Sfantul Vasile cel Mare - predica parintelui Cleopa Ilie

Sfantul Vasile cel Mare - predica parintelui Cleopa Ilie Mareste imaginea.

Astazi, Sfanta Biserica Soborniceasca praznuieste pe cel mai mare ierarh al Bisericii, pe stalpul cel de foc, pe gura cea de foc a Duhului, pe Marele Vasile, cum ati auzit poate azi, cantandu-se la dumnezeiasca Liturghie. El a fost cel mai ager la minte si cel mai sfant si mai prevazator cu mintea dintre ierarhi. Toate soboarele ecumenice si locale care s-au tinut, in diferite vremi si locuri, au tinut seama de autoritatea canoanelor lui.

Toti l-au citit, mii de sfinti si de ierarhi au pazit hotarele puse de el. Pentru ce? Sfantul Vasile a fost ochiul Bisericii si a ramas ochiul Bisericii pana la sfarsitul veacurilor.

Unde s-a nascut? In CezareeaCapadochiei. Parintii lui s-au numit Vasile si Emilia. Tatal sau era din Pont, adica de langa Marea Neagra, unde e Turcia de astazi. Era unul din zece frati. Unul a murit si noua au trait. Dumnezeiescul Grigore de Nazianz, Cuvantatorul de Dumnezeu, zice de familia lui ca a binecuvantat-o Dumnezeu cu Marele Vasile, macar ca nici ceilalti copii n-au ramas mult mai jos decat dansul. Toti cei patru frati si cinci fete din familia lor petreceau cu sfintenie, cu cucernicie, cu milostenie si cu o buna asezare a sufletului. Deci o familie mare de sfinti a fost familia Sfantului Vasile (vezi Viata Sfantului Vasile cel Mare, 1 ianuarie).

Cand s-a nascut Sfantul Vasile, era atat de mic, atat de slab, incat era gata, gata sa moara. Iar maica lui, Emilia, femeie buna si credincioasa si sfanta, s-a aruncat cu fata la icoana Mantuitorului si a zis: „Doamne, daruieste-mi copilul acesta, ca Ti-l dau Tie spre slujba”. Si plangand si luandu-l in brate si rugandu-se, indata copilul s-a intremat si datorita numai rugaciunilor din adancul inimii ale mamei sale a supravietuit acest copil, care a fost la urma un atat de mare vas al alegerii si stalp al Bisericii lui Hristos. Cum am zis, ei au fost patru baieti si cinci fete. Si baietii au fost acestia: Sfantul Grigore de Nyssa a fost cel mai mare si a fost si el Ierarh, iar Sfantul Vasile a fost dupa dansul. Dupa ei au fost Sfantul Naveratie, mare pustnic facator de minuni in pustia Sinaiului, si Sfantul Petru al Sevastiei. Deci, trei Arhierei, trei Episcopi, trei Ierarhi Sfinti si un mare pustnic. Iar dintre fete, cea mai mare a fost Sfanta Macrina, mai mare si decat Sfantul Grigore de Nyssa. Ea ajutat-o pe mama lor Emilia la cresterea tuturor copiilor si ea i-a invatat pe toti, din fasa, dreapta credinta.

Deci mare merit il are in familia sfantului Sfanta Macrina, sora Sfantului Vasile, cuvioasa si sfanta, ce a fost stareta a unei mari manastiri de calugarite de atunci; si ea s-a sfintit, dupa cum arata Sinaxarul la 19 ale lunii iulie. Si a mai avut Sfanta Macrina patru surori, cum am spus, care s-au casatorit, dar au trait cu totul o viata crestineasca si sfanta. La cele dintai invataturi, Marele Vasile a avut dascal si povatuitor chiar pe tatal sau, ce era intr-acea vreme ca un dascal al invataturilor si al faptelor bune pentru intregul Pont. Acesta i-a dat nu numai invatatura inconjuratoare, ci si toata buna credinta, facandu-se astfel incepator al desavarsirii la care avea sa ajunga mai apoi fiul sau.

Iar cand a sosit vremea de scoala, l-a dat la scoala in Cezareea Capadochiei, caci acesta era un oras de cultura, cu scoli multe. Aici, primind tot felul de invatatura – fiind iubitor de osteneala ca si albina care, din tot felul de flori, isi culege cele trebuincioase –, in putina vreme s-a facut slavit si vestit celor mai mari ai cetatii si la tot poporul, covarsind pe multi cu buna sa stiinta si chiar asemanandu-se cu unii din cei mai invatati dascali. Din Cezareea, Vasile s-a dus apoi la studii in Constantinopole, in capitala Imperiului romano-bizantin, unde a studiat si a avut invatatori pe unii din marii retori si filozofi ai vremii, de la care in scurta vreme a adunat, prin ascutimea mintii sale, cele mai inalte invataturi, cu care si-a impodobit sufletul sau.

De la Constantinopol, terminand scoala, Vasile s-a dus la Atena, in capitala Greciei de astazi, unde s-a intalnit cu prea iubitul sau prieten, Grigore de Nazianz, Sfantul Grigore Cuvantatorul de Dumnezeu. Si mare prietenie duhovniceasca a crescut intre dansii, incat erau o minte, un suflet si un gand inaintea lui Dumnezeu. Ei cunosteau la Atena numai doua drumuri: unul care mergea la scoala si unul care ducea la biserica. Lumea era moarta pentru ei, nu vedeau ca sunt in lume. Aveau in minte pe Hristos, Scoala si Biserica. Asa au petrecut ei acolo opt ani de zile.

Tot la Atena, Vasile a aflat si pe Iulian Paravatul, care mai pe urma a fost imparat, mare vrajmas si muncitor al crestinilor, pe Libanius, marele filosof sofist al vremii, pe preainteleptul Eubul, care i-a fost dascal si pe care mai apoi l-a adus la cunostinta lui Dumnezeu. De acesta fiind intrebat care este firea filosofiei, Marele Vasile a dat vestitul raspuns: „Firea filosofiei este pomenirea mortii”, aratand prin aceasta ca cea mai inalta filozofie si intelepciune este deasa cugetare la moarte, prin care tot omul se fereste de rau si se sarguieste spre fapta buna.

Dupa aceea, Vasile si Eubul s-au intors la Cezareea si au infiintat o scoala de retorica, adica de elocventa, de buna vorbire. Dar pentru ca aceasta ii cerea grija multa si raspandire de la rugaciune, mai cu seama dupa sfatul Sfantului Grigore de Nazianz si al surorii sale Macrina, prea inteleapta fecioara, a parasit scoala aceea inalta si, la anul 357, a intreprins o calatorie care a durat un an, in Palestina, Siria, Mesopotamia, Egipt, la Muntele Sinai, in partile Iordanului, la sfintele locuri ale Ierusalimului, in pustia Iudeii, pe unde vietuiau parinti mari cu fapta buna, si in toate partile unde a auzit ca sunt barbati sfinti si pustnici vestiti si mari sihastri. Si s-a straduit in rastimpul acestei calatorii sa afle de la cei mai iscusiti pustnici mestesugul vietii pustnicesti si lepadarea de sine si cele mai inalte virtuti; sa vada din cele ce traiau – nu doar ca vorbeau – facliile lui Hristos raspandite in toate pustiile.

Cand au ajuns la Ierusalim, Vasile si Eubul s-au inchinat lui Dumnezeu cu credinta si cu dragoste, inconjurand toate sfintele locuri. Apoi s-au aratat episcopului cetatii, Maxim, si s-au rugat sa-i boteze in Iordan, caci pe atunci se botezau oamenii mari, Vasile avand la acea data aproape 29 de ani. Episcopul, vazandu-i plini de credinta, le-a implinit dorirea, dupa care intorcandu-se in sfanta cetate, au petrecut intr-insa aproape un an. Dupa aceasta, intorcandu-se spre Capadochia, au trecut prin Antiohia, unde Meletie arhiepiscopul l-a hirotonisit pe Vasile diacon, si acolo a talcuit cuvintele Pildelor lui Solomon.

Cand s-a intors din aceasta calatorie, in Cezareea Capadochiei pastorea episcopul Leontie, care auzind de fapta buna si de intelepciunea lui, l-a hirotesit lector. Atunci era in Biserica si aceasta treapta de slujire, de lector, lectorul fiind un om care se ingrijea de ingroparea celor ce mureau. Trebuia sa spuna un cuvant la groapa, sa aseze slujba inmormantarii, sa faca pomenire celor adormiti la soroacele cuvenite. Deci se ingrijea mai ales de slujba inmormantarii. Dupa Leontie, a venit ca episcop al Cezareei Ermoghen, care l-a hirotonisit preot pe Vasile, randuindu-l a fi povatuitor monahilor.

Dupa Ermoghen arhiepiscopul, era cerut la scaun, ca un vrednic, Sfantul Vasile, dar fugind de cinste, s-a ascuns, si a fost ridicat la arhiepiscopie Evsevie, barbat imbunatatit, dar neiscusit in Sfintele Scripturi si in cele carturaresti, pentru a putea face fata luptelor mari pe care Biserica le dadea cu ereticii in acea vreme. Acesta stiind pe Vasile foarte cinstit si laudat de toti pentru intelepciunea si viata lui sfanta, biruindu-se de zavistie, ca un om neputincios, a inceput a i se arata rauvoitor. Care lucru intelegandu-l Sfantul Vasile, nevrand sa fie pricinuitor de zavistie, s-a dus in pustia Pontului, unde a chemat prin scrisori si pe prietenul sau, pe Sfantul Grigore de Nazianz, si unde, adunand cu dansul multime de monahi, a facut randuiala de viata monahiceasca – fiind luminat de Duhul Sfant – si petrecea viata ingereasca pe pamant.

Acolo a scris si vestita sa carte Hexaimeronul, despre facerea lumii; si purta o haina rupta cu sute de petice, cum arata Sfantul Nicodim Aghioritul, cand ii scrie varului sau, episcopul Ieroteu Naziul, zicand: „Prea Sfintite, sa nu-ti faci haine de matase. Adu-ti aminte de peticele Marelui Vasile, caci si acela a fost episcop, de cojocul Sfantului Serapion. Adu-ti aminte ca aici, in Sfantul Munte, avem mitropoliti care au venit cu traista in spate si nepieptanati si numai cu Hristos in minte; si umbla incaltati cu opinci”. Sfantul Vasile a fost primul – si ca preot, si ca episcop – care a dat episcopilor pilda aceasta. El le arata ca episcopul nu trebuie sa umble luxos, ci smerit, cu haine ponosite, insusi alergand descult, si mai mult cu capul gol facandu-si rugaciunile.

Tot acolo a scris si Asezamintele calugaresti. Deci, conducand marele Vasile obstea aceea in pustia Pontului, le ajuta la o viata ca aceea si fericita Emilia, maica sa, petrecand nu departe de dansii, de cea parte de rau, in sat, ingrijindu-se de hrana lor; apoi ramanand vaduva, toata sarguinta o avea ca sa placa lui Dumnezeu. Cu vremea s-au adunat acolo mai mult de o suta de femei si fecioare, si le conducea Sfanta Macrina si mama ei, Emilia. Sfantul Vasile avand multa grija cu manastirea de calugari, aflata peste rau, a stat acolo patru ani – timp in care a intemeiat-o cu desavarsite randuieli –, dupa care, incredintand conducerea ei fratelui sau Petru, mai tarziu episcop al Sevastiei, el a plecat in pustie, impreuna cu iubitul sau prieten Grigore de Nazianz.

Vreme de cativa ani au vietuit ei in coliba pe care si-au facut-o in pustie, studiind adanc Sfanta Scriptura si petrecand numai in rugaciune si-n meditatie si-n gandiri duhovnicesti. Si cand au plecat de acolo, Marele Vasile a zis: „Frate, sa nu rusinam pe cei ce si-au pus nadejdea in noi! Trebuie sa fim noi intai ochi, ca sa putem lumina pe altii”. Dupa aceasta petrecere si desavarsire in linistea pustiei, cei doi mari prieteni au iesit de acolo ca doi luminatori. Unul – Marele Grigore – a plecat episcop in cetatea Nazianz, spre a ajuta pe tatal sau, ce era episcop acolo si care, fiind batran si neputincios, lupta din greu cu ereticii. Iar Marele Vasile a fost chemat de episcopul Evsevie, care s-a cait foarte de zavistia sa si l-a rugat sa se intoarca si sa ajute Biserica, ce lupta contra arienilor.

Fericitul Vasile, vazand o primejdie ca aceea a Bisericii, si mai mult cinstind trebuinta cea de obste decat viata pustniceasca, a lasat singuratatea si a venit la Cezareea, unde foarte mult a lucrat cu cuvantul si cu scrisul, curatind credinta cea dreapta de eresuri. Apoi episcopul Evsevie si-a dat sfarsitul pe bratele lui Vasile, iar dupa dansul, lucrand Sfantul Duh, Marele Vasile, chiar nevrand, a fost ridicat la scaun, fiind sfintit de multi episcopi, intre care era si batranul Grigore, tatal lui Grigore de Nazianz. Acela, desi era batran si neputincios, a poruncit ca sa-l duca in Cezareea, sa sileasca pe Vasile a veni la arhiepiscopie, ca nu cumva prietenii sa ridice pe cineva dintre ai lor la scaunul acela.

Si dupa ce a luat episcopia, a adus osteneli peste osteneli si Dumnezeu a pus dar asupra lui. Atat de milostiv era, ca in toata Cezareea si in toate partile nu era episcop milostiv ca Marele Vasile. A fost foamete mare in anul 373, iar in foametea aceea el a dat toate averile Episcopiei milostenie in toate partile. El a infiintat, daca ati auzit, in Cezareea Capadochiei, vestitele Vasiliade, niste spitale mari pentru calugari, pentru preoti si pentru popor. Si din averile Episcopiei tinea aceste uriase spitale, si el singur cu mana lui stergea bolnavii si-i ingrijea, si cu rugaciunea ii facea sanatosi.

Umbla din spital in spital si a pus calugari sa slujeasca, cum ingrijeau pe la spitale surorile de caritate. De acolo isi are originea slujirea calugarilor, de la Marele Vasile pogoara obiceiul acesta. Dar erau calugari sfinti si tamaduiau oamenii si cu rugaciunea, si cu medicamentele pe care le luau de la Marele Vasile pe cheltuiala Episcopiei. De vestitele acestea Vasiliade auzind Iulian Apostatul – care intre timp ajunsese imparat – si socotind ca episcopul are averi multe de a facut atatea spitale, l-a cuprins o ura mare, ca se cunosteau deja de la Atena, unde facusera studiile impreuna.

Pe atunci Grigore de Nazianz spusese cu proorocesc glas Marelui Vasile despre Iulian: „Mare rautate tine pamantul Greciei astazi”, caci l-a stiut mai inainte ca o sa ajunga imparat lepadat de credinta. Acela se facuse intai evreu, pe urma pagan si aducea jertfe la idoli, pina ce in sfarsit l-a lovit mania lui Dumnezeu. Iulian Apostatul, auzind de Vasile ca a infiintat niste spitale asa de mari si implineste o misiune asa de mare, ca are sute de manastiri de calugari si de maici si face atata binefacere si asistenta sociala, si-a zis: „Cum un om, un calugar, are atata trecere la popor si atatia bani?!”. Caci poporul ii dadea averile, cum dadeau la Sfintii Apostoli, sa faca atata bine de obste la tot poporul crestinesc. Si i-a trimis Marelui Vasile o scrisoare de la Constantinopol: „Sa vii la mine”. Marele Vasile, stiind de ce e chemat, n-a vrut sa se duca. Daca a vazut ca nu vine, Iulian ii scrise: „Daca nu vrei sa vii (el a spus ca e bolnav), trimite-mi o mie de litri de aur, ca ma duc cu razboi impotriva persilor si am nevoie de cheltuieli de razboi”.

Iar Marele Vasile a raspuns: „Nu! Caci banii care-i am de la Episcopie sunt ai saracilor, ai vaduvelor si ai bolnavilor, nu ti-i dau pentru razboi. Poporul mi i-a dat sa fac spitale si manastiri cu ei”. Atunci Iulian a fost cuprins de o si mai mare furie si a spus: „Eu ma duc cu razboi impotriva persilor, dar cand ma intorc inapoi, pe tine si pe Grigore de Nazianz va voi pierde cu cele mai groaznice munci. Am fost impreuna odata, la scoala, dar acum sa vedeti ca eu sunt imparat!”. Marele Vasile, auzind de furia lui Iulian Apostatul si stiind rautatea lui, a zis catre popor: „Iata, Iulian Apostatul trece peste o luna de zile cu razboi contra persilor pe aici, prin Cezareea, si are sa se abata pe la noi ca sa ne ceara aur”. Si a spus poporul: „Noi ii vom da ceva ca sa-l multumim, dar nu-l multumim, ca are mare ura pe crestini”. Si asa a fost.

Iulian Apostatul a pornit razboi impotriva persilor si a trecut chiar prin Cezareea, pe unde ii era drumul, si cand a ajuns aproape de Episcopia Marelui Vasile a trimis niste soli la sfantul, sa-i trimita atatia litri de aur si atata hrana, pentru cai si pentru armata. Dar tocmai atunci era o seceta mare si o foamete in Cezareea si n-aveau crestinii nici paine. Sfantul Vasile, vazand ca el cere atata aur, a trimis soli inainte si le-a spus: „Eu as vrea sa-i trimet, numai ca n-avem; poporu-i sarac si avem atatia bolnavi si atatea manastiri si atatea biserici”. Cand solii i-au dus stirea lui Iulian, acesta s-a infuriat strasnic: „Ce-a spus, ca n-are? Las’ ca merg eu pana acolo!”. Si a venit mai aproape si a trimis alti soli, ca sa spuna sa-i trimita negresit. Atunci Sfantul Vasile a luat poporul sau si l-a intampinat, cinstindu-l dupa traditie, ca pe imparatul Bizantului, si fiindca nu avea alt dar sa-i aduca, i-a adus trei paini de orz, dintr-acelea din care manca sfantul; caci asa ceruse imparatul, sa-i duca din cele ce mananca el. Deci, primind imparatul darul, a zis slujitorilor lui sa-i rasplateasca dandu-i iarba din livada.

Sfantul vazand o necinste ca aceasta, a zis imparatului: „Noi, o, imparate, ti-am adus din cele din care insine mancam, precum ai cerut; iar imparatia ta, precum se vede, ne-ai rasplatit darul cu cele din care insuti mananci”. Auzind acestea imparatul, s-a maniat foarte si a zis sfantului: „Acum primeste darul acesta, si cand ma voi intoarce din Persia biruitor, voi arde cetatea ta de tot, si pe nebunul popor, cel amagit de tine, il voi robi; caci necinsteste pe zeii carora ma inchin eu, si atunci vei lua si tu rasplatirea ce ti se cuvine!”. Astfel infricosandu-l paganul imparat, s-a dus in Persia. Si s-a dus cu mare manie, iar Marele Vasile, stiindu-i furia si rautatea lui, a adunat tot poporul in biserica Sfantului Marelui Mucenic Mercurie, care era pe un deal, si a zis: „Sa facem multa rugaciune, ca imparatul, cand se va intoarce inapoi, ne pierde pe toti, pentru ca nu i-am dat aur si cele ce a cerut”.

Poporul asculta de Sfantul Vasile, ca de li s-ar fi cerut ca toti sa moara pentru Hristos, ar fi facut-o, asa de mare le era credinta. Si au facut priveghere de toata noaptea si se rugau cu totii ca sa se potoleasca furia imparatului. Iar sfantul se ruga inaintea icoanei Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, langa care era si chipul Sfantului Marelui Mucenic Mercurie, cu sulita ca un ostas, ca Sfantul Mercurie a fost ostas, ca Sfantul Dimitrie si ca Sfantul Gheorghe. Si deodata a vazut chipul Sfantului Mercurie, cel de langa Prea Curata Nascatoare de Dumnezeu, schimbandu-se si facandu-se nevazut catava vreme.

Atunci a inteles Sfantul Vasile ca Sfantul Mercurie a fost trimis de Prea Curata Maica a Domnului sa se razbune si sa piarda pe vrajmasul lui Dumnezeu, ca Iulian Apostatul, de cand s-a lepadat de credinta, nu-l numea pe Mantuitorul altfel decat “Fiul Mariei” si “Galileeanul”. Si, intr-adevar, s-a dus Sfantul Mercurie, si ajungand unde erau ostirile ziua in amiaza mare, s-a ridicat deasupra ostirilor lui Iulian Apostatul. Si cand a vazut Iulian ca vine Sfantul Mercurie, stralucind ca soarele, a crezut ca-i Hristos si a strigat la generalii sai :„Veniti degraba aproape de mine, puneti mana pe sabii, aparati-ma!”. Dar aceia nu vedeau nimic. „Dar ce-i, imparate?!”. „Galileeanul, Galileeanul vine, ma omoara, ma urmareste in mijlocul taberei mele, nu ma lasati!”.

Si pe cand striga ingrozit, Sfantul Mercurie l-a insulitat in gat, a tasnit sangele in sus si abia a mai putut ingaima : „Ai invins, Galileene… ” Apoi Sfantul Mercurie intr-o clipa s-a intors in biserica. Si cand a venit, poporul a incremenit: chipul s-a asezat la locul sau, iar din sulita sfantului picura sange pe peretele bisericii! Aceasta minune vazand-o poporul, Sfantul Vasile a strigat: „Acum ridicati mainile in sus si strigati cu totii: Doamne miluieste! – ca a facut izbanda Hristos, Dumnezeul nostru, impotriva vrajmasului Bisericii si al Sau”. Imparatul a fost insulitat intr-o poiana, in mijlocul ostirii sale, si pana azi acea poiana se cheama poiana Sfantului Mercurie, pentru ca acolo a fost junghiat vrajmasul adevarului si al lui Dumnezeu, Iulian Apostatul. Dupa Iulian Apostatul a urmat imparatul Valens, care de asemenea se lepadase de dreapta credinta, fiind arian. Marele Vasile a avut mult de lucru si cu acesta. Caci auzind Valens de autoritatea Sfantului Vasile, de sfintenia lui, de minunile lui, a inceput sa se poarte si el cu mare ura, asuprind pe Marele Vasile, de care stia ca e crestin ortodox si tine cu Biserica.

Pe multi alti episcopi dreptcredinciosi el ii izgonise de la scaunele lor si ridicase pe arieni in locurile acelora; iar pe altii, mici la suflet si fricosi, i-a silit sa se invoiasca dupa eresul lui. Deci se mania si se tulbura vazand pe Sfantul Vasile pe scaunul sau fiind fara temere si in credinta nemiscat ca un stalp, iar pe altii sprijinindu-i si sfatuindu-i sa se departeze de eresul arienesc, ca de un lucru urat de Dumnezeu. Pana la o vreme s-a ingrijit imparatul cu dinadinsul sa aduca pe Marele Vasile la unirea cu arienii, indemnandu-l prin oamenii sai cu rugaminti, cu fagaduinte si cu ingroziri, sa faca voia lui; dar acestia nimic n-au sporit, pentru ca nu au gasit un om slab la inima, ci un om hotarat. De aceea nu stia apoi cum sa se razbune pe Sfantul Vasile si cauta sa-l starneasca, doar o zice ceva ca sa-l piarda. In vremea aceea s-a hotarat Valens sa mearga sa viziteze Niceea Bitiniei, unde era o catedrala ortodoxa foarte frumoasa.

Si cand a ajuns acolo, arienii (care pe vremea aceea erau trei parti arieni si o parte ortodocsi, caci dupa soborul intai ecumenic, arianismul a prins mari radacini in partile rasaritului), vazand pe imparatul si stiind ca e de credinta lor, au iesit inaintea lui si au cerut: „Sa ni se dea biserica aceasta, ca suntem multi si n-avem unde ne duce la rugaciune!”. Iar imparatul, fiind de un gand cu dansii, a zis: „A voastra sa fie biserica!”. Si au intrat arienii si au omorat pe unii crestini, iar pe ceilalti i-au izgonit si au inceput a face in biserica soborniceasca de acolo slujbele lor. Iar bietii ortodocsi s-au imprastiat ca potarnichile, fiind putini si neorganizati, cu un episcop si preoti putini, si aceia fricosi. Unde sa se duca? S-au dus la aparatorul Bisericii, la mangaietorul, la stalpul luminii, la Marele Vasile, si i-au spus: „Iata ce ne-a facut imparatul Valens: a venit si ne-a luat biserica cea mare, pe care am facut-o noi in zeci de ani, si a dat-o arienilor, de am ramas pe drumuri si n-avem nici o biserica. Si arienii se lauda ca foarte curand vor distruge biserica noastra si nu vor mai fi ortodocsi”.

Marele Vasile, care pururi isi punea viata pentru Biserica, a zis: „Fiti pe pace, ma duc la Constantinopol”. Si a plecat in calatorie pana la Constantinopol. Si cand l-a vazut imparatul, s-a umplut de furie, iar Marele Vasile l-a intampinat cu aceste cuvinte: „Imparate, «cinstea imparatului judecata iubeste». Oare nu zice Duhul Sfant in psalmi asa? De ce n-ai judecat drept lucrurile? Ai auzit pe Solomon ce spune? «Dreptatea imparatului intru judecata este». De ce ai facut nedreptate?”. Si a inceput sa-l mustre pe Valens. Acesta raspunse: „Ma mustri, Vasile, te-ai intors spre razvratire, vii la curte la mine, la imparatie, si ma mustri pe mine, imparat?!”. Vasile i-a raspuns: „Imparate, pentru dreptate sunt gata sa mor oricand; pentru aceasta am venit, nu ca sa traiesc”. Imparatul isi dadu seama ca nu-i gluma, vazandu-l ca-i hotarat sa moara si stiind ca mai erau cu Vasile si crestini multi de credinta ortodoxa. „Ai facut mare nedreptate, Imparate! Am scapat de un imparat pagan si a venit la conducere altul eretic. Esti arian, te-ai lasat inselat de cei rauslavitori, de cei cu credinta stramba si desarta, si ai dat Biserica noastra soborniceasca. De ce-ai dat-o?”. Si atunci imparatul a zis: „Ce vrei? Acum vei fi izgonit si trimis in surghiun!”. Si a pus mana pe trestie sa iscaleasca izgonirea lui. Dar cand a pus mana pe trestie, s-a sfaramat trestia. A luat o a doua, s-a sfaramat si a doua; si a luat si a treia, s-a sfaramat si a treia. Nu putea sa iscaleasca izgonirea lui Vasile! Si atunci imparatul a cam prins frica. Iar Marele Vasile i-a spus: „Imparate, ai un copil tare bolnav”. „Da – zice –, fiul meu Galatie este pe moarte; daca sunt placute lui Dumnezeu dogmele credintei tale, sa faci sanatos pe fiul meu, cu rugaciunile tale!”. Sfantul raspunse: „De te vei uni, o, Imparate, cu credinta cea dreapta, si de vei darui pace bisericilor, apoi fiul tau va fi viu”.

Imparatul fagaduindu-se sa faca acestea, Marele Vasile a spus: „Ma duc sa ma rog sa se faca sanatos copilul, dar te rog, inainte de a te pedepsi Dumnezeu si pe tine sa faci dreptate, sa ma lasi sa judec eu in legatura cu biserica din Niceea”. Si imparatul, auzind ca-i va vindeca pe copil, s-a bucurat. Sfantul Vasile s-a dus la capul copilului si a facut numai semnul Sfintei Cruci, zicand: „Te vindeca pe tine Iisus Hristos, adevaratul Dumnezeu”. Si s-a sculat copilul sanatos si a zis: „Tata, sa nu-l urgisesti pe acest preot, pentru ca acesta-i mare sfant a lui Dumnezeu. Si cand a zis: «Te vindeca», am vazut o para de foc iesind din gura lui si s-a atins de mine”.

Atunci imparatul Valens s-a umplut de teama. „Ei, ce sa fac, Vasile, ce vrei sa fac, ca trebuie sa-i impac si pe arieni, ca daca incep un razboi, ei sunt mai multi decat voi si slabesc imparatia, si mai ma pot duce eu cu ostire puternica impotriva dusmanilor? Cum sa-i impacam?”. Sfantul Vasile a raspuns: „Lasa-ma pe mine, ca-i impac eu”. „Si cum ai sa faci?”. Sfantul Vasile zise: „De voi judeca cu nedreptate, Imparate, sa ma trimiti si pe mine in surghiun, pe cei de o credinta cu mine sa-i izgonesti, iar biserica s-o dai arienilor. Dar da-mi mie scrisori imparatesti la mana, sa ma duc sa fac dreptate la Niceea, ca-i atata jelanie acolo si atata plangere!”. Si i-a dat imparatul scrisori, in care zicea: „Vasile, Arhiepiscopul Cezareei Capadochiei, are imputernicire de la noi sa mearga sa judece intre arieni si dreptcredinciosi, dupa cum va socoti el. Toata armata de acolo si toata stapanirea din partile acelea, din Niceea si Nicomidia, sa-i dea tot sprijinul!”.

Si a luat Marele Vasile scrisorile imparatului Valens si s-a dus la Niceea. Indata ce a ajuns acolo, au venit bietii crestini si l-au intrebat: „Prea Sfintite Stapane, ai facut ceva?”. „Asteptati – zise – toti in liniste”. Si le-a spus cum a randuit cu imparatul. „Ce i-ai spus imparatului?”. „Iata ce i-am spus: Imparate, eu ma duc la Niceea si adun pe toti mitropolitii arieni, si pe episcopii lor si pe ai nostri, impreuna cu episcopul pe care-l au acum, si iata ce facem. Incuiem biserica din Niceea si punem si noi, si ei sigiliu pe ea, si punem sa se pazeasca de armata biserica sigilata cu plumb, cu ceara si cu peceti. Si biserica fiind astfel incuiata, sa se roage arienii trei zile si trei nopti in fata bisericii, si daca o vor deschide cu rugaciunea lor, sa fie biserica in veac a lor. Si noi ne vom ruga o singura data noaptea – a zis Marele Vasile – si de o vom deschide noi, a noastra sa fie. Iar daca biserica nu se va deschide nici la noi, tot a lor sa fie”.

Si cand a venit Sfantul Vasile si le-a spus crestinilor cum a randuit, multi din ei au inceput a zice: „Dar ce-ai facut, Vasile? Au castigat tot arienii. Cum e asta: Daca, deschid ei cu rugaciunea biserica, sa fie a lor, si daca n-o deschidem noi, tot a lor sa fie?! Ce dreptate este?!”. Dar Sfantul Vasile a zis:„Aveti credinta si nu va mahniti!”. Si avea acolo numai sase preoti si un episcop. Deci in baza ordinului imparatului, s-au inchis usile bisericii, s-au pus sigilii de plumb si au semnat sigiliul si arienii, si ai nostri. Au pus armata la usile incuiate si ferecate, caci erau trei randuri de usi. Si au venit arienii cu mitropolitul, cu episcopii lor, asa ca altadata popii lui Baal, si strigau mereu in fata bisericii, facand slujbele lor, dar la capatul a trei zile si trei nopti nici un semn nu s-a facut cu biserica. Si atunci armata a spus: „La o parte! Sa vie acum Vasile cu ai lui!”.

Sfantul Vasile a inceput o priveghere de toata noaptea, s-a slujit cu cantari toata noaptea si a facut dumnezeiasca Liturghie pana dimineata, si pe urma a pornit cu putinii credinciosi, cati avea el, si cu putinii preoti, la soborniceasca biserica cea pecetluita, cantand :„Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi”. Si cand a ajuns in fata bisericii, Marele Vasile, imbracat in toate vesmintele, a zis catre popor: „Ridicati mainile in sus si strigati cu totii: Doamne miluieste!”. Si zicand asa, a atins usile bisericii, care erau pazite de armata si sigilate; si atingandu-le cu Sfanta Cruce de trei ori, a zis:„Bine este cuvantat Dumnezeul crestinilor, totdeauna acum si pururea si in vecii vecilor”. Si atunci a venit un vant puternic, a rupt pecetile, care au cazut ca fulgerul, s-au deschis si s-au izbit usile de zid, si cele de la pridvor, si cele din interior. Si Sfantul Vasile a inceput a canta si a intrat cu poporul cantand: „Ridicati, boieri, portile voastre, si va ridicati portile cele vesnice, si va intra Imparatul Slavei!”, cum cantam noi la Pasti, si a facut slujba de multumire. Si atunci nenumarata multime de arieni, vazand aceasta, s-a lepadat de acel eres spurcat. Intre acestia erau foarte multi episcopi, stareti de manastiri, chiar foarte multi din cei ce conduceau eresul arienesc, si ziceau: „Adevarata credinta e unde este Vasile”.

Si cand s-a auzit aceasta la curtea imparateasca, s-a cutremurat imparatul si a zis: „Bine am facut ca nu m-am pus cu Vasile, ca putea sa ma piarda si pe mine”. Si a iscalit sa se dea biserica ortodocsilor, iar dupa aceea a slabit pana la o vreme prigoana impotriva celor dreptcredinciosi. Dupa aceasta intamplare, s-a intarit dreapta credinta. Marele Vasile avea cu el multi episcopi si mai ales pe Marele Atanasie din Alexandria, bunul lui prieten, care foarte s-a bucurat atunci cand a auzit ca Sfantul Vasile a ajuns arhiepiscop la Cezareea. Si au inceput sa lupte cu tot mai mare sporire si au curatit Biserica de arieni in toate partile, si multi episcopi arieni s-au cait si au dat anatema eresul lor arian, iar Biserica cea dreptmaritoare a lui Hristos a inflorit iarasi.

Iar in 373 Marele Vasile a cazut in boala, caci se zice ca de atatea osteneli era la fel de slab ca un mort pe care il dezgropi la patru zile. Si avea grija tuturor bisericilor. El randuise asa: atata sa doarma calugarul, in toate manastirile lui, incat sa nu-l apuce miezul noptii dormind. Sa doarma doua-trei ore si cand se scoala, pana in ziua sa nu mai doarma, ci pururi sa se roage si numai o data in zi sa manance paine cu legume si apa. Si o singura haina sa aiba de purtat si una de biserica; acesta era asezamantul lui. Dar el – care era in frunte – implinea toate cu atat mai mult.

Si se zice in dictionarul hagiografic ca era ca un mort dezgropat de patru zile, sau ca un om pe care l-a parasit doctorul si nu mai are ce face cu el. Din cauza infranarii si a marilor nevointe, a cazut in boala la 373 si a zacut patru ani, mai umbland pe picioarele lui, mai slujind, mai invatand. Si foarte mult il oboseau predicile. Caci dupa ce s-a facut episcop, atat de mult vorbea, ca predicile lui nu erau mai mici de patru ore una. Si nu invata poporul numai la biserica, ci si pe camp si pe drumuri. Iar poporul striga mereu sa-i vorbeasca. De aceea se numea el “Imparatul cuvintelor”. Atata dulceata avea in cuvant si atata mangaiere, ca nu-l parasea lumea nicaieri unde se ducea. Fiind slab la trup, vorbea pana cadea jos. Si zicea: „Lasati-ma, ca mor!”. Si ei ziceau: „Macar pe un scaun sa stai, macar culcat, numai sa ne vorbesti!”, atata era de indulcit poporul de cuvintele lui. Si de aceea a slabit asa de tare si a zacut 4 ani, dar inca tot vorbea, inca tot slujea, desi foarte rar.

Iar la 379, in ziua de 1 ianuarie, marele stalp al Bisericii, marele tunet al Cuvantului lui Dumnezeu, ochiul Bisericii si gura cea de foc a Duhului, parintele saracilor si mangaietorul celor necajiti, indreptarea ratacitilor si daramatorul eresurilor, a inchis ochii. Dar inainte de a inchide ochii, s-a facut o minune mare. El avea un prieten, anume Iosif, evreu, care invatase cu dansul in Constantinopole si la scoala de la Atena. Si ii zicea acestuia: „Iosife, de ce nu te botezi?”. „Asculta, Vasile, suntem prieteni, dar pana aici; vreau sa mor in credinta in care m-am nascut”, zicea acela. Iar Marele Vasile i-a proorocit: „Sa ma crezi, Iosife, ca n-am sa mor eu si nici tu pana nu te vei renaste din apa si din Duh, ca fara acea nastere nu poti sa mergi in Imparatia cerului, si-mi pare rau de un prieten ca tine”. Iar acela a zis: „Nu cred ca voi face una ca aceasta”. Si acest Iosif era un doctor tare iscusit. Caci daca-l chema cineva inainte de moarte, sau se afla la patul lui si punea mana pe pulsul mainii, ii spunea cu trei zile mai inainte: „Pregateste-te, ca ai sa mori!”. Ii spunea si ceasul cand va muri, caci cunostea dupa bataia inimii cat a slabit trupul aceluia.

Si asa s-a intamplat in sute de cazuri. Si Marele Vasile, cand a zacut de pe urma suferintei, in boala, s-a facut ca are nevoie de mestesug doctoricesc si a trimis pe diaconul sau: „Du-te si cheama pe Iosif, ca vreau sa ma consulte, ca-s tare bolnav!”. Si cand a venit Iosif si l-a vazut pe Marele Vasile slabit foarte, a inceput sa planga, zicand: „Astazi, Stapane, ne despartim”. „Ia vezi tu – ii zise Sfantul Vasile – cu mestesugul tau mana aceasta! Ce zici, ca tu ai experienta in aceasta?”. Si a luat mana sfantului, care era numai piele si oase, si a zis: „Vasile, prietenia noastra nu mai apuca soarele, nu va rasari soarele si vei fi dus”. Iar Sfantul Vasile i-a zis: „Ce vei zice tu, Iosife, daca maine eu voi sluji Sfanta Liturghie?”. „Maine sa mai faci Liturghie?! Daca faci Liturghie in starea in care esti, eu ma botez cu toata casa mea! Sa mor eu, daca ai sa slujesti!”. „Stiu – a zis Marele Vasile – ca ai sa mori cu adevarat pacatului si ai sa inviezi dreptatii”. Si dupa plecarea lui Iosif, s-a rugat Sfantul Vasile, zicand: „Doamne, Tu, Care esti Stapanul mortii si al vietii, Tu, Care i-ai dat lui Iezechia 15 ani de viata numai pentru ca a suspinat, auzi-ma si pe mine [cum ma rog suspinand] pentru sufletele acestea, ca sa vie la Tine, si-mi lungeste viata pana maine seara, ca sa aduc aceste suflete Imparatiei Tale”. Si indata s-a sculat Sfantul Vasile sanatos si s-a apucat de rugaciune, pregatindu-se pentru Sfanta Liturghie. Si a doua zi i-a spus diaconului: „Stai si pregateste toate, ca acum am sa fac Sfanta Liturghie”. Si cand a auzit Sfantul Iosif ca Sfantul Vasile face Sfanta Liturghie, a zis : „Nu cred. Face Vasile Liturghie?! S-a imbracat Vasile?!”. „Da, hai sa-l vezi!”.

Si cand a venit in biserica si l-a auzit pe Sfantul Vasile tinand predica, si vazand poporul care asculta, a strigat: „Cu adevarat mare este Vasile, cu adevarat ma lepad de credinta mea iudaiceasca! Nu este alt Dumnezeu decat Dumnezeul pe Care-L propovaduieste Vasile!”. Si a cerut botezul; iar Sfantul Vasile, dupa Sfanta Liturghie, l-a botezat pe el, punandu-i numele Ioan, si pe sotia lui, si pe copii lor, iar dupa ce i-a crestinat, i-a impartasit cu Prea Curatele Taine si pe dansii, si pe cei vrednici. A venit apoi acasa, s-a culcat pe pat si le-a spus: „Da, acum, la ceasul al noualea, ma duc la Stapanul Hristos”. Si cand a fost ceasul al treilea dupa-amiaza (ceasul al noualea din zi), au auzit toti care erau in jurul lui cuvantul acesta: „Doamne, in mainile Tale imi dau duhul meu”. Si zicand acestea, a adormit Marele Vasile in ziua de 1 ianuarie, la anul 379, in ceasul al noualea din zi. Si atunci i-a tinut o predica acel Ioan, Iosif evreul care fusese botezat, de a plans toata lumea. A vorbit cu lacrimi si printre altele a spus: „Vasile, Vasile, cu adevarat nici acum n-ai fi murit, daca nu tu singur ai fi voit! Fiindca ai vrut tu ai murit, ca daca nu, puteai sa mai traiesti mult”. Si l-a inmormantat pe Marele Vasile un mare sobor de mitropoliti si de arhierei, si popor fara de numar, cu tamaieri, cu rugaciuni, cu o slujba de inmormantare de mare frumusete.

Dar n-a fost acolo iubitul sau prieten Grigore. El era episcop in cetatea Nazianz, la mare departare, si s-a silit, dar n-a putut ajunge la vreme, caci nu erau mijloace de transport rapide pe atunci, astfel ca a venit mai tarziu cu cateva zile. Si cand a venit, a alcatuit cuvantul acela de la inmormantarea Marelui Vasile, de la mormantul lui, care-i foarte vestit si pe care l-a scris foarte dogmatic si foarte frumos, zicand si acestea: „Vasile, Vasile, nimeni nu poate sa lucreze fapta buna atat cat invata, totdeauna omul invata multe si lucreaza putine, dar la tine, Vasile, cuvantul a fost tunet si viata ta a fost fulger, adica mai mult ai lucrat decat ai invatat!”. Acestea le-a spus Sfantul Grigore si dupa aceea s-a dus in cetatea sa. Iar pe urma a fost ales Patriarh al Constantinopolului. Dar s-a retras la batranete, din pricina pizmei unora. Si-a dat demisia de la Patriarhia Constantinopolului si s-a dus in orasul sau, Nazianz, unde si-a facut o coliba in gradina, a asternut niste crengi de copaci, si acolo a scris cuvintele cele mari si despre alte dogme ale Bisericii. Si in coliba acea s-a sfarsit marele luminator al lumii, Grigore de Nazianz, a caruia praznuire o savarsim la 25 ianuarie, prietenul cel mai de aproape, cel de un suflet si de o minte cu Marele Vasile. Ar mai fi de spus inca multe alte minuni ale Sfantului Vasile, care de care mai frumoase, dar in cadrul Liturghiei cam atat m-am gandit sa va vorbesc, caci nu vreau sa va obosesc prea mult.

Deci intotdeauna, cand va rugati Prea Sfantului Dumnezeu, sa nu uitati sa ziceti: „Sfinte Mare Ierarh Vasile, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi!”. Ca mare sfant si mare prieten al lui Dumnezeu Cuvantul este Marele Vasile si de mare binecuvantare si de ajutor de la Dumnezeu se va invrednici acela care cinsteste pe Sfantul Vasile cel Mare, si are icoana lui in casa, si citeste acatistul lui. Amin!

Sursa: “Predici la Sarbatorile de peste an”, Editura Christiana 2001

.

31 Decembrie 2014

Vizualizari: 3584

Voteaza:

Sfantul Vasile cel Mare - predica parintelui Cleopa Ilie 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE