Relatia dintre ratiune si credinta in teologia Sfantului Vasile Cel Mare

Relatia dintre ratiune si credinta in teologia Sfantului Vasile Cel Mare Mareste imaginea.

Omilia 22 catre tineri - Autoritatea Sfantului Vasile in recomandarile facute celor tineri

Atitudinea si gandirea Sfantului Vasile cel Mare fata de relatia culturii profane cu invatatura crestina reprezinta temeiuri semnificative in conturarea unei pozitii echilibrate si intelepte in aceasta problematica deosebit de complexa. In acest domeniu, Sfantul Vasile cel Mare s-a remarcat prin pozitia sa de mijloc, evitand pozitiile extreme si reductioniste. El depaseste atitudinea unor autori crestini care polarizau intr-o maniera categorica relatia dintre crestinism si cultura profana, opunandu-le categoric. Totodata, Sfantul Vasile cel Mare nu incearca nici o formula de acomodare sau justificare a Revelatiei prin invatatura exclusiv omeneasca.

In contextul actual al unei societati dominata de puterea informatiei, structurarea unei relatii oneste intre invatatura crestina si cultura, intre teologie si stiinta reprezinta o exigenta importanta a cercetarii teologice. Astfel teologia raspunde unei nevoi concrete, unor framantari efective ale lumii contemporane. Evitarea unor confuzii si a unor tendinte sincretiste in relatia dintre teologie si cultura, prin cultivarea unei constiinte a dialogului structurata cu discernamant, reprezinta un raspuns echilibrat si constructiv in aceasta problematica.

In acest sens, pozitia Sfantului Vasile cel Mare cuprinde repere semnificative si de mare actualitate, inclusiv pentru lumea contemporana. Autoritatea Sfantului Vasile in recomandarile facute celor tineri este data de instruirea sa de exceptie in cultura profana dublata si transfigurata de experienta sa duhovniceasca si eclesiala. Sfantul Vasile cel Mare nu recomanda sfaturi gratuite, detasate de experienta sa de viata. Puterea si revelatia atitudinii exprimate de marele sfant capadocian provin din asumarea cu maturitate a incercarilor vietii.

In inceputul Omiliei catre tineri, Sfantul Vasile cel Mare subliniaza ca viata si experienta traite de el il legitimeaza in ceea ce recomanda. El afirma: „Varsta pe care o am, multele incercari prin care am trecut si participarea din destul si la bucuriile si la neplacerile vietii, dascali in multe privinte, m-au facut sa am experienta lucrurilor omenesti, asa ca sint in stare sa arat si celor care acum isi incep viata care-i cea mai buna cale”.

Criterii in relatia teologie-cultura

Sfantul Vasile cel Mare recomanda o metodologie selectiva in cultivarea unei relatii adecvate intre teologie si cultura. Un criteriu esential il reprezinta discernamantul. Este nevoie de cultivarea discernamantului, de exersarea unei minti capabile sa selecteze ceea ce este potrivit cu invatatura crestina. Cei care se preocupa cu cultura profana nu trebuie sa se lase amagiti de farmecul autorilor sau lucrarilor. Educatia intelectuala nu trebuie incredintate acestor autori.

Sfantul Vasile cel Mare mentioneaza in acest sens: „Sa nu va minunati, dar, daca va spun ca prin propria mea cercetare am gasit ceva mai bun pentru voi, care frecventati in fiecare zi pe profesori si sunteti in legatura cu barbatii celebri din vechime prin scrierile pe care acestia le-au lasat. Tocmai pentru acesta vin sa va sfatuiesc. Ca nu trebuie sa dati cu totul acestor barbati carma mintii voastre, cum ati da carma unei corabii, si nici sa-i urmati oriunde v-ar duce, ci sa primiti de la ei atat cat va este de folos si sa stiti ce trebuie sa lasati la o parte”.

Un alt criteriu il reprezinta orientarea educatiei spre valorile vietii vesnice. Cultura profana propunea anumite valori legate de existenta omeneasca, de afirmarea in contextul lumii prezente. Sfantul Vasile arata ca adevaratele valori depasesc conditia biologica si ele ne orienteaza eshatologic spre viata vesnica a imparatiei lui Dumnezeu. Aceasta este viata adevarata propovaduita de Sfanta Scriptura. Mai ales in societatea contemporana dominata de mentalitatea consumista, de ceea ce inseamna o domnie a insignifiantului este importanta recuperarea si valorificarea adevaratelor repere pe calea cunoasterii autentice.

Sfantul Vasile cel Mare precizeaza: „Nici slava stramosilor, nici puterea trupului, nici frumusetea, nici maretia, nici cinstea data de toti oamenii, nici chiar demnitatea de imparat, in sfarsit, nimic din cele ce pot fi numite mari de oameni nu le socotim vrednice de dorit si nici nu admiram pe cei ce le au, ci, prin nadejdile noastre, mergem mai departe si facem totul pentru pregatirea altei vieti. Spre viata aceasta ne conduc Sfintele Scripturi, care ne instruiesc cu cuvintele lor pline de taina”.

Exersarea mintii cu invatatura „din afara” cum numesc Sfintii Parinti cultura profana determina o disciplinare si o pregatire a ratiunii pentru deschiderea catre cunoasterea implinita prin credinta. Sfantul Vasile cel Mare il da exemplu pe Moise care mai intai si-a exersat mintea cu invataturile egiptenilor, apoi s-a intarit prin credinta in invatatura dumnezeiasca. Un alt exemplu dat este cel al profetului Daniel, familiarizat cu intelepciunea haldeilor.

Fara a neglija dimensiunea estetica a scrierilor, un criteriu determinant al Sfantul Vasile cel Mare in selectarea lucrarilor din cultura profana il constituie cautarea adevarului, respectiv lauda virtutii si combaterea viciului. Nu se insista atat asupra formei lucrarii, cat a continutului si a fidelitatii fata de adevar si viata virtuoasa. Este observata astfel reciprocitatea dintre adevar si virtute. Cultura nu trebuie elaborata pentru a fi pe placul publicului.

Sfantul Vasile cel Mare arata ca nu trebuie imitata arta de a spune minciuni, de a prezenta aparentele ca fiind adevaruri. Logica sofistilor este una inselatoare. Inclusiv in contextul actual, al unei culturi post moderne caracterizata prin dispersia informatiei, prin orientarea catre aparenta si exterioritate, este important asumarea criteriului propus de Sfantul Vasile cel Mare prin care este marturisita prioritatea adevarului si a virtutii in formarea culturala.

Referindu-se la lucrarile autorilor clasici, Sfantul Vasile cel Mare afirma: „Vom primi acele scrieri ale lor in care au laudat virtutea sau au osandit viciul. Trebuie, deci, si voi sa cititi scrierile autorilor profani, asa cum fac albinele; acelea nici nu se duc fara nici o alegere la toate florile, nici nu incerca sa aduca tot ce gasesc in florile peste care se aseaza, ci iau cat le trebuie pentru lucrul lor, iar restul il lasa cu placere. Noi, daca suntem intelepti, sa luam din carti cat ni se potriveste noua si cat se inrudeste adevarul, iar restul sa-l lasam. Si dupa cum atunci cand culegem flori de trandafir dam la o parte spinii, tot asa si cu niste scrieri ca acestea; sa culegem atat cat este de folos si sa ne ferim de ce este vatamator”.

Sfantul Vasile cel Mare isi dovedeste realismul sau, valorificat in mod elocvent in slujirea Bisericii, inclusiv in educatie. El nu incurajeaza dobandirea unei culturi doar de dragul culturii in sine, ci orienteaza osteneala necesara formarii culturale spre un rost existential. Cultura trebuie sa fie un temei suplimentar in identificarea prioritatilor existentiale. Astfel motivatia pentru exersarea in cultura profana nu este una exclusiv intelectualista. Este vorba de o motivatie profund existentiala.

Ratiunea este intarita prin orientarea consecventa catre adevar si prin eliberarea de patimi, prin practicarea constanta a virtutilor. Adevaratul intelept identifica adecvat ierarhia valorilor si a prioritatilor, evitand totodata asumarea unei logici a vicleniei si lingusirii. „Omul intelept trebuie sa fuga cat mai mult de dorinta de a trai pentru glorie si de a face pe placul multimii; trebuie sa-si faca ratiunea conducatoare vietii, incat chiar de-ar trebui sa se impotriveasca tuturor oamenilor, chiar de-ar sa ramana fara glorie si sa-si puna viata in primejdie pentru bine, sa nu prefere nimic celor recunoscute de el ca bune”.

Sfantul Vasile cel Mare, plecand de la realitatea conform careia crestinul este cetatean al cerului, pune in centrul recomandarilor sale preocuparea constanta pentru viata vesnica. Asumand aceasta atitudine, osteneala existenta in practicarea virtutilor este motivata, intrucat cunostinta ca expresie a virtutii nu este trecatoare.

Sfantul Vasile cel Mare ii indeamna pe nepotii sai (cei carora se adreseaza prin Omilia catre tineri) sa aiba in vedere educatia structurata pe adevarul viu care propovaduieste viata vesnica si virtutea. El marturiseste: „Pentru aceasta viata vesnica v-as indemna sa strangeti merinde, miscand, dupa cum spune proverbul, orice piatra de unde ati putea avea folos. Sa nu ne temem ca e greu si ca e nevoie de osteneala! Sa ne aducem aminte de inteleptul care ne-a sfatuit ca trebuie sa alegem viata cea mai buna si sa facem fapte de virtute, cu nadejdea ca obisnuinta va face placuta o viata ca aceasta. E rusinos sa pierdem prezentul, iar mai tarziu sa rechemam trecutul, cand cainta nu ne mai foloseste ”.

Referindu-se la Omilia catre tineri, patrologul I. G. Coman mentiona: „Sfantul Vasile are pasiunea lucrurilor folositoare si fundamentale. Educatorul nostru enunta limpede principiile educatiei crestine. Munca, rabdarea, virtutea, intelepciunea, domnia sufletului asupra trupului, viata traita in perspectiva nemuririi, iata, in cateva cuvinte, ce indeamna pe nepotii sai Arhiepiscopul Cezareei. Educatia preconizata de Sfantul Vasile urmarea folosul practic, exercitiul neintrerupt pentru atingerea scopului si monarhia absoluta a spiritului. Este tocmai ce trebuie mai mult timpului de fata”.

Omilie la Psalmul 1
Binele este implinit prin credinta, nu doar prin ratiune

Optiunea pentru virtute si consecventa in practicarea binelui nu sunt doar consecinte ale ratiunii analitice. Chiar daca, in mod logic virtutea se prezinta ca o optiune rezonabila fata de viata traita in patimi, in realitate este dificila asumarea modului de viata pecetluit de virtuti, in absenta credintei. Patimile ofera si promit placeri imediate, uneori fascinante prin rafinament si intarite printr-o logica bazata pe amagiri. Doar exersarea ratiunii, oricat de ascutita ar fi inteligenta dublata inclusiv de o buna intentie nu poate forma un discernamant adecvat. Ratiunea implinita prin credinta conduce la optiunea pentru binele adevarat si la asumarea acestuia. „Si pentru ca binele poate fi inteles cu adevarat de ratiune numai prin credinta – ca binele sta departe de noi si ochiul nu l-a vazut si urechea nu l-a auzit – pe cand dulceata pacatului este la indemana, iar desfatarea tasneste prin fiecare simt, de aceea fericit este cel care nu se indreapta spre pierzanie din pricina momelilor placerii, ci, prin rabdare, culege nadejdea mantuirii, iar la alegerea uneia din cele doua cai n-a pasit pe calea care duce la pacat”.

Credinta conduce la impartasirea slavei autentice. Cei care se incred in puterea lumeasca proprie (fie inteligenta, fie autoritate lumeasca temporara, fie bogatie) isi construiesc o slava ingropata in tarana. „Sfintii, avandu-si vietuirea in ceruri si punandu-si faptele lor bune in vistieriile cele vesnice, au slava lor in ceruri; slava oamenilor pamantesti, insa, si a celor care traiesc dupa trup se salasluieste, spune Scriptura, in tarana. Cel care-i slavit pentru bogatia cea pamanteasca, cel care-i inconjurat de cinstea cea de scurta durata data de oameni, si cel care se increde in insusirile lui trupesti si are slava lui in el insusi, nu-i urcat in ceruri, ci ramane in tarana”.

Necredinta genereaza trufia, increderea in sine. O minte iscoditoare, scrutatoare a tainelor lumii si ale lui Dumnezeu, care cerceteaza puterea autonoma a omului. O astfel de cunoastere este potrivnica voii dumnezeiesti. In cel cuviincios, inclusiv in angajarea pe calea cunoasterii, salasluieste „glasul Domnului”. Cunoasterea trufasa increzatoare in forta exclusiva a ratiunii este idolatra, producand numeroase si profunde amagiri.

Sfantul Vasile cel Mare, comentand versetele din Psalmi: „Vazut-am pe cel necredincios falindu-se si inaltandu-se ca cedrii Libanului” si „Glasul Domnului sfarama cedrii”. (Psalmul 28, 5), afirma: „...glasul Domnului sfarama pe cei ce se falesc in zadar si pe cei ce se ridica pe ei insisi in inaltimile aparente ale lumii acesteia; bogatia sau slava sau dregatoria inalta sau frumusetea trupului sau puterea sau taria. <<Sfarama Domnul cedrii Libanului>>. Cei care se impauneaza cu faptele facute de altii si-si aduna cu ele lorusi trufie sunt cedrii ai Libanului. Dupa cum cedrii sunt prin ei insisi inalti, mai cresc si pe munti inalti si astfel, din adaosul inaltimii muntelui, ajung si mai mandri, tot asa si cei ce se sprijina pe lucrurile stricacioase ale lumii sunt cedrii din pricina trufiei lor, din pricina ingamfarii mintii lor, dar se mai numesc cedri ai Libanului din pricina ca se lauda cu inaltime straina, pentru ca de pe pamant si de pe lucrurile cele pamantesti, ca de pe varful Libanului, se ridica si se ingamfa. Domnul nu sfarama pe toti cedrii, ci pe cedrii Libanului, pentru ca Libanul era locul idolatriei”.

Despre trufia intelepciunii de tip eretic

Intelepciunea lumeasca exersata in mod autonom, detasata de experienta vie a Bisericii genereaza o incredere de sine care conduce la o cunostinta amagitoare. Increderea in puterea logicii autonome a mintii care iscodeste taina fara cuviinta produce o gandire de tip eretic. Aceasta gandire se instraineaza de logica eclesiala, formuland rationamente complexe, indepartate de puterea de viata a simplitatii invataturii Bisericii asumata prin credinta.

Sfantul Vasile cel Mare identifica resorturile acestei gandiri de tip eretic in conceptia lui Eunomiu. Acesta, increzator in puterea mintii umane, transforma teologia ca viata duhovniceasca asumata in interiorul experientei eclesiale intr-o tehnica a rationamentelor, intr-un esafodaj conceptual bazat pe argumente ale logicii discursive. Sfantul Vasile cel Mare este intransigent si arata foarte limpede instrainarea acestui tip de gandire de Adevarul Evangheliei trait in viata sfintitoare a Bisericii.

Eunomiu invoca invatatura Bisericii, insa este instrainat de cunoasterea impartasita in Duh si Adevar. El invoca cele duhovnicesti si se arata ca fiind smerit, insa intr-un mod fals si ipocrit. Prin invatatura sa si prin modul sau de a fi, transpare trufia de tip luciferic mascata printr-o smerenie ipocrita tocmai pentru a produce inselare si amagire.

Sfantul Vasile cel Mare arata foarte clar acest lucru, afirmand despre Eunomiu: „Caci prin cele prin care se preface ca dispretuieste infumurarea se ridica pe sine la cea mai de pe urma infumurare. Caci, daca cele prin care se arata ca i se ingaduie cu vrednicie sa se poarte asa sunt picturi ale vietuirii evanghelice, lasa sa se deduca cum ca a ajuns sa creada ca el e ca cineva din cei imbunatatiti. Tinand acestea ca pe un semn al intentiei lui, trecand sub tacere multe, e de ajuns sa graiasca pentru ca sa-l cunoastem prin cel ce a mintit pe tatal minciunii vorbind prin el, iar din semetiile cu care se osandeste ne invatam vadit de la Apostolul care zice <<cel ce se infumureaza a cazut in judecata diavolului>> (1 Tim. 3:6)”.

Optiunea Sfantului Vasile cel Mare pentru adevarul credintei

Sfantul Vasile cel Mare a asumat principiul selectivitatii in relatia dintre intelepciunea lumeasca si credinta. El s-a ostenit serios cu deprinderea intelepciunii lumesti, dar nu din motive de curiozitate, ci determinat fiind de inaintarea pe calea virtutilor. Sfantul Vasile cel Mare era preocupat de aflarea adevarului marturisitor. Insetat profund de adevarul mantuitor al existentei, Sfantul Vasile cel Mare opteaza in cunoastere pentru ceea ce este edificator din punct de vedere spiritual. Pentru Sfantul Vasile cel Mare intreaga intelepciune si cunostinta erau puse in slujirea Adevarului. El „Nu putea limpezi logic cele dinlauntrul sau. Vedea insa cel mai aproape de sine, cel mai potrivit siesi acel drum ce poarta in el numeroase experiente ale lui Dumnezeu, ale adevarului. Cel putin in aceasta privinta nu mai avea indoieli. Adevarul-Dumnezeu, Dumnezeu-adevarul. Trebuie sa fie tot mai aproape de acestea, cat e cu putinta mai aproape. Nu-l interesau decat Dumnezeu si adevarul. Simtea de-acum inlauntrul lui o libertate binefacatoare. Slobod de toate cele din jur. Liber de sine insusi. Caci, fireste, in el insusi era si lumea pe care o iubea si careia i se dedicase cu patima pana acum: intelepciunea lumii, educatia, gandirea si acea coplesitoare oratorie, care il miscase atat de mult. Fusese pur si simplu indragostit de acestea. Iar acum intreaga aceasta lume luase chipul ascezei, al sihastriei. Inima i se legase de aceasta hotarare. Ceea ce ii aducea bucurie, dulceata, mangaiere. Ii sporea asteptarea si nadejdea bucuriilor duhovnicesti celor mai puternice si mai cutremuratoare. Pregusta cele viitoare”.

Asumarea Adevarului sfintitor al Bisericii presupune o innoire radicala a vietii, o prefacere a mintii si a simtirii. Adevarul nu se reduce la litera Evangheliei sau a invataturii de credinta; el are o dimensiune profund existentiala, devenind izvor de viata autentica. Adevarul Bisericii asumat ca mod de viata exersat concret transfigureaza persoana. In persoana purtatoare de Adevar straluceste puterea Duhului.

Sfantul Vasile cel Mare, optand pentru adevarul Bisericii, cauta cu asiduitate persoana care s-a exersat pe Calea Adevarului si a Vietii, intrucat persoana precum si adevarul sunt dincolo de concept. „Cautarea lui Vasile dupa calauzitor este cea dintai si marea expresie teologica. Si iata de ce. Adevarul, Biserica, Hristos Insusi – sunt toate adapostite de catre persoana. Persoana este dinaintea literei, preceda textul ce cauta s-o infatiseze. Textul nu-i decat un slab ecou a ceea ce traieste persoana, nu litera. Umbla cu infrigurare sa gaseasca persoana, dascalul, povatuitorul, ca in acela sa citeasca adevarul pe care Dumnezeu l-a dat omului. Ca sa vada cu ochii proprii chipul noii vieti, chipul viatii omului. Ca sa vada cu ochii proprii chipul noii vieti, chipul vietii Bisericii: „Ma rugam sa mi se dea povatuire spre a patrunde in evlavia dogmelor”. Dogmele Bisericii, cugetul ei si credinta ei sunt infrangerea vietii credinciosului; sunt sunetul instrumentului. Vasile il voia pe credinciosul insusi, voia instrumentul cel autentic; nu ramanea doar la acea rasfrangere sau la acel sunet”.

Pentru aprofundarea Adevarului Bisericii, Sfantul Vasile cel Mare se retrage pentru o vreme din tumultul lumii. Este nevoie de o desprindere de cele exterioare pentru ca mintea sa aprofundeze adevarul dumnezeiesc. Prin agitatie si risipirea gandurilor este foarte dificila si adunarea in sine, concentrarea spre cele dumnezeiesti si inaintarea spre adevarul tainic al credintei.

Sfantul Vasile cel Mare intocmai cu alti mari asceti ai Bisericii face acest exercitiu de retragere pentru a lupta mai intens cu propriile patimi si neputinte astfel incat sa se patrunda tot mai mult de Adevarul sfintitor al Evangheliei. „Cand mintea nu are liniste, cand e purtata de colo-colo de gandurile lucrurilor, nu se poate atinti la adevar. Nu ajunge la a-L simti pe Dumnezeu. Curatindu-se si intrand la Dumnezeu, mintea este inundata de frumusetea dumnezeiasca, se lumineaza pe deplin, intr-un chip pe care nimeni nu-l poate infatisa cu precizie. Experienta lui Vasile este personala, n-a auzit-o de la altcineva, n-a vazut-o la altcineva; a „patimit-o” el insusi, precum confirma si Grigorie al Nyssei. Din prima perioada a retragerii lui, Vasile a lucrat cu incrancenare si, de aceea, cu roade multe. Studiul Scripturilor, cercetarea traditiei si asceza il absolvisera integral. Mintea i s-a deprins sa se sfinteasca la adevarurile dumnezeiesti. Si se curatea intruna de ispitele din afara. Devenea astfel tot mai capabila si patrundea tot mai adanc in adevar”.

Marturisirea Adevarului nu presupune doar o biruinta dialectica in fata gandirii de tip eretic, ci impartasirea Adevarului printr-o convingere izvorata din trairea deplina a Adevarului. Aceasta marturisire presupune confruntarea cu realitatea, cu incercarile vietii, nu doar o retorica, oricat de maiastra ar fi aceasta. Sfantul Vasile cel Mare in lupta cu Eunomiu, cu arienii si cu alti eretici nu se comporta ca un sofist care cauta sa-si invinga interlocutorul prin dialectica.

Este o mare amagire de a crede ca biruinta Adevarului asupra ereziei este rezultatul unei teologii reduse la dialectica si retorica. Pentru Sfantul Vasile cel Mare „...nu vreun Eunomie ii era tinta. Nu, acest dialectician capabil si retor de temut pur si simplu se insela. Lua drept adevar ceea ce nu era adevar. Isi atintea ochii asupra nimicului si-l credea adevar. Sa se lupte, deci, cu nimicul, cu golul? Cei mari nu se lupta cu umbrele. Nici chiar la inceputurile lor. Asta o fac cei mici, teologii de duzina. Cei ce „salveaza” Ortodoxia. Cei ce se lupta ca sa auda apoi aplauzele. <<Hai, sarmane Vasile, curaj! Altul iti este drumul. Realitatea. Vei suferi neinchipuit de mult pentru ea. Te vei topi de suferinta. Insa Dumnezeu iti va descoperi adevarul. Te va lumina si ai sa incepi, putin cate putin, sa-l descoperi si celorlalti si sa-l sustii. Doar asa il vor vedea si cei ce nu-l cunosc. Cei ce s-au inselat, luand nimicul drept adevar. Vor putea si ei, de voiesc, sa spuna: <<Acum, intr-adevar, ceea ce ne dai prin cuvantul tau exista. Acum primim ca ceea ce ziceam nu exista>>. Ar fi fost atat de lesne, Vasile, sa-l combati pe Eunomiu! Dar n-ai fi castigat nimic. Iti stii armele. Le-ai fi folosit si l-ai fi umilit. Dar n-ai sa castigi lupta decat data vei trai adevarul pe care nu l-a trait acela. Aceasta este lupta ta. Asa ii infrangi pe eretici>>.”.

Pentru Sfantul Vasile cel Mare, marturisirea Adevarului prin viata personala, prin puterea exemplului propriu inseamna un martiriu asumat cotidian. „Sfantul Vasile cel Mare, a carui viata a fost o marturie permanenta a lui Hristos, ii propune pe martiri drept modele pe care crestinii sunt datori sa le imite. Aceasta nu inseamna ca ei trebuie sa moara precum aceia, in afara de cazul in care conditiile externe ar cere acest lucru. Inseamna insa ca ei trebuie sa traiasca cu adevarat crestinismul, straduindu-se pana la moarte, dupa cum spune, pentru implinirea Evangheliei in viata lor. Scrierile si omiliile Sfantului Vasile cel Mare constituie o invitatie adresata noua tuturor la a trai o viata martirica, marturisitoare, la a duce un mod de viata martiric. De marturia pe care noi crestinii o dam astazi cu viata noastra depinde biruinta impotriva puterilor de astazi ale raului si a noului paganism contemporan, atat de divers si de intens propagat. Vom da noi aceasta marturie? Raspunsul ramane sa-l dea fiecare cu viata lui”.

Rezumat

Studiul de fata doreste sa scoata in evidenta ca atitudinea si gandirea Sfantului Vasile cel Mare fata de relatia culturii profane cu invatatura crestina reprezinta temeiuri semnificative in conturarea unei pozitii echilibrate si intelepte in aceasta problematica deosebit de complexa. In acest domeniu, Sfantul Vasile cel Mare s-a remarcat prin pozitia sa de mijloc, evitand pozitiile extreme si reductioniste. El depaseste atitudinea unor autori crestini care polarizau intr-o maniera categorica relatia dintre crestinism si cultura profana, opunandu-le categoric. Totodata, Sfantul Vasile cel Mare nu incearca nici o formula de acomodare sau justificare a Revelatiei prin invatatura exclusiv omeneasca.

Totodata, Sfantul Vasile cel Mare recomanda o metodologie selectiva in cultivarea unei relatii adecvate intre teologie si cultura. Un criteriu esential il reprezinta discernamantul. Este nevoie de cultivarea discernamantului, de exersarea unei minti capabile sa selecteze ceea ce este potrivit cu invatatura crestina.
In incheiere vom sustine ca Sfantul Vasile cel Mare a asumat principiul selectivitatii in relatia dintre intelepciunea lumeasca si credinta. El s-a ostenit serios cu deprinderea intelepciunii lumesti, dar nu din motive de curiozitate, ci determinat fiind de inaintarea pe calea virtutilor. Sfantul Vasile cel Mare era preocupat de aflarea adevarului marturisitor. Asadar, fiind insetat profund de adevarul mantuitor al existentei, Sfantul Vasile cel Mare opteaza in cunoastere pentru ceea ce este edificator din punct de vedere spiritual.

Drd. Stelian Gombos

Despre autor

Alexandru Alex Alexandru Alex

Colaborator
2 articole postate
Publica din 11 Septembrie 2009

23 Aprilie 2014

Vizualizari: 3344

Voteaza:

Relatia dintre ratiune si credinta in teologia Sfantului Vasile Cel Mare 5.00 / 5 din 1 voturi.

Cuvinte cheie:

sfantul vasile cel mare

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE