Un detinut si Sfantul Siluan

Un detinut si Sfantul Siluan Mareste imaginea.

Un detinut si Sfantul Siluan Athonitul

Intr-o zi, preotul penitenciarului mi-a spus ca de cativa ani un monah benedictin de la Abatia Maria Laach viziteaza cativa detinuti si ca ar dori sa-mi faca cunostinta cu acesta. El urmarise cu atentie evolutia mea religioasa, gata in permanenta pentru intrebari, insa ii lipsea timpul pentru o ingrijire mai speciala. Nu aveam nici o obiectie in a face cunostinta cu un monah, si atunci cand, dupa cateva saptamani, ne-am intalnit la parter, mi-a spus ca monahul benedictin cu pricina avea sa vina in ziua urmatoare. A doua zi mi-a spus ca Parintele Severin venise intr-adevar ca sa-si ia ramas-bun, dar cu toate acestea voia sa ma cunoasca.

Si astfel, in camera de primire a vizitatorilor, a intrat un barbat in varsta, cu parul alb si barba, in costum. Ma asteptasem sa vad un monah imbracat in tinuta monahala si eram oarecum uimit. Am intrat in discutie, si el a povestit ca din motive de varsta vrea sa renunte la ingrijirea detinutilor. Ochii sai seriosi s-au aprins in cursul discutiei, si am putut observa ca avem in fata un om deosebit. Gesturile si jocul privirilor tradau o viata duhovniceasca autentica. Increderea si bucuria de viata, dar si o anumita inflexibilitate deveneau limpezi in intreaga sa comportare, intr-un fel mi-a devenit numaidecat simpatic.

Preotul ne-a lasat singuri si ne-am adancit in discutie. I-am povestit despre mine si despre eforturile mele de a picta icoane, despre esecul meu initial si despre indreptarea mea spre credinta cu toate consecintele care decurg de aici. M-a ascultat cu atentie si mi-a pus mereu intrebari. La sfarsit mi-a fagaduit sa revina.

Fie din pricina descrierii evolutiei mele religioase, fie a gandului meu de a intra ulterior intr-o manastire, fie pur si simplu din pricina faptului ca ne-am simpatizat ca oameni la prima vedere, aceasta n-avea sa fie ultima sa vizita in Rheinbach. Mi s-a parut extraordinar faptul de a fi cunoscut pentru intaia oara un monah ce vietuia in permanenta intr-o manastire si dispunea de o experienta corespunzatoare, si care se putea dovedi pretioasa pentru calea mea ulterioara.

Cateva saptamani mai tarziu, Parintele Severin a venit din nou sa ma viziteze, si intalnirea noastra a purtat amprenta bucuriei reciproce a revederii. In prima convorbire ii povestisem ca ma rugam din Ceaslov citind laudele, ceasul al saselea si vecernia. Acum mi-a facut surpriza sa-mi aduca cele trei volume ale Ceaslovului monahal aflat in uz la monahii benedictini. Bucuria mea a fost fireste imensa si gandul de a ma putea ruga acum in acelasi chip ca monahii benedictini a facut sa se nasca un sentiment de intimitate. Mi se parea a fi inceputul si primul pas in directia unei forme de viata care sa ma conduca, in masura in care corespundea vointei lui Dumnezeu, spre manastire. Mi-a explicat modul de folosinta, astfel ca am putut integra si ceasurile in desfasurarea programului meu zilnic. Acum eram in masura sa-mi adaptez in larga masura ritmul vietii mele dupa cel al monahilor.

In continuarea discutiei am aflat si alte lucruri despre viata in manastire, care nu corespundeau intotdeauna idealului pe care si-l face cu usurinta cel aflat in afara manastirii. Convorbirea cu Parintele Severin m-a impresionat foarte tare. Inainte de toate nu era unilaterala, ci un schimb in care doua cai de viata cu totul diferite convergeau intr-un tel comun: el, monahul, care gasise calea spre manastire de tanar, intr-o vreme cand eu abia vedeam lumina zilei, si care-si orientase intreaga sa viata spre Dumnezeu; si, pe de alta parte, eu cu toata cariera mea negativa care m-a adus in inchisoare si m-a condus pe aceasta cale ocolita spre credinta si spre Dumnezeu.

Pentru mine, aceasta discutie a fost cu atat mai pretioasa, cu cat propria mea evolutie duhovniceasca aflata abia la inceputuri statea asa-zicand pe o pojghita subtire. Parintele Severin s-a simtit obligat sa ma ajute in dobandirea unui cat mai solid fundament religios. Voia sa-mi fie sfatuitor pentru toate intrebarile care ma framantau. Astfel mi-a fagaduit sa revina regulat la distante scurte si sa ma aprovizioneze cu literatura duhovniceasca.

In zilele urmatoare m-am ocupat de Ceaslovul care era mult mai dezvoltat decat cel pe care-l cunoscusem deja. De la preotul nostru am primit si asa-numitele Lectionare, care cuprindeau textele din Vechiul Testament si Noul Testament, citirile din operele Sfintilor Parinti, ca si relatarile din Vietile Sfintilor pentru fiecare zi. Prin aceasta dispuneam de toate textele pentru a-mi putea petrece ziua potrivit traditiei monahale.

La ceasurile de rugaciune de pana acum am adaugat si privegherea in zori si pavecernita seara tarziu, astfel ca acum intreaga zi era incadrata in ritmul rugaciunii. intr-un interval de doua saptamani citeam toti psalmii, care imi devenisera treptat extrem de pretiosi si o parte inseparabila a vietii mele. Plin de recunostinta si bucurie, priveam actiunea mea nu ca un exercitiu obligatoriu, ci imi implineam o indatorire ce tasnea din inima, care imi imbogatea viata, imi impartasea energie si o considerabila incredere si bucurie de viata.

N-as fi putut insa spune ce anume ma imboldea de fapt sa-mi schimb astfel viata si sa nazuiesc dupa un stil de viata monahal. Simteam pur si simplu ca ma aflam pe calea cea dreapta. Era un glas launtric care striga si in care ma incredeam. Acesta imi spunea ca astfel viata mea avea un sens si ca mi-a fost harazita o misiune. Era o misiune care ma umplea de bucurie, dar in care observam ca eu ca persoana nu eram atat de important. Nu era vorba in primul rand atat de mine insumi.

Nazuiam tot mai mult dupa o misiune si o slujire pentru semenii mei, pe care-i aminteam in rugaciunea mea. De aceasta din urma se lega un sentiment de fericire cu neputinta de nedescris, o euforie spumeganda si un real sentiment de bucurie de viata ce-mi cuprindea tot trupul si ma simteam purtat de o mare incredere in Dumnezeu. Se vedea conturandu-se o cale ce dobandea un chip tot mai limpede si care ma atragea cu putere. in acest sens ma simteam tot mai mult legat de toti monahii care isi consacrasera viata lui Dumnezeu si slujirii Lui.

Ma sculam devreme, la ora cinci, si imi incepeam ziua cu textele utreniei, rugaciunea de dimineata cu care incepe ziua in manastiri. In jurul orei sase eram solicitat la munca mea de ingrijitor si le duceam detinutilor din sectorul meu micul dejun. Dupa aceasta veneau laudele de dimineata. Incepea pentru mine propriu-zis ziua de lucru, dat fiind ca epuizasem tot ceea ce trebuia facut. Dupa care pana la amiaza ma ocupam de pictura, toate aceste activitati fiind insotite mai mult sau mai putin de rugaciunea lui Iisus.

Dupa impartirea pranzului venea ceasul al saselea, ceasul amiezii, si ma conducea intr-o noua faza de meditatie si de rugaciune. Pana dupa-amiaza tarziu ma dedicam din nou zugravirii icoanelor. inainte de distribuirea cinei, vecernia incheia ziua de lucru. Cu ajutorul lui Dumnezeu munca zilei se incheia acum in esenta cu succes.

Restul serii trecea cu lucrari pregatitoare, iar in lunile de vara, cand lumina se prelungea pana tarziu, cu pictura si cu cititul cartilor. inainte de culcare, pavecernita si un rozariu in cinstea Maicii Domnului incheiau ziua. Tot ceea ce facusem si traisem in decursul zilei puneam acum in chip constient in mana lui Dumnezeu.

In acest fel imi petreceam acum zilele. Faptul ca eram in inchisoare si incarcerat si-a pierdut cu totul importanta. Nu mai era esential unde anume traiam, ci numai cum traiam. Noua forma de viata ma atragea, corespunde nevoii mele de recunostinta fata de Dumnezeu. Ea lasa loc meditatiei, in care isi avea locul si sentimentul de vinovatie. Mai cu seama psalmii ma atrageau din ce in ce mai mult pe calea lor.

Binecuvanteaza suflete al meu pe Domnul si nu uita toate rasplatirile lui. Pe Cel ce curateste toate faradelegile tale, pe Cel ce vindeca toate bolile tale, pe Cel ce izbaveste din stricaciune viata ta, pe Cel ce te incununeaza cu mila si cu indurari, pe Cel ce umple de bunatati dorirea ta. Indurat si milostiv este Domnul, indelung-rabdator si mult-milostiv. Nu dupa pacatele noastre a facut noua, nici dupa faradelegile noastre a rasplatit noua, ci cat este departe cerul de pamant, atat este de mare mila Lui spre cei ce se tem de El. Pe cat sunt de departe rasariturile de la apusuri, departat-a de la noi faradelegile noastre. in ce chip miluieste tatal pe fii, asa a miluit Domnul pe cei ce se tem de Dansul" (Psalmul 102). Cata iubire si incredere sunt in aceste cuvinte pe care le puteam rosti din toata inima mea !

Frumusetea variata a psalmilor imi insotea ziua de munca, aseza ca un sigiliu asupra ei, punea accente si devenea orientare. Chiar si in trista viata de zi cu zi a inchisorii, cu toate problemele, necazurile si dificultatile ei, imi era acum cu putinta sa merg la fratii mei detinuti aflati impreuna cu mine, sa fiu fratele lor si sa-i accept asa cum erau.

Cu vizitele sale regulate, Parintele Severin mi-a insotit si pe mai departe evolutia. Am vorbit cu el despre tot ceea ce ma framanta. M-a aprovizionat si cu literatura ce urma sa-mi fie de mare ajutor in evolutia mea duhovniceasca. Prin parintele Henri Nouwen il descoperisem pe Parintele Thomas Merton, un monah benedictin trapist, cunoscut in intreaga lume prin cartile sale. Parintele Severin mi-a adus cateva din cartile sale, care mi-au vorbit foarte mult. In

"Muntele celor sapte trepte”, Parintele Merton isi descrie calea sa care, dupa depasirea multor obstacole, a dus in 1939 la convertire, si mai apoi la intrarea in Manastirea Gethsemani din Kentucky, SUA. Era impresionant cat de consecvent si-a urmat calea dupa ce i-a devenit limpede faptul ca Dumnezeu il chemase.

Ma simteam deosebit de atras de forma sa de expresie simpla, neartificiala, lipsita de amprenta oricarei dulcegarii cucernice. Descrierea parintelui Merton m-a intarit in hotararea mea de a nazui dupa o viata de manastire. Cartile sale

"Nimeni nu este o insula” si "Semnul lui Iona” mi-au consolidat convingerea ca o viata sub calauzirea lui Dumnezeu, o supunere neconditionata, de bunavoie si cu bucurie ar putea deveni sensul si telul noii mele cai.

Experiente repetate imi confirmau mereu ca puteam zidi pe temelia care e Dumnezeu si ma puteam increde in El, ca intorcandu-ma consecvent spre Dumnezeu gasesc puterea de a accepta linistit si negativul ca fiind voia Lui. Impresiile, gandurile si reprezentarile mele cu privire la ceea ce scria parintele Thomas Merton au constituit multa vreme tema discutiilor noastre. La aceasta s-a adaugat imprejurarea ca intalnirile noastre erau tot mai pline de bucurie frateasca; si asa am ajuns tot mai apropiati.

O alta carte care m-a impresionat indeosebi, devenind un adevarat sprijin si ajutor in viata mea, a fost cea care cuprindea descrierea vietii si scrierile Staretului Siluan, un monah ce traise la Muntele Athos din Grecia. Acesta se nascuse in 1866 ca fiu al unui taran rus, iar dupa serviciul militar a intrat in 1892 in Manastirea Pantelimon de pe Muntele Athos.

Printr-o adanca credinta si un exercitiu ascetic neincetat, el a ajuns o personalitate harismatica; fara sa nazuiasca insa niciodata la vreo functie speciala, a dus intre fratii sai o viata simpla, marcata de o munca grea si de experiente mistice, adormind in Domnul in anul 1938.

Arhimandritul Sofronie, un ucenic al lui Siluan, descrie viata sa - intrucat a putut-o cunoaste -, si invatatura sa, si comenteaza putinele insemnari pe care le-a lasat staretul. Fara educatie filozofica si teologica, Siluan a devenit insa un dascal al vietii duhovnicesti care in existenta sa, in mare masura necunoscuta, a trait cu. certitudinea faptului ca poate fi aproape de Dumnezeu.

Staretul Siluan, canonizat si proclamat sfant cu cativa ani in urma de Biserica Ortodoxa, a convins numai prin viata sa, prin experientele sale spirituale si mistice, devenind pentru multi model si povatuitor. Faptul de a putea cunoaste viata unui om sfant traitor in vremurile noastre a fost deosebit de insemnat si important pentru mine.

Dupa ce se hotarase de tanar pentru viata in manastire, a ajuns ulterior sa se indoiasca ca hotararea sa era cea corecta. Plin de avant se ruga lui Dumnezeu sa-i ierte pacatele. intr-o zi, la vecernie, se ruga inaintea icoanei Mantuitorului privind la ea si zicand:

"Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine pacatosul!"

La aceste cuvinte a vazut in locul icoanei pe Domnul Cel Viu si harul Duhului Sfant a umplut sufletul si trupul sau. in Duhul Sfant a cunoscut ca Iisus Hristos este Dumnezeu si l-a cuprins dorinta de a suferi pentru Hristos.

Incepand de atunci sufletul sau ardea de dragostea fata de Dumnezeu, si nimic pamantesc nu-l mai bucura. Faptul ca, in ciuda acestei experiente, era vizitat si chinuit de demoni, l-a nelinistit si tulburat tot mai mult pe tanarul monah, care a cerut atunci sfatul unui staret. Acesta si-a incheiat povatuirea cu cateva cuvinte prin care nu-si ascundea uimirea:

"Daca acum ai ajuns asa, ce vei fi la batranete!"

 Aceasta observatie funesta l-a impins insa pe tanarul monah neexperimentat intr-o tulburare sufleteasca si mai adanca. Multa vreme a fost expus ispitelor a nenumarati demoni. Aceasta lupta a durat timp de cincisprezece ani, pana cand glasul lui Dumnezeu i-a aratat calea:

"Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui!", a sunat sfatului Domnului.

 Siluan a devenit un monah de o adanca smerenie. Pizma si dispretul ii erau straine. Nu glumea si nu vorbea cu subinteles. Din pricina retinerii sale era apreciat ca sfatuitor de multi confrati. Prin modul sau de gandire simplu el punea punctul pe i si convingea prin viata sa duhovniceasca. Se ruga neincetat, adaptandu-si viata conditiilor in care se afla. Cea mai mare parte a noptii o petrecea rugandu-se sezand pe un scaunel sau in genunchi.

Ceasurile noptii erau importante pentru el, fiindca atunci nu se simtea deranjat, intrucat era liniste deplina. A nazuit mereu dupa rugaciunea curata, despre care spunea ca trebuie adusa intr-un duh de zdrobire, cand inima si mintea se topesc in rugaciune plina de iubire si smerenie si fara imprastiere.

O astfel de rugaciune e un dar al lui Dumnezeu ce nu poate fi dobandit prin stradanii omenesti. E puterea lui Dumnezeu care ridica pe om la o iubire imperceptibila si la o blandete de nedescris, il invaluie si il strabate de lumina dumnezeiasca.

Intreaga sa nazuinta era indreptata spre iubirea semenilor. Dumnezeu Care e iubirea suprema, cere acest lucru de la om si in libertatea sa il lasa pe acesta sa faca nu numai binele, ci si raul. Nimeni nu poate stavili desfasurarea raului, spunea staretul Siluan, numai rugaciunea iubirii e indeajuns de puternica pentru a stavili amploarea raului.

Astfel, el s-a rugat vreme de decenii cu lacrimi pentru intreaga lume, fiindca in acest lucru consta misiunea principala a monahismului, spunea el. intr-un mod neinteles i s-a impartasit staretului harul stiintei faptului ca lumea e sustinuta de Dumnezeu cata vreme in ea exista o asemenea iubire si o asemenea rugaciune. Daca lumea ar fi lipsita de ele, ea ar fi mistuita de focul urii si al neintelegerilor. Avea convingerea ca raul poate fi biruit numai prin bine.

In putinele lucruri pe care le-a scris, staretul Siluan spune inca de la inceput:

"Sunt batran si ma pregatesc sa mor, si scriu adevarul din dragoste pentru oameni". Ceea ce a scris arata cat de adanca era iubirea sa fata de oameni si fata de Dumnezeu si ca lua asupra sa orice osteneala pentru a-i sluji prin rugaciunea sa. Din pricina iubirii si smereniei sale nu judeca pe nimeni. Domnul ne iubeste, obisnuia el sa spuna, de aceea nu trebuie sa ne temem de nimic, ci numai de pacat.

Mesajul pe care l-a lasat este limpede si fara echivoc. Simplitatea vietii sale marcata de stradania de a sluji lui Dumnezeu si oamenilor, de a practica cu incomparabila consecventa iubirea de aproapele si de a se socoti pe sine insusi cel din urma dintre oameni, arata limpede ce anume cere Evanghelia de la noi.

Staretul Siluan este, asemenea atator sfinti din epoca noastra, o dovada a faptului ca si astazi exista oameni care-I slujesc lui Dumnezeu cu toata seriozitatea si lepadarea desavarsita de sine si se roaga pentru umanitate.

In acest context arhimandritul Sofronie povesteste o intamplare impresionanta. Intr-o zi a stat de vorba cu un monah care vietuia ca pustnic intr-un loc singuratic. Pustnicul avea saptezeci de ani, fata sa era plina de zbarcituri si de griji. Barba si parul erau albe si neingrijite. El a povestit urmatoarele: De multi ani sufletul sau sufera cand se gandeste la monahi. Ei au parasit lumea, au lasat parinti si patrie, pentru a trai dupa legea lui Hristos, si cu toate acestea n-au facut progrese in rugaciune.

Oamenii traiesc ca si mai inainte, in patimi, nestiinta nepasare si fara cainta. El s-a rugat si a plans pentru lume. Ce se va intampla cu oamenii ce vietuiesc in lume, daca nici macar noi monahii nu ne putem mandri cu asa ceva, se intreba adeseori, intr-o noapte, pe cand zacea deznadajduit si ostenit de plans cu fata la pamant, Domnul i S-a aratat si l-a intrebat:

De ce plangi?" El a ramas mut, insa nu si-a ridicat capul ca sa vada pe Hristos:

"Nu stii ca Eu sunt Cel ce judec lumea?" El tacea inca si nu se misca. Domnul a mai spus: "Ma voi milostivi de orice om, care fie si numai o singura data in viata sa a strigat dupa Dumnezeu".

Atunci un gand s-a ivit in inima lui: De ce sa ne mai chinuim asa in fiecare zi? Iar Domnul a raspuns acestui gand:

"Cine sufera pentru poruncile Mele, acela va fi prietenul meu in Imparatia Cerurilor, de altii insa ma voi milostivi". Dupa aceste cuvinte Domnul a pierit. Era, a subliniat pustnicul, cu desavarsire treaz cand a avut aceasta vedenie.

Ce mare nadejde sta in aceasta intamplare povestita de batranul pustnic. Aceasta istorie m-a impresionat profund si m-a convins ca trebuie sa nadajduim ca nu vom fi osanditi de Domnul din pricina vietii noastre pacatoase, chiar daca rugaciunea noastra e inca atat de nedesavarsita.

Bunatatea de neinteles a lui Dumnezeu se vede limpede in experienta pustnicului, caruia ii alunga toate gandurile de indoiala. Dumnezeu Se milostiveste de toti oamenii! Ce mangaiere, ce incredere se arata pentru noi toti care ne agatam atat de mult de viata de aici, care credem ca traim numai aici si acum. Fireste ca traim acum, fiecare in locul sau, si este bine acest lucru. Dar indiferent unde traim, aceasta viata este o treapta spre o existenta nesfarsita in apropierea lui Dumnezeu.

"Sfinte parinte Siluane, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!", se scrie in incheierea acestei carti, si din toata inima puteam spune si eu aceste cuvinte.

Dan Siluan

 

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 3548

Voteaza:

Un detinut si Sfantul Siluan 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

sfantul siluan athonitul

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE