Sfantul Ioan Gura de Aur ca invatator si scriitor

1. Introducere
In persoana Sfântului Ioan Gură de Aur îl avem pe scriitorul bisericesc cel mai prolific şi cel mai îndrăgit din toate veacurile. Textele lui, care sunt teologice, ermineutice şi pastorale, datorită prestigiului deosebit şi datorită valorii lor, erau citite şi copiate întruna.

Rezultatul a fost nu doar că s-au păstrat în mii de manuscrise, ci şi că «s-au înmulţit». Cu alte cuvinte, dorinţa unor scriitori ca operele lor să fie citite pe scară largă conducea la falsificarea conştientă a numelui: scrierile lor circulau cu numele lui Hrisostom.

Se pare însă că o mai mare răspundere au copiştii neatenţi ai manuscriselor, care, atunci când se găseau în faţa unor texte anonime sau a căror paternitate era incertă, cu dragă inimă i le atribuiau lui Hrisostom, fiindcă îl cunoşteau drept scriitorul cel mai abundent şi cel mai îndrăgit. Responsabili sunt, de asemenea, şi unii ucenici sau admiratori ai lui Hrisostom din următoarele generaţii, care din ignoranţă sau în scopul edificării credincioşilor uneau bucăţi ale textelor hrisostomice, le divizau pe altele sau le prelucrau, ca să scoată la iveală un aşa-zis nou text al lui Hrisostom, potrivit cu vreo sărbătoare oarecare sau folositor pentru vreun subiect oarecare. Nu sunt lipsiţi de răspundere nici cei care alcătuiau, în bibliotecile mănăstirilor sau în alte biblioteci, colecţiile de texte hrisostomice.

Cu toţii, pretutindeni şi întotdeauna, aveau ambiţia să dispună de astfel de colecţii, dar zelul şi ignoranţa provocau uneori amestecarea textelor autentice cu unele anonime. De asemenea, un fenomen obişnuit este desprinderea arbitrară a unei Omilii din unitatea ei canonică şi plasarea ei în alta, precum şi includerea ei în colecţii ale textelor omiletice, pe care Hrisostom nu le avusese în vedere şi care deci nu dorea să fie publicate şi să circule. Antologiile de texte patristice şi multe Serii de texte ermineutice califică drept hrisostomice un mare număr de texte, a căror autenticitate este de pus adesea sub semnul întrebării.

Volumul principal al textelor hrisostomice este sub formă de Omilii. Acestea erau ascultate de la amvon, erau consemnate de tahigrafi, iar cea mai mare parte din ele erau revizuite de Hrisostom însuşi, înainte să fie puse în circulaţie (Socrate, Istoria bisericească, VI, 4; PG 67). în special texte timpurii ale lui, care aveau forma unor dezbateri, precum şi Scrisorile lui, au, de asemenea, multe elemente omiletice.

2. Când şi-a început slujirea cărturărească?
Aşa cum am văzut în capitolul despre Hrisostom ca exeget (Cap. II, I. 6.), activitatea lui cărturărească a început cu treapta de citeţ, cu siguranţă în jurul anului 378, când s-a întors în Antiohia, din pricina unei suferinţe la rinichi pe care o căpătase în perioada lui de asceză în peşteră. Activitate cărturărească, fie şi restrânsă, a avut şi preţ de câteva luni, între 371, când şi-a încheiat studiul la Askitirion-ul lui Diodor, şi 372, când a plecat în pustie. Iar aceasta deoarece în 371 a fost hirotesit citeţ. Şi-a lărgit câmpul activităţii cu siguranţă începând din anul 381, când a fost făcut diacon, de vreme ce Paladie al Elenopolei (PG 47,19) arată că «poporul» îl cunoştea «deja» din scrierile lui, înainte să fie hirotonit preot (386).

«Apoi a fost hirotonit diacon de către Meletie, slujind la Altar cinci ani. Şi, fiindcă deja strălucea cu virtutea lui cărturărească, iar poporul îşi îndulcea amărăciunea vieţii din întâlnirea cu el, Flavian l-a hirotonit preot.» (Dialog., V; PG 47,19)

Este de la sine înţeles că toate textele pe care le-a scris în perioada acestor ani se remarcă printr-o mai mare preocupare filologică şi aplică mai fidel legile şi figurile artei retorice în general şi în special cele specifice celei de-a doua sofistici, aşa cum le-a învăţat de la faimosul retor şi învăţător aticist Libanios (314-393), cu toate că elementele culturii filologice, ale moralei stoice, precum şi figurile retorilor nu avea să le uite niciodată în anii de activitate omiletică şi scriitoricească.

In special în primii ani ai activităţii lui cărturăreşti, când, desigur, era scutit de obligaţiile pastorale, în general, dar şi de alte îndatoriri legate de locul preotului în Biserică, a avut timp să se pregătească mai sistematic pentru interpretarea Scripturii şi să să-şi redacteze textele cu multă grijă. Astfel de texte sunt caracterizate drept ascetice, precum Despre preoţie, Despre feciorie etc.

In perioada începând cu anul 386 şi mai apoi, şi-a continuat slujirea cărturărească, în special sub formă de Omilie,care cuprindea şi teologie, şi elemente de pedagogie. Aceste Omilii aveau ca bază şi punct de pornire texte biblice, pe care, cu siguranţă, le prelucrase şi înainte, ca citeţ şi ca diacon. Acum, însă, faima şi poziţia lui îi asigurau mai uşor şi tahigrafi, care îi consemnau în scris Omiliile. Astfel se explică faptul că marile grupuri de Omilii sunt datate, sigur sau probabil, în special pe baza mărturiilor interne, în perioada de după 386. Acest lucru este corect, desigur, dar cercetarea istorico-filologică şi teologică pe care a întreprins-o asupra textelor biblice la care fac referire Omiliile începuse mult mai devreme, iar unele texte fuseseră prezentate în faţa auditoriului. Altminteri, n-ar fi putut să aibă timp şi pentru o cercetare atât de istovitoare, şi pentru obligaţiile multiple şi variate pe care le avea ca preot şi arhiepiscop, pe lângă tot felul de păţanii şi cumplite prigoane. Trebuie mai degrabă să presupunem că, cel puţin la Constantinopol, începând cu sfârşitul lui 397, îi va fi fost imposibil să găsească timp pentru o cercetare istorico-filologică şi teologică vastă şi de lungă durată a textelor pe care le explica în Omiliile lui. De altminteri, pentru multe Omilii exegetice, nu dispunem de elemente convingătoare care să ne indice dacă ele au fost sau nu rostite în public în forma pe care o avem astăzi. Aşadar, cel mai probabil, Omiliile au fost redactate şi au circulat, cu încuviinţarea lui Hrisostom, într-o perioadă mai veche a vieţii lui.

3. Ce spune, de fapt, Omilia «La hirotonirea întru treapta de preot.» (PG 48,683)?

Cu toate că aflăm de la Paladie al Elenopolei că Hrisostom, până să fie hirotonit preot, îşi exercita cu «strălucit» succes (PG 47,19) activitatea cărturărească, Hrisostom însuşi, în Omilia lui «La hirotonirea întru treapta de preot.»(PG 48,693-700), spune că în acel moment era «tinerel», nu avea experienţă învăţătorească, era, precum credincioşii laici, doar un «ascultător» şi se bucura de linişte şi de o viaţă «departe de treburile lumeşti».

«De bună seamă că vouă, fiind atât de mulţi şi atât de puternici, nu vă e deloc greu să întăriţi iarăşi sufletul sfărâmat de frică al unui tinerel [.], (dragostea voastră), care, deşi nu am deloc experienţa cuvântului, m-a amăgit să vorbesc <maintea voastră> şi m-a pregătit să intru, dezbrăcat de haine, în stadionul învăţăturii, cu toate că nicicând înainte nu m-am prins în aceste lupte de arenă, ci am fost mereu în rândul ascultătorilor şi mă desfătam cu isihia, departe de treburile lumeşti [.]» (La hirotonirea., 1; PG 48,694; vezi şi 700)

In acest loc şi în alte părţi, Hrisostom priveşte viaţa «departe de treburile lumeşti» pe care o avusese recent o viaţă de «isihie», termen cu care era caracterizată numai sau în special viaţa monahală. Aşadar, până în perioada acestei Omilii sau aproximativ până atunci, ducea viaţă de călugăr şi nu avea nici o răspundere în Biserică. Ceea ce îşi asumă acum, în împrejurările Omiliei, este «stadionul învăţăturii». Iar temerile pe care le exteriorizează privesc răspunderea şi dificultatea de a fi învăţător.

In paragraful 4 al Omiliei, este menţionat «cel dintâi tată» pe care «l-am pierdut», adică episcopul pe care l-am pierdut şi pentru care «jelim». Noul bărbat care a fost adus însă pe tron ne-a risipit tristeţea (coloana 698). Este vorba, de bună seamă, despre moartea (381) lui Meletie al Antiohiei şi de urcarea pe tron a lui Flavian, în acelaşi an. Prin această menţiune se presupune că evenimentul a avut loc recent, de vreme ce vorbeşte clar despre jeliri şi despre mângâierea pe care a adus-o alegerea noului episcop. Astfel, această Omilie poate fi legată de momentul în care diaconului Ioan i s-a încredinţat slujirea de predicator, şi nu de ziua în care a fost hirotonit preot (386), aşa cum susţin cercetătorii. în preajma anului 381 era mai uşor să se autocaracterizeze drept «tinerel», deşi, de altminteri, până în urmă cu aproximativ doi ani, ducea, pe drept cuvânt, ca sihastru, «o viaţă departe de treburile lumeşti».

Cât despre nepriceperea lui în cuvânt, nu trebuie să citim la modul absolut ceea ce scrie în Omilie, deoarece ca citeţ avea oricum anumite răspunderi pe care i le încredinţaseră, cunoscându-i iscusinţa într-ale cuvântului.

Pe parcursul Omiliei nu menţionează nici măcar o singură dată că hirotonia lui avea să urmeze acestui cuvânt. Cu puţin înainte de final îndeamnă simplu să înceapă cu toţii să se roage pentru Biserică şi pentru «părintele şi dascălul» lor, adică pentru episcop.

«Să plecăm deci, să plecăm, încheind cuvântul cu o rugăciune. Să ne rugăm ca maică noastră cea de obşte (= Biserica) să rămână neclintită şi nezdruncinată, iar acest părinte şi învăţător, păstorul şi cârmuitorul [nostru], să trăiască îndelungat în zile!» (PG 48,699) Tot ce urmează însă după acest pasaj cere multă atenţie. Hrisostom arată că nu va îndrăzni să se vadă pe sine rânduit în ceata preoţilor, fiindcă se simte «lepădătură».

«Dacă aveţi un cuvânt şi pentru mine - căci nu voi îndrăzni să mă socotesc laolaltă cu preoţii, fiindcă nu este îngăduit să numeri lepădăturile laolaltă cu cei născuţi întregi», (ibidem)

Considerăm că, prin această frază, n-a vrut să spună: „dacă m-ar întreba, n-aş îndrăzni să mă socot vrednic să fiu pus în rând cu preoţii". într-un atare caz, ar fi trebuit ca verbul a îndrăzni să fie la optativ. Zice doar că acela îşi încheie predica, iar preoţii, în ceata cărora nu va îndrăzni să se socotească pe sine, vor continua Sfânta Liturghie. Hrisostom a predicat imediat după rostirea Citirilor. Câteva rânduri mai jos, ne înştiinţează că, deşi «înainte» ducea «o viaţă departe de treburile lumeşti», a fost călăuzit «în mijlocul [credincioşilor]», într-o însemnată poziţie publică, şi şi-a asumat «jugul», a primit povara cea grea.

«[.] după ce am fost adus în mijlocul [vostru] - iar cum a fost aceasta las la o parte [.], căci nu vreau să discut cu voi, ca să nu zică cineva că mă prefac. Deci, după ce am fost adus aici şi am luat pe grumaji jugul acesta greu şi împovărător, am nevoie de multe mâini [întinse la rugăciune], de mii de rugăciuni, ca să pot să-I dau neştirbită înapoi comoara38 Stăpânului Care mi-a dat-o spre păstrare, în acea zi, când cei cărora le-au fost încredinţaţi talanţii vor fi chemaţi, aduşi la judecată şi vor da socoteală.» (PG 48,700)

Observăm că pentru «jugul» pe care şi l-a asumat foloseşte timpul trecut, «am luat pe grumaji». Aşadar, îşi asumase deja această slujire mai devreme, nu se poate vorbi despre o asumare a lucrării la puţin timp după sau în viitorul apropiat. In viitorul apropiat sau la puţin timp după şi-ar fi luat asupră-şi jugul, dacă ar fi fost să urmeze hirotonia, ceea ce ar fi echivalat cu asumarea răspunderilor preoţiei. Credem că nu este întâmplător faptul că în întreaga Omilie Hrisostom nu aduce vorba deloc despre preoţie, ceea ce s-ar fi întâmplat cu siguranţă, socotim, dacă ar fi ştiut că urma să-l hirotonească în scurt timp. Avea atâta respect şi frică de Sfânta Taină a Dumnezeieştii Euharistii şi de cea a Preoţiei şi teologhisise despre ele atât de adânc, atât de des şi într-un mod atât de realist, încât păşind -dacă, într-adevăr avea să păşească - către aceste Sfinte Taine, ar fi vorbit negreşit despre ele. Acum le cere credincioşilor care ascultau să se roage pentru el, fiindcă, după cum ştim, preţuia în chip deosebit slujirea de învăţător şi de propovăduitor, care cerea efort şi ajutor («sprijin») dumnezeiesc.

O dificultate mai mare pentru acceptarea evenimentelor aşa cum încercăm să le prezentăm o constituie ultima frază a fragmentului de mai sus, cea despre «comoara (încredinţată)» pe care Hrisostom trebuie să o înapoieze Domnului neştirbită în ziua judecăţii finale. Ştim că în tradiţia liturgică a Răsăritului la oficierea hirotoniei în treapta de preot episcopul îi încredinţează celui hirotonit Dumnezeiasca Euharistie, rostind cuvintele: «Primeşte Odorul aceasta». Termenul «comoară (încredinţată)» este folosit însă în limbajul bisericesc şi teologic mult mai larg şi, între altele, are şi sensul de „Sfânta Tradiţie" şi înseamnă mai ales darurile Sfântului Duh. Hrîsostom foloseşte termenul «comoară (încredinţată)» şi ca să arate dragostea şi în general predania pe care Sfântul Meletie al Antiohiei (+381) a lăsat-o ortodocşilor din Antiohia. Cu o formulare aproape în întregime identică, Hrisostom foloseşte termenul şi pentru credinţă în general:

«Şi, după acest cuvânt, (Sfântul Mucenic Luchian) s-a săvârşit din viaţă şi s-a dus să-I ducă lui Hristos comoara cea încredinţată lui.» (La pomenirea Sfântului Mucenic Luchian 3; PG 50,525)

Prin urmare, cuvântul «comoară» din ultimul fragment al Omiliei noastre are sensul mai general de „credinţă", de „predanie", pe care Domnul i-a încredinţat-o ca pe «un talant» diaconului Ioan, care s-a şi remarcat ca „Gură de Aur". Nu este întâmplător, de asemenea, faptul că Hrisostom leagă «comoara» de «talant», care este, de pildă, harisma cuvântului, şi nu harul dumnezeiesc, care este prin excelenţă Taina Preoţiei. In legătură cu aceasta trebuie să subliniem că Hrisostom vorbeşte aici limpede despre «comoara» pe care şi-a asumat-o deja («am luat asupră-mi» - timpul trecut), nu despre o «comoară» pe care şi-o va asuma în cele ce urmează. Prin urmare, nu este pe cale să aibă loc hirotonia lui Ioan, în care ar urma să i se încredinţeze «comoara» („Odorul" Sfintei Euharistii), ci le cere credincioşilor să se roage ca să păstreze şi să dea înapoi «neştirbită» «comoara» care i se încredinţase deja, şi anume credinţa, predania, învăţătura, pe care în calitatea sa de predicator şi învăţător a început să le propovăduiască oficial în faţa poporului.

Deci, de vreme ce «comoara» îi fusese deja încredinţată, poate că Omilia noastră are loc după hirotonia predicatorului Ioan în treapta de preot. Această perspectivă nu trebuie exclusă fără o discuţie necesară, având următoarele date foarte serioase. «Greutatea» sarcinilor pe care şi le-a asumat ca un «tinerel fără mare însemnătate» se referă întotdeauna la învăţătură, adică dacă avea sau nu capacitatea de a spune lucruri importante.

«Un oraş atât de mare şi cu atât de mulţi oameni şi un popor atât de minunat şi de mare stă cu gura căscată în faţa nimicniciei mele, ca şi cum ar fi pe cale să audă de la mine vreun lucru falnic şi măreţ [.] Şi, chiar de-arfi stat izvoare de cuvinte la gura mea, totuşi, de vreme ce s-au adunat în fugă atâtea mulţimi să mă asculte, şuvoiul degrabă s-ar fi oprit, de frică, iar apele s-ar fi tras îndărăt.» (PG 48,693)

Puţin mai jos defineşte din nou «greutatea» sarcinilor, precum şi «stadionul» pe care şi le-a asumat predicatorul. Este puterea «cuvântului» şi «învăţătura» (PG 48,694). Chiar de trei ori relatează faptul că îi amorţesc genunchii şi mădularele de la răspunderea pe care o simte atunci când predică (col. 693-694). Nu zice nimic de genul acesta despre Taina Preoţiei sau a Euharistiei. Şi credem, atât cât cunoaştem textele lui Hrisostom, că ar fi vorbit negreşit, ba chiar într-un mod mult mai impresionant, despre temeri şi ezitări, dacă imediat după hirotonia lui ar fi ieşit să vorbească în faţa adunării credincioşilor.

Prin urmare, este imposibil sau foarte dificil să presupunem că Omilia «La hirotonirea întru treapta de preot» a avut loc imediat sau fie şi în ziua următoare hirotonirii întru preot a lui Hrisostom. Dacă ar fi fost aşa, n-ar fi putut să spună că nu va îndrăzni să se numere în ceata preoţilor, fiindcă oricum ar fi fost trecut în rândul preoţilor împreună cu care ar fi săvârşit şi Sfânta Euharistie.

Mai precis, pentru fragmentul de mai sus observăm că acesta arată limpede o participare impresionant de mare a credincioşilor, care erau foarte nerăbdători să-l asculte pe cel care predica. Presupunem că acest şuvoi de oameni erau credincioşi care cunoşteau foarte bine calităţile mari pe care le avea predicatorul din acea zi sau cel puţin auziseră despre ele. Prin urmare vom înţelege cu multă uşurinţă datele din această Omilie, dacă o vom considera ca fiind prima Omilie pe care Hrisostom o rosteşte cu prilejul învestirii lui oficiale de către noul episcop al Antiohiei, Flavian, pentru slujirea de învăţător şi de propovăduitor. Această învestire oficială era necesară, de altminteri, fiindcă acum venise un nou episcop. Hrisostom era deja cunoscut ca învăţător «strălucit», aşa cum am văzut. Acum trebuia însă ca învestirile, precum şi îndatoririle tuturor celor care aveau responsabilităţi în Biserica Antiohiei, să fie reînnoite de către noul episcop.

Pe cât se pare, în acea zi a avut loc învestirea festivă a diaconului Ioan în exercitarea slujirii învăţătoreşti de propovăduire. Mai înainte îşi exercitase această funcţie învăţătorească având probabil o formă mai simplă de învestire bisericească: împuternicirea prin viu grai din partea lui Meletie al Antiohiei, care într-adevăr îl preţuia mult pe Ioan. O dovadă a acestei preţuiri deosebite este şi faptul că într-un moment crucial când, în primăvara lui 381, marele şi preacuviosul mărturisitor Meletie urma să plece la Constantinopol la al doilea Sinod Ecumenic, de unde nu s-a întors în viaţă, a hotărât să-1 hirotonească pe Ioan, care era deja citeţ, în treapta de diacon, fiind el cel mai bun şi cel mai ortodox interpret de atunci al Sfintei Scripturi.

STYLIANOS PAPADOPOULOS
VIAŢA, ACTIVITATEA ŞI OPERA SFÂNTULUI IOAN HRISOSTOM

Cumpara cartea "Viata, activitatea si opera Sfantului Ioan Hrisostom"

 

.

• Cum sa ne crestem copiii - Sfantul Ioan Hrisostom
  Publicat in : Religie
• Viata Sfantului Ioan Gura de Aur
  Publicat in : Vietile sfintilor