dumnezeu Cel ce te asculta, facand ceva vrednic de poruncile cerute de El; de aceea te vei si inchina cu usurinta. Unul ca acesta este si vrednic ce acea infiere; unul ca acest va arata caracterul aceluia. "Fiti milostivi precum Tatal vostru cel din ceruri milostiv este" (Lc 6, 36). Si iarasi: "Rugati-va pentru cei care va prigonesc, ca sa fiti asemenea Tatalui vostru Celui din ceruri" (Lc 6, 28).

Care lucru este egal unei astfel de rugaciuni? Pe aceasta nici ingerii, nici arhanghelii, ci asemenea (rugaciune) numai imparatului insusi o face. Iar (omul) facandu-se asemenea imparatului dupa obicei, intelege de cata indrazneala se va desfata in rugaciuni. "Fiii oamenilor, pana cand grei la inima? Pentru ce iubiti desertaciunea si cautati minciuna?" (Ps 4, 2). Catre cine adreseaza cuvantul, cui face repros si da sfat? Unora pe care ii numeste fiii oamenilor? Celor care traiesc in viclenie, celor atrasi cu mintea spre rautate. Ce inseamna aceasta? Nu suntem noi fiii oamenilor? Pe de o parte cu firea suntem fii ai oamenilor, iar pe de alta prin har nu mai suntem (fii ai oamenilor), ci fii ai lui Dumnezeu.

Daca vom pastra chipul cel dupa virtutea indreptata spre El, darul nostru intreg va fi, fiindca celor care se fac fiii lui Dumnezeu dupa har si printr-o vietuire, in felul acesta trebuie caracterizat chipul. Iar ca pe cei mai trupesti si atrasi spre rautate ii numeste fiii oamenilor, asculta: "Vazand fiii lui Dumnezeu pe fiicele oamenilor" (Fc 6, 2). Si nu vorbeste dimpotriva, zice, in nici un fel. Caci fii ai lui Dumnezeu a numit aici pe cei erau barbati din virtute si care erau osebiti prin cinstirea lui Dumnezeu, care apoi s-au schimbat (pervertit), facandu-se foarte rai si hotarandu-le de mai inainte cinstea. Caci astfel sa le sporeasca osanda, sa le aduca aminte de cinstea lor, sa le arate care este cauza marimii greselii lor, fiind asemenea lor si din ei, incuviintand o astfel de rautate. Si iarasi (zice) Dumnezeu: "Eu am zis: Dumnezei sunteti si toti fii ai Celui preainalt. Dar voi ca niste oameni muriti" (Ps 81, 6-7). Si vezi intelepciunea proorocului. El a aratat mai intai taria lui Dumnezeu, apoi bogatia Lui, usurinta cu care misca lucrurile, bunatatea si iubirea de oameni, ca mai mult in necazuri le arata pe acestea, ca se apleaca cu milostivirile Sale.

Apoi intelegand rautatea cea varsata in oameni, precum si tirania relei cinstiri, ca pe ceva care se ineaca de catre necinste, indulceste cuvantul catre cei care traiesc in viclenie, zicand numai aceasta: ca avand un astfel de Dumnezeu, asa de bun, asa de iubitor de oameni, asa de puternic, cum sunteti atrasi spre necredinta? Si vezi mangaierea de cata manie este plina si bunatatea de cata filozofie. Caci ce zice? "Fiii oamenilor, pana cand grei la inima?" (Ps 4, 2). In aceasta depinde foarte mult si de timp. Caci daca pacatul de a nu vedea de la inceput facerea de bine a lui Dumnezeu, ce iertare mai poate avea cel care pana in acel moment a fost orb fata de adevar?

Si ce inseamna "grei la inima"? Cu inima ingrosata, trupesti, lipiti de pamant, care tintesc rautatea, cei imbatati de viclenie, cei care prin viata lipsita de bucurie se descompun. Caci in felul acesta este omul trupesc. Si sfasiindu-se viata lor, se arata izvorul necredintei lor, aratand ca acesta este cel care, in ceea priveste dogmele lor, pune piedici celor inalte.Caci nimic nu produce o astfel de greutate a inimii, decat dorinta vicleana si atractia catre cele lumesti si alipirea de pamant. Pe una ca aceasta, nu o inima de lut pacatoasa a spus-o de mai inainte. De aceea a si numit-o grea.

Si pricina a rautatilor a spus ca este (inima grea), care este vizitiul care conduce calatoria, ea, care nu numai ca tine haturile calului, dar si "faceasta alipire o reuseste. Si in timp ce trebuie sa inaripeze trupul, sa lucreze ridicarea la cele de sus si sa-l inalte la cer, ea se insoteste de incarcatura prea grea a bolilor. Deci cand vizitiul este asa, sau chivernisitorul, ce nadejde de mantuire sa mai fie? Precum atunci cand zice: "Daca lumina care este in tine este intuneric, cu atat mai mult intunericul? Cand chivernisitorul se imbata si imita lipsa de ordine a valurilor si a vanturilor, cum se va mantui casa?" (Mt 6, 23).

Sfantul Ioan Gura de Aur, Talcuire la Psalmi

(traducere de Alexandru Mihaila si Sabin Preda)

11 Mai 2012

Vizualizari: 7605

Voteaza:

Psalmul 4 - talcuirea Sfantului Ioan Gura de Aur 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE