A te socoti vrednic de chinurile iadului
Primul inteles al indemnului lui Hristos: "Tine-ti mintea in iad", care se desprinde din contextul in care a fost rostit si din explicatiile pe care le da staretul Siluan in mai multe locuri din scrierile sale, este in fond acesta: "Sa te socotesti intotdeauna vrednic de osanda si chinurile din iad pentru pacatele tale."
Iadul se cuvine inteles aici in acceptia comuna, drept loc de suferinta al celor osanditi, adica al celor pe care Judecata lui Dumnezeu i-a osandit pentru pacatele lor la chinurile cele vesnice. "in curand am sa mor si ma voi salaslui in iadul cel intunecat", gandeste staretul si adauga: "Nu sunt vrednic de Dumnezeu si de rai. Sunt vrednic de chinurile iadului si voi arde vesnic in foc." El vorbeste despre cel care "se socoteste vrednic de focul cel vesnic", si-l sfatuieste pe cititorul sau: "Smereste-te la gandul ca dupa moarte vei fi aruncat in temnita, unde vei fi mistuit de durere si vei tanji dupa Domnul." Si mai departe: "Trebuie sa ne socotim mai rai decat toate fapturile si singuri sa ne osandim la iad [...]. E bine sa-ti obisnuiesti sufletul sa gandeasca: Voi arde in focul iadului." Uneori spune aceasta mai atenuat: "Sunt ticalos si vrednic de multimea pedepselor." Sa nu credem insa ca staretul avea despre iad o viziune naiva; tot ce am spus mai inainte este lamuritor pentru intelesul profund pe care il da el chinurilor iadului. Astfel, staretul se socoteste vrednic de iad din pricina pacatelor sale din trecut ("dupa faptele mele sunt vrednic de chinuri si pe pamant si in iad"), si mai ales pentru mandria sa. Doar prin recunoasterea propriei pacatosenii si prin osandirea de sine va ajunge el la smerenie, iar sfatul lui Hristos nu pare sa aiba alt scop decat de a-l ajuta pe Siluan sa castige aceasta virtute, care, alaturi de iubire, este cea mai inalta dintre virtutile crestine. "Domnul insusi m-a invatat cum trebuie sa ma smeresc: Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui", spune staretul si adauga: "de indata ce-mi las mintea sa iasa din foc, cugetele prind din nou putere." Aceste cugete, dupa cum limpede ne indica contextul, sunt cugete de mandrie. De altfel sfatul lui Hristos este raspunsul la rugaciunea lui Siluan de a afla smerenia: "Doamne, ce sa fac ca sa-mi smeresc sufletul?"; "Domnul m-a invatat sa tin mintea mea in iad si sa nu deznadajduiesc, si asa sufletul meu se smereste" . Astfel, atunci cand staretul il indeamna pe cititorul sau sa se socoteasca si el vrednic de chinurile iadului, face aceasta pentru a-i deschide calea smereniei prin care se poate primi harul dumnezeiesc si se castiga pacea gandurilor si ferirea de navalirile demonilor: "Smereste-te la gandul ca dupa moarte vei fi aruncat in temnita, unde vei fi mistuit de durere si vei tanji dupa Domnul. Cand plangem si ne smerim sufletul, suntem paziti de harul lui Dumnezeu." Este limpede ca a-ti tine mintea in iad pentru el inseamna a te smeri in chipul cel mai deplin, si reciproca: "Smereste-te cat poti de mult. Tine mintea si inima ta in iad." Trebuie sa te smeresti pana intr-acolo, incat sa te socotesti "mai rau decat toate fapturile", iar atunci osandirea la chinurile iadului o sa ti se para cu adevarat indreptatita.
Osandirea de sine si tinerea mintii in iad sunt pentru Sfantul Siluan o adevarata nevointa ascetica, al carei scop este o desavarsita smerire de sine, prin care se atinge cea mai inalta treapta a smereniei. Iar telul smereniei este primirea harului lui Dumnezeu. Revarsarea harului este, de altfel, dupa Sfantul Siluan, pe masura smereniei: "Cu cat te vei smeri mai mult, cu atat mai mari vor fi darurile lui Dumnezeu."
Staretul subliniaza insa paguba duhovniceasca pe care o poate aduce implinirea fara discernamant a acestei nevointe, adica, asa cum vom vedea, atunci cand smerenia deplina nu este insotita de nadejdea tare in Dumnezeu, iar mai inainte de asta, atunci cand omul ia asupra sa o sarcina pe care n-o poate duce: "in aceasta lucrare trebuie sa-ti cunosti puterile, ca sa nu-ti zdrobesti sufletul. invata sa te cunosti si sa nu-i dai sufletului o povara pe care sa n-o poata duce." Aceasta cale duhovniceasca pe care staretul Siluan a urmat-o din indemnul lui Hristos si care l-a dus la sfintenie a fost urmata inaintea lui de multi alti Parinti.
Staretul insusi vorbeste despre unele dintre aceste experiente duhovnicesti ale Parintilor dinaintea lui, luminandu-ne astfel felul in care intelegea el sfatul lui Hristos. In primul rand aminteste de cuvantul avvei Pimen catre frati: "Credeti-ma, fiilor, ca in locul unde se arunca Satana, acolo voi fi aruncat." Apoi, cum, mergand Sfantul Antonie cel Mare la un cizmar din Alexandria ca sa afle care ste nevointa acestui vietuitor in lume, despre care i se vestise ca o intrecea pe a lui, a auzit, pe scurt, acest cuvant: Toti se vor mantui, numai eu voi pieri." Este lamuritor insa sa ascultam cuvantul in intregime: "Nu stiu sa fi facut vreun bine. Insa eu, cand ma scol dimineata sa-mi incep lucrul, imi spun ca toata cetatea, mic si mare, va merge in imparatie pentru binele facut, iar eu, pentru pacatele mele, voi mosteni osanda. Iar seara, iarasi aceleasi spun." In al treilea rand, staretul crede ca atunci cand Sfantul Sisoe cel Mare zicea: "Cine poate sa poarte cugetul lui Antonie?", se referea la acest cuvant: "Toti se vor mantui, numai eu voi pieri." Iar adaugand: "insa cunosc un om care poate sa-l poarte", Sfantul Sisoe vorbea despre el insusi.
Cat priveste smerirea de sine in general, aflam la Parinti multe invataturi care stau alaturi de nevointa si invatatura Sfantului Siluan. Urmand cuvantul Apostolului Pavel: "cu smerenie unul pe altul sa-l socoteasca mai de cinste decat pe el insusi" (Filip. 2, 3), Parintii spun ca trebuie sa ne socotim mai prejos decat toti oamenii si chiar decat toata zidirea. Astfel, avva Pimen spune despre un frate ca "l-a intrebat pe avva Alonie, zicand: ce este defaimarea de sine? Si a zis batranul: Sa fii tu dedesubtul celor necuvantatoare si sa stii ca acelea sunt neosandite"" ; iar el insusi spune ca cel curat "se vede pe sine mai prejos decat toata zidirea" . Avva Sisoe socoteste smerenia mai mare chiar decat rugaciunea neincetata: "Un frate l-a intrebat pe avva Sisoe, zicand: Ma vad pe mine ca aducerea-aminte a lui Dumnezeu petrece cu mine. I-a zis lui batranul: nu este mare lucru sa fie cugetul cu Dumnezeu, ci mare este sa te vezi pe tine sub toata zidirea, ca aceasta... povatuieste la chipul smeritei cugetari."
Sfantul Ioan Casian arata ca unul dintre semnele smereniei este "sa te declari mai prejos de toti si nu numai cu buzele, ci chiar din toata inima sa crezi aceasta" . Sfintii Calist si Ignatie Xanthopol indeamna si ei: "sa te socotesti din tot sufletul mai pacatos decat toti oamenii si mai nelegiuit decat dracii insisi si ca vei avea sa fii pedepsit vesnic [...] iar gandul acesta va naste in tine frangere de inima si plans cu lacrimi". Textul acesta este in mod special interesant pentru noi, fiindca leaga smerenia de osandirea de sine la iad. Parintii indeamna adesea la invinuirea de sine. Astfel, avva Pimen spune: "totdeauna sa se defaime (omul) pe sine." Iar avva Antonie ii spune avvei Pimen: "Aceasta este lucrarea cea mare a omului, ca greseala sa sa o puna asupra sa inaintea Domnului." Crestinul are astfel constiinta faptului ca are sa dea socoteala inaintea Dreptului Judecator si ca este vrednic de osanda pe care o va da Acesta. Un parinte indeamna "sa dam intotdeauna mintii gandul la pacatele noastre si ca vom primi pedeapsa pentru ele". Sfantul Ioan Casian arata ca uneori ne fac sa varsam lacrimi "teama de gheena si gandul la acea judecata viitoare, de groaza careia prorocul spune: Sa nu intri, Doamne, la judecata cu robul Tau, caci nimeni din cei vii nu-i drept inaintea Ta (Ps. 142, 2)". Iar Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca pentru a dobandi omul lacrimile, iar prin ele smerenia, trebuie nu numai sa se invinuiasca pe sine, dar sa aiba si "simtirea judecatii viitoare si a chinurilor vesnice"; "cel ce nu s-a facut astfel nu se poate uni cu Duhul Sfant". In chip limpede exista o legatura intre aceasta stare a omului si frica de Dumnezeu, pe care Parintii o socotesc o virtute cu totul de trebuinta pentru mantuire. Inca si mai profunda este legatura cu strapungerea si plansul inimii ipenthos), care, dupa Parinti, se cuvine sa fie starea neincetata a celui ce vietuieste in chip duhovnicesc, si care in forma sa cea mai inalta se manifesta prin multimea lacrimilor. Unui frate care-l intreaba cum poate sa dobandeasca strapungerea inimii, avva Silvan ii spune: mai ales "cugetand la pacatele tale si la pedeapsa cea pentru ele". In Cuvantul ascetic al Sfantului Maxim Marturisitorul aflam un lung pasaj in care se trateaza aceasta tema, interesant mai ales pentru ca citeaza mai multe texte din Scriptura care se refera la chinurile iadului: "Un frate a zis: "De ce, Parinte, nu am strapungerea inimii? Si raspunse batranul: Fiindca nu este frica lui Dumnezeu inaintea ochilor nostri. Ne-am facut groapa tuturor rautatilor si de aceea am dispretuit ca pe o simpla vorba pedeapsa infricosata a lui Dumnezeu. Caci cine nu s-ar simti strapuns auzind pe Moise graind in numele Domnului despre pacatosi: Foc a iesit din mana Mea si va arde pana la iadul cel mai de jos... (Deut. 32, 22)... Sa auzim si pe Isaia strigand: Cine va vesti voua ca focul arde, cine va vesti voua focul cel vesnic (is. 33, 14). Mergeti in lumina focului vostru si in flacara in care ati ars (Is. 50, 11). Si iarasi: Vor iesi si vor vedea starvurile oamenilor care s-au razvratit impotriva Mea. Caci viermele lor nu va muri si focul lor nu se va stinge, si vor fi spre vedere pentru tot trupul (Is. 66, 24). Auzi si pe Ieremia care zice: Dati Domnului Dumnezeului vostru slava, pana nu se intuneca si pana nu se poticnesc picioarele voastre prin munti intunecosi (Ier. 13, 16)."
Tot la fel de des aflam la Parinti osandirea de sine la chinurile vesnice ale iadului ca pe o nevointa duhovniceasca a lor, la care ii indeamna si pe altii. Astfel, Evagrie sfatuieste asa: "Cand esti in chilie, strange-ti gandul tau... si adu-ti aminte si de asezarea cea acum in iad: gandeste cum sunt acolo sufletele, in care cumplita tacere, in care amar suspin si in cat de mare frica si infiorare si asteptare. Socoteste chinuirea cea neincetata, lacrima cea sufleteasca si fara de sfarsit." Iar Sfantul Ioan Scararul indeamna: "Sa nu incetezi sa-ti inchipuiesti mereu in tine si sa cercetezi adancul focului vesnic si pe slujitorii nemilosi, pe judecatorul neindurat si neiertator, prapastia nemarginita a vapaii celei de sub pamant si coborasurile stramtorate ale locurilor si haurilor subpamantene si infricosatoare si chipurile tuturor acestora. Aceasta pentru ca pofta aflatoare in sufletul nostru sa fie stransa prin cutremurare, iar el sa se uneasca cu curatia cea ne-stricacioasa, primind aratarea focului tot mai scanteietor al plansului." Dupa cum vedem de aici, prin gandul la moarte, crestinul nu numai ca dobandeste virtutea temerii de Dumnezeu si ferirea de pacat de aici inainte, dar se curateste si de pacatele trecute. Mai ales asupra acestui aspect insista Sfantul Grigorie de Nyssa, care socoteste "amenintarile infricosatoare ale judecatii viitoare", "frica gheenei, frica de focul cel nestins sau de viermele cel fara de moarte" si "gandul la scrasnirea dintilor, la tanguirea neincetata, la intunericul cel mai din afara" drept "doftorii fierbinti si intepatoare" pentru cel care zace in nesimtirea pacatului. In Pateric citim ca unui frate care intreba cum poate scapa de cugetele ucigase de suflet i se da acest sfat: "Cand voieste mama sa-1 intarce pe prunc, isi unge sanul cu iarba amara, si cand pruncul vrea sa suga dupa cum este obisnuit, din pricina amaraciunii se departeaza de san. Ia si tu asupra ta o iarba amara. Si a intrebat fratele: Si care este aceasta planta amara pe care trebuie sa o iau? Iar Batranul i-a zis: Aducerea-aminte de moarte si de pedepsele viitoare."
Uneori insa omul se simte el insusi vrednic de chinurile iadului. Avva Varsanufie, care spune ca "gandirea la infricosatoarea judecata si la rusinea vesnica" este izvorul plansului care-l spala pe crestin de pacatele sale, spre aceasta ne indreapta atunci cand sfatuieste: "Cand deci se roaga cineva, rugandu-se, trebuie sa-si aduca faptele lui trecute in amintire si sa se gandeasca cum vor fi judecati cei ce au savarsit astfel de fapte. Sa se gandeasca la cuvantul infricosator: Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, si celelalte (Mt. 25, 4)." Sfantul Ioan Gura de Aur ne indeamna inca si mai limpede "sa plangem pentru ca ne-am lipsit de mantuirea noastra" si "sa avem intotdeauna inaintea ochilor privelistea iadului". Un frate descrie astfel starea calugarilor: "Noi, calugarii, pururea staruim in post si priveghere [...], lipsindu-ne trupul de toata odihna, suspinand si plangand si spunand ca suntem vrednici de osanda gheenei" [sublinierea noastra]. In Pateric aflam multe pilde de asemenea nevointa. Astfel, un parinte foarte sfant spune unuia care venise sa-l vada: "Sa stii, fiule, ca eu sunt cel mai mare pacatos dintre toti oamenii si una am in minte, ca locul meu este printre cei din iad, care nu sunt vrednici sa vada fata Mantuitorului." Din Voroava celor doisprezece pustnici, in care mai multi sihastri isi arata felul vietuirii, aflam ca doi dintre ei aveau o astfel de nevointa: "Al treilea spuse: Eu, din zori [...], ma scobor cu mintea la iad ] si cercetez toate salasele; imi supun madularele la chinuri si plang cu cei ce plang acolo [...]. Al doisprezecelea zise: Eu imi vad pacatele mele si oriunde merg le vad mergand inaintea mea si singur ma osandesc la iad si spun: Mergi de stai cu cei asemenea tie; caci intr-adevar dupa putina vreme vei fi in aceeasi osanda cu ei. Iar acolo, fratilor, vad suspin si plans cum nu se poate spune si scrasnirea dintilor, trupuri care se chinuie si tremura din cap pana-n picioare. Atunci ma arunc la pamant si pun pe mine cenusa si ma rog fierbinte la Dumnezeu sa nu ma lase in astfel de chin. Mai vad si un iezer de foc clocotind, intins cat vezi cu ochii, involburat si mugind, cu valuri de foc mari pana la cer; iar acolo vad multime nenumarata de oameni aruncati de diavolii cei salbatici. Si cu totii scot tipete si urlete cum nu s-au auzit vreodata pe pamant, si ard cu totii ca niste lemne uscate, caci din pricina pacatelor lor mila lui Dumnezeu s-a departat de ei. Atunci plang pentru tot neamul omenesc, care cu indrazneala isi vede de vorbirile si grijile sale, in vreme ce lumii i s-au gatit asemenea chinuri. Si-n astfel de lucruri imi tin mintea , nevoindu-ma cu plansul despre care a vorbit Dom-nul (cf. Mt. 5, 4), socotindu-ma nevrednic de cer si de Pamant si cugetand la ce s-a scris: Facutu-mi-s-au lacrimile mele paine ziua si noaptea (Ps. 41, 3)." Unii Parinti dau marturie despre o vedere cu adevarat a iadului insotita uneori de o simtire launtrica a lui si deci de o mare suferinta. Astfel, aflam dintr-un cuvant din Pateric ca: "Un ucenic a auzit odata noaptea cum Batranul lui striga cu putere, scrasnind din dinti si plangand. Si voind ucenicul sa-1 mangaie, zicea Batranul: Am fost dus la iad si am vazut in ce suferinta se afla sufletele pacatosilor si nu ma mai pot mangaia."
Pentru Parinti, scopul acestei nevointe - a cugeta la iad si a te socoti atat de vrednic de el incat sa simti de mai inainte chinurile de acolo - este dobandirea mai deplina si mai adanca a caintei, ca si a formelor sale mai inalte, strapungerea inimii, intristarea dupa Dumnezeu si lacrimile, si mai ales a smereniei desavarsite, stare pe care ei o socotesc esentiala pentru viata duhovniceasca. Or, am vazut ca spre acestea tintea si staretul Siluan, in a carui invatatura aflam drept teme fundamentale, pe langa iubirea lui Dumnezeu si a aproapelui, pocainta si smerenia.
Jean Claude Larchet
