Sfantul Siluan Athonitul vorbea numai ce-i dadea sa vorbeasca Duhul Sfant

Sfantul Siluan Athonitul vorbea numai ce-i dadea sa vorbeasca Duhul Sfant Mareste imaginea.

In această epocă de deplină maturitate duhovnicească, arhimandritul Sofronie îl întâlneşte pe Cuviosul Siluan. In cartea sa, el face un portret fizic şi moral al sfântului şi relatează câteva dintre convorbirile lui Siluan la care a asistat sau despre care acesta i-a vorbit. Aşa cum ne arată şi cele câteva fotografii ale sale, schimonahul Siluan era un om robust, cu trup şi trăsături virile, puternice şi aspre de ţăran rus, deprins cu munca fizică. Oferă imaginea unei remarcabile armonii şi a unui echilibru perfect între forţele fizice şi morale. Asprimea trăsăturilor nu reuşeşte să ascundă întru totul blândeţea, delicateţea şi profunda sa sensibilitate (care n-are nimic de-a face cu sentimentalismul morbid, efeminat ori larmoiant).

Refractar la orice minciună, răutate, judecată, vulgaritate sau meschinărie, era de o mare nobleţe interioară. Calm, serios (surâdea doar, nu râdea niciodată), blând, era mai presus de toate un om al smereniei, gata oricând de a ceda celuilalt şi de a asculta. Vorbea puţin şi atunci simplu, fără echivocuri şi, mai ales, fără nici cea mai mică trufie. Nu contrazicea niciodată, nu judeca niciodată pe nimeni.

Dacă cineva era criticat în prezenţa sa, îi lua apărarea. Dacă nu era înţeles sau era contrazis tăcea, pentru că nu spera să convingă pe interlocutor cu explicaţii şi argumente în lucruri în care decisivă e doar experienţa duhovnicească.

Şi, mai presus de orice, când vorbea, nu vorbea niciodată după mintea sa, ci numai ce-i dădea să vorbească Duhul Sfânt. Intr-o discuţie avută pe când era la Vechiul Russikon (deci pe la începutul secolului nostru) cu un renumit pustnic din Caucaz, părintele Stratonik, aflat în vizită la Athos pentru un „schimb de experienţă” duhovnicească, părintele Siluan a reuşit să-l impresioneze cel mai mult dintre zecile de monahi şi asceţi cu care acesta s-a întâlnit. (După două luni de întâlniri cu părinţii athoniţi, părintele Stratonik era oarecum dezamăgit, căci nu aflase nimic nou.) Cu smerenie, Siluan i-a atras părintelui Stratonik atenţia asupra faptului că vorbea prea mult „după mintea sa” şi de aceea discursurile sale, deşi inspirate şi foarte admirate de monahii athoniţi ruşi, erau lipsite de claritatea duhovnicească ultimă. După care îi cere ascetului caucazian să răspundă la trei întrebări care atingeau miezul problemei: „Cum vorbesc cei desăvârşiţi?”, „Ce înseamnă să te predai voii lui Dumnezeu?“, „În ce constă ascultarea?”. După o scurtă tăcere, sesizând importanţa întrebărilor şi discreţia procedurii lui Siluan, la prima întrebare părintele Stratonik răspunde: „Nu ştiu.

Spuneţi-mi sfinţia voastră“. Atunci Siluan a zis: „Nu spun nimic de la ei înşişi, ci numai ce le insuflă Duhul Sfânt.” Ruşinat, părintele Stratonik îşi dă seama că e încă departe de desăvârşire şi că are încă multe de aflat de la Siluan (…) Tăcut şi meditativ, părintele Stratonik a plecat plin de recunoştinţă şi, de atunci – spre marea uimire a confraţilor lui Siluan -, când în discuţiile avute cu alţi monahi venea vorba de subtilităţi duhovniceşti, el spunea la toţi: „îl aveţi pe părintele Siluan, pe el să-l întrebaţi“. Faptul a produs desigur senzaţie şi invidie printre monahii de la Russikon, care îl apreciau pe Siluan pentru modestia şi blândeţea sa, dar nu le-ar fi trecut vreodată prin minte să-i ceară sfatul, socotindu-l un om simplu, un ţăran neînvăţat.

Mulţi monahi nu-l iubeau. Sobrietatea sa ascetică îi deranja pe monahii neglijenţi care nu se dădeau în lături de la câte un pahar de rachiu sau votcă şi care sau nu-i răspundeau la salut, sau îl apostrofau adeseori zicându-i: „Sfânt blestemat!” sau, în batjocură: „Luminatul!” Libertatea cu care vorbea deschis, când era întrebat, despre Dumnezeu ca Tată al său milostiv şoca pe mulţi, chiar dintre cei îmbunătăţiţi, care-l priveau cu rezervă: „Sau e în rătăcire, sau e mare!“, suspectând în familiaritatea cu care vorbea despre Dumnezeu şi cele duhovniceşti o lipsă de smerenie primejdioasă.

Cu altă ocazie, unul dintre monahi, membru în consiliul mănăstirii, l-a întrebat pe un vizitator ortodox: „Nu înţeleg de ce voi, nişte universitari şi savanţi, mergeţi la părintele Siluan, un ţăran simplu şi neînvăţat. Nu e nimeni mai învăţat decât el în mănăstire?” „Pentru a înţelege pe Siluan trebuie să fii un universitar“, a răspuns nu fără ruşine oaspetele. Un alt monah vorbea despre acelaşi lucru cu părintele bibliotecar: „Mă întreb: de ce se duc la el? Mi se pare că nu citeşte, totuşi, nimic“. La care bibliotecarul a răspuns: „Nu citeşte nimic, dar face totul, pe când ceilalţi citesc totul, dar nu fac nimic“.

In discuţiile avute cu părintele Sofronie sau cu alţi monahi, Siluan accentua mereu şi mereu necesitatea dobândirii Duhului Sfânt pe calea rugăciunii neîncetate şi a smereniei. Dumnezeu nu poate fi cunoscut însă de mintea care speculează abstract despre El sau în marginea Scripturii, ci numai de mintea care, în stare de rugăciune curată (deci în smerenie!), participă nemijlocit la însuşi modul de existenţă al lui Dumnezeu şi devine asemenea lui Dumnezeu în Duhul Sfânt. Pentru a se putea însă uni cu Dumnezeu Cel în Treime, omul trebuie să renunţe la egoismul său adamic, la voia sa proprie, la conceptele sale, la imaginaţia sa, care toate pot deveni vehicul al amăgirii demonice şi autojustificării şi autoedificării omului, ridicând tot atâtea ziduri şi obstacole în calea venirii şi intrării Duhului Sfânt şi a vieţii lui Dumnezeu în om.

Rugăciunea curată este rugăciunea Duhului în om şi ea nu are nimic comun nici cu reveria sentimental-pietistă psihologizantă, nici cu meditaţia intelectual-cerebrală conceptualizată. Duhul Sfânt nu vine însă decât acolo unde întâlneşte ascultarea şi smerenia lui Hristos. Iar singurul criteriu al prezenţei Lui este acela dacă se naste în suflet străpungerea inimii, smerenie şi iubire de vrăjmaşi. Dacă în urma experienţei sufletul nu simte umilinţă şi milă, ci, dimpotrivă, orgoliu şi indiferenţă faţă de soarta lumii şi a semenilor, e semn sigur că ea este o amăgire primejdioasă şi e inspirată de demoni.

Intr-o discuţie cu părintele Sofronie care îşi exprima regretul pentru a nu-şi fi terminat studiile teologice care l-ar fi putut ajuta să înţeleagă mai bine scrierile Părinţilor, Siluan i-a replicat: “Şi credeţi că e chiar aşa important? După părerea mea, un singur lucru e important: să devenim smeriţi pentru că mândria ne împiedică să iubim“.

Diac. Ioan I. Ica jr.,
Din prefata volumului "Sfantul Siluan Athonitul - Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei si iubirii lui Hristos", Editura Deisis

Rugăciune către Sfântul Siluan Atonitul

O, Sfinte Siluane, cu lacrimile tale ai dobândit smerenia lui Hristos în Duhul Sfânt și dascăl al iubirii de vrăjmași ai devenit în acest veac plin de ură și de tulburare! O, dulce psaltire a pocăinței și alăută binecântătoare a Duhului Sfânt!

Noi, cei însuflețiți de viețuirea ta cea aleasă, ne plecăm genunchii în fața sfințeniei tale care rușinează pe cei ce nu mai cred că Dumnezeu lucrează în Biserica Sa și îți mărturisim că inimile noastre suspină după liniștea ta, după dragostea ta de Dumnezeu, de oameni și de vrăjmași.

Mărturisim că avem nevoie de mijlocirea ta pentru noi la Dumnezeu, Sfinte Siluane, că mult suntem tulburați în această lume care ne învață să fim răi, iubitori de slava deșartă și orbi ai păcatului. Roagă-L, Părinte Sfinte, să ne dăruiască și nouă blândețea Sa, îndelunga-răbdare, tăcerea, înfrânarea și iubirea Lui cea dumnezeiască pentru toată făptura.

Sfinte Siluane, tu care ai trecut prin atâtea încercări duhovnicești întărit de Sfântul Duh, nu ne lăsa să fim înghițiți de marea lumii acesteia. Fii călăuza noastră, fii povățuitorul nostru, mijlocește pururea pentru noi ca să stingem văpaia patimilor, să biruim răul din inimile noastre și astfel să ne mântuim sufletele.

Așa, Cuvioase Părinte Siluane, podoaba călugărilor din Sfântul Munte al Athosului, cel care te-ai făcut pe tine lăcaș Sfintei Treimi, izbăvește pe cei ce cu credință săvârșesc prea cinstită pomenirea ta și pe cei ce sărută cu evlavie moaștele tale, spre slava Celui ce S-a proslăvit în tine și dăruiește prin tine tămăduire tuturor celor ce aleargă la ajutorul tău.

Văzând răutatea și nimicnicia noastră, Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce l-ai numărat pe Sfântul Siluan în ceata aleșilor Tăi, trimite-l nouă ca pe un adevărat Părinte, spre a ne povățui cum să traim o viață cuviincioasă, o viață de nevoință și de rugăciune, ca să Te aflăm milostiv în ceasul morții și la Înfricoșătoarea Judecată. Amin.

Din invataturile Sfantului Siluan Athonitul

Gândurile mele m-au frământat ani îndelungaţi, dar mila Domnului a fost cu mine fără sfârşit. Şi dacă Domnul nu m-ar fi povăţuit ca un Bun Păstor cu harul Său, vrăjmaşii m-ar fi înghiţit.

Scriu despre mila Domnului şi îmi este uşor să scriu, fiindcă sufletul meu cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt şi ştie cât de mult îl iubeşte El pe om. După mulţimea iubirii şi blândeţii Lui, El nu-şi aduce aminte de păcatele noastre.

Duhul meu doreşte nesăturat când să se roage, când să scrie sau să vorbească despre Dumnezeu, dar sufletul meu nu vrea să audă nimic din cele ale lumii.
Dacă vorbeşti sau scrii despre Dumnezeu, roagă-te şi cere de la Domnul să te ajute şi să-ţi lumineze înţelegerea, şi Domnul te va ajuta şi povăţui. Dacă este în tine o nedumerire, închină-te de trei ori până la pământ şi zi: „Milostive Doamne, Tu vezi că sufletul meu e în nedumerire şi mi-e frică să nu greşesc. Luminează-mi înţelegerea, Doamne”.

Şi Domnul te va lumina negreşit, căci El este foarte aproape de noi. Dar dacă te îndoieşti, nu vei primi ceea ce ceri. Aşa a zis Domnul lui Petru: „Pentru ce te-ai îndoit, puţin credinciosule?” [Mt 14, 31] atunci când acesta începea să se scufunde în valuri. Aşa şi sufletul, când se îndoieste, începe să se scufunde în gândurile cele rele.
„Doamne, dă-ne credinţă neclintită în Tine prin Duhul Sfânt!”.

Când cel căruia nu i s-a dat să înveţe pe alţii învaţă totuşi, el întristează pe marele Dumnezeu.

Sunt oameni, şi chiar oameni mari, care atunci când se iveşte o nedumerire, nu se întorc spre Domnul; or atunci trebuie să spună deschis: „Doamne, sunt un om păcătos şi nu înţeleg ce trebuie să fac, dar Tu, Milostive, luminează-mi înţelegerea cum şi ce trebuie să fac!”

Domnul Cel Milostiv nu vrea ca sufletul nostru să se cufunde în zăpăceala care vine de la vrăjmaşul şi ne insuflă ce trebuie să facem şi ce nu trebuie să facem.

Când ştim multe, să mulţumim Domnului pentru cunoaşterea dată. Dar numai cunoaşterea singură nu e de ajuns; trebuie să fie în suflet şi roadele Duhului [Ga 5, 22] sau măcar un grăunte mic care la vremea lui să crească şi să aducă roadă multă [In 12,24].

Scriu şi îmi este uşor să scriu, pentru că sufletul meu cunoaşte pe Domnul. Dar e mai bine să te rogi fără împrăştiere, pentru că rugăciunea e mai de preţ decât orice. Dar sufletul n-are putere să se roage necontenit cu aceeaşi aprindere, şi de aceea trebuie să i se dea răgaz de odihnă de la osteneala rugăciunii; atunci putem citi, sau cugeta, sau scrie despre Dumnezeu – după cum ne insuflă Domnul.

Bun lucru este a cugeta la legea Domnului ziua şi noaptea. Prin aceasta sufletul îşi găseşte odihna în Dumnezeu şi Domnul îmbrăţişează tot sufletul, şi atunci pentru el nu mai e nimic altceva afară de Dumnezeu.

Când sufletul este în Dumnezeu, el uită cu totul lumea şi atunci sufletul vede pe Dumnezeu. Alteori însă, Domnul mişcă prin harul Său sufletul să se roage pentru toată lumea, şi uneori chiar şi pentru un singur om. Când şi cum vrea Domnul.

Dar ca să vedem tainele lui Dumnezeu, trebuie să cerem necontenit de la Domnul să ne dea duh smerit, şi atunci le vom cunoaşte prin Duhul Sfânt.

Cunoaşte că atunci când o nenorocire loveşte un norod şi sufletul tău plânge pentru el înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu se va milostivi de el. Pentru aceasta, Duhul Sfânt se atinge de suflet şi îi dă rugăciune pentru oameni, ca ei să fie miluiţi. Aşa iubeşte Domnul Cel Milostiv zidirea Sa.

Poate va spune cineva: „Cum să mă rog pentru lumea întreagă, când nu mă pot ruga nici pentru mine însumi?” Dar aşa vorbeşte cine n-a înţeles că Domnul ascultă rugăciunile noastre şi ia aminte la ele.

Roagă-te simplu, ca un copil, şi Domnul va asculta rugăciunea ta, pentru că Domnul nostru este un Părinte atât de milostiv că noi nu putem să înţelegem sau să ne închipuim aceasta, şi numai Duhul Sfânt ne descoperă marea Lui iubire.

Celui ce iubeşte pe cei întristaţi, Domnul îi dă o rugăciune fierbinte pentru oameni. El se roagă cu lacrimi pentru norodul pe care-l iubeşte şi pentru care se întristează, şi această întristare a lui este plăcută lui Dumnezeu.

Domnul îşi alege rugători pentru întreaga lume. Nevoitorului [ascetului] Parfeni din Kiev [secolul XIX], care dorea să ştie ce este „schima cea mare” a monahilor, Maica Domnului i-a spus: „Schimnicul e un rugător pentru întreaga lume”.

Domnul vrea să-i mântuiască pe toţi oamenii şi în bunătatea Lui cheamă la El lumea întreagă. Domnul nu ia voinţa de la suflet, ci prin harul Său El o îndreptează spre bine şi o atrage spre iubirea Lui. Când Dumnezeu vrea să miluiască pe cineva, atunci insuflă altora dorinţa de a se ruga pentru acesta şi-i ajută în rugăciunea aceasta. De aceea, trebuie ştiut că atunci când se iveşte dorinţa de a te ruga pentru cineva, e semn că Domnul însuşi vrea să miluiască acest suflet şi ascultă cu milostivire rugăciunile tale. Nu trebuie însă confundată această dorinţă de a te ruga insuflată de Domnul cu dorinţa iscată de legătura pătimaşă faţă de cel sau cea pentru care te rogi.

Când rugăciunea izvorăşte numai din întristare faţă de cineva aflat în viaţă sau care a murit, ea este liberă de orice legătură pătimaşă. In această rugăciune sufletul se întristează pentru acesta şi se roagă din inimă, iar aceasta e un semn al milei lui Dumnezeu.

Sufletul meu a făcut experienţa şi a văzut o mare milă faţă de mine şi faţă de cei pentru care m-am rugat. Şi am înţeles aşa că atunci când Domnul ne dă întristare pentru cineva şi ne insuflă dorinţa de a ne ruga pentru el, aceasta înseamnă că Domnul vrea să miluiască acel om. De aceea, dacă te întristezi pentru cineva, trebuie să te rogi pentru el, fiindcă atunci Domnul vrea să-l miluiască pentru tine. Tu roagă-te şi Domnul te va asculta şi vei preamări pe Dumnezeu.

Orice mamă când află de copiii ei că sunt în nenorociri suferă greu sau chiar şi moare. Ceva asemănător am încercat şi eu. Un copac doborât şi cu toate crengile tăiate a început să se rostogolească cu repeziciune pe coastă spre un om. Il vedeam dar, din pricina marii spaime care m-a cuprins, n-am putut să strig: „Repede, fereşte-te!” Inima mi s-a strâns într-un hohot de plâns şi copacul s-a oprit. Omul era un străin pentru mine; nu-l cunoşteam, dar, dacă ar fi fost rudenie cu mine, nu cred că aş mai fi rămas în viaţă.

Rugăciunea celor mândri nu e plăcută Domnului, dar atunci când se întristează sufletul unui om smerit, Domnul îl ascultă negreşit.

Un bătrân ieroschimonah, ce trăia la Muntele Athos, a văzut cum urcau la cer rugăciunile monahilor – şi nu mă mir de aceasta. Acelaşi „bătrân” [„stareţ”], în copilărie, văzând supărarea tatălui său din pricina unei mari secete care ameninţa să nimicească întreaga recoltă de grâne, s-a dus pe un câmp cu cânepă din grădină şi a început să se roage: „Doamne, Tu eşti bun, Tu ne-ai făcut, ne hrăneşti şi îmbraci. Tu vezi, Doamne, cum se întristează tatăl meu pentru că nu plouă. Fă să cadă ploaie pe pământ.”

Şi îndată s-au strâns nori şi a căzut ploaie, şi pământul s-a umplut de apă.

Un alt „bătrân” [„stareţ”] ce trăia pe malul mării, lângă un liman [stim de la ucenicul sau, Cuviosul Sofronie, ca e vorba de Sfantul Siluan insusi, n.n.], mi-a povestit următoarele: „Era o noapte întunecată. Limanul era plin de bărci de pescari. S-a pornit însă o furtună, a cărei tărie creştea cu repeziciune. Bărcile au început să se lovească unele de altele. Oamenii încercau să le lege de mal, dar lucrul era cu neputinţă pe întuneric şi pe furtună. Toţi se tulburau. Pescarii strigau cu voce tare şi era groaznic să auzi strigătele înspăimântate ale oamenilor. Am simţit o adâncă durere pentru norod şi m-am rugat cu lacrimi: „Doamne, potoleşte furtuna, linişteşte valurile, ai milă de oamenii Tăi chinuiţi şi scapă-i!”

Şi îndată furtuna a încetat, marea s-a liniştit şi oamenii, liniştindu-se, au mulţumit lui Dumnezeu.

Odinioară, credeam că Domnul face minuni numai la rugăciunile sfinţilor, dar acum am cunoscut că Domnul face minuni şi pentru cel păcătos, de îndată ce sufletul lui se smereşte, fiindcă atunci când omul învaţă smerenia, Domnul ascultă rugăciunile lui.

Mulţi zic din lipsă de experienţă: Cutare sfânt a făcut o minune, dar eu am cunoscut că Duhul Sfânt Care viază în om săvârşeşte minunile. Domnul vrea ca toţi să se mântuiască şi să fie veşnic împreună cu El, şi de aceea ascultă rugăciunile omului păcătos pentru folosul altora sau al celui ce se roagă.

Cu lacrimi îl rog pe Domnul pentru cei ce îmi cer să mă rog pentru ei: „Doamne, dă-le Duhul Tău Cel Sfânt, ca ei să Te cunoască prin Duhul Sfânt!

 

23 Septembrie 2016

Vizualizari: 144

Voteaza:

Sfantul Siluan Athonitul vorbea numai ce-i dadea sa vorbeasca Duhul Sfant 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

Sfantul Siluan Athonitul

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE