Perioada liturgică dintre Rusalii şi praznicul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel pe care îi sărbătorim astăzi reprezintă un fel de „timp al Bisericii”, încărcat cu o foarte bogată semnificaţie doctrinară şi spirituală.

La Rusalii, am prâznuit Pogorârea Duhului Sfânt, ce reprezintă scopul şi desăvârşirea întregii iconomii a mântuirii, a morţii şi a învierii Domnului pe care am sărbătorit-o la Paşti, şi începutul vieţii Bisericii, care este o „Cincizecime permanentă”.

Prima duminica de după Rusalii a fost consacrată sărbătorii Tuturor Sfinţilor, sărbătoare plină de lumină şi de strălucire care exprimă transfigurarea omenirii, a universului întreg, începută în ziua Cincizecimii prin revărsarea Duhului Sfânt şi care va continua până în ultima zi a istoriei pământeşti a Bisericii, pentru a se desăvârşi în cetatea cea cerească în ziua Parusiei, a celei de a doua Veniri întru slavă a Mântuitorului Hristos.

Ajunşi la capătul postului început chiar a doua zi după sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, îi prăznuim astăzi pe Sfinţii Petru şi Pavel, numiţi şi „căpeteniile Apostolilor". Această nouă sărbătoare ne atrage atentul asupra unui alt aspect al tainei Bisericii, şi anume asupra slujirii apostolice prin care Mântuitorul Hristos a dorit să-i facă părtaşi pe oameni la Cincizecimea permanentă de care vorbeam mai înainte, transformându-i în martori ai învierii Sale şi în „pescari de oameni”.

Acest caracter eclezial al perioadei liturgice de după Rusalii şi în mod cu totul special al sărbătorii de astăzi ne îndeamnă să reflectăm la taina Bisericii, la felul în care o înţelegem şi la atitudinea noastră faţă de ea.

Taina Bisericii este poate aspectul doctrinar al creştinismului cel mai greu de înţeles şi de acceptat pentru omul din zilele noastre. Mulţi dintre contemporanii noştri, care nu se declară atei, recunosc, cu mai multă sau mai puţină convingere, existenţa lui Dumnezeu. Deja le este foarte greu să vadă în Iisus Hristos mai mult decât un învăţător plin de înţelepciune şi o personalitate cu totul exemplară. Sunt extrem de rari cei care ar putea afirma astăzi împreună cu Sfântul Apostol Petru: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei 16, 16), sau: „Şi întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi” (Fapte 4, 12); şi chiar atunci când recunosc că Hristos este Fiul lui Dumnezeu după fire şi singurul Mântuitor, le este foarte greu să recunoască necesitatea Bisericii.

Pentru mulţi dintre contemporanii noştri, Biserica este foarte greu de înţeles şi de acceptat. Chiar şi printre creştinii ortodocşi, credincioşi şi practicanţi, nu puţini sunt cei care nu înţeleg întru totul importanţa Bisericii şi nu-i acordă locul cuvenit în viaţa lor duhovnicească. De ce nu ne putem adresa lui Dumnezeu şi Mântuitorului Hristos în mod direct, fără să mai apelăm la intermediari şi la medierea omenească din Biserică?, se întreabă mulţi dintre contemporanii noştri. Ce nevoie avem să ne încorporăm într-un organism social, să facem parte dintr-un popor, chiar dacă este vorba despre „poporul lui Dumnezeu”? De ce trebuie să ne supunem autorităţii unei ierarhii şi unei Tradiţii? Pentru ce avem nevoie de Biserică? Răspunsul la toate aceste întrebări este cum nu se poate mai simplu: fiindcă Mântuitorul Hristos a dorit ca aşa să fie. Atunci când Petru şi-a mărturisit credinţa în mesianitatea Sa, Mântuitorul i-a spus: „Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18).

Prin aceste cuvinte, Domnul Hristos îşi afirma dorinţa întemeierii unei Biserici, invitându-i pe oameni să-i fie, împreună cu El, temelie. Chiar Sfântul Apostol Petru le spune creştinilor, în prima sa Epistolă, că ei nu sunt nişte indivizi izolaţi în legătura lor cu Dumnezeu, ci membrii unui popor prefigurat şi făgăduit de poporul lui Israel: „Iar voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui Ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată” (I Petru 2, 9). Iar Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Efeseni, reia imaginea pietrei de temelie folosită de Mântuitorul Hristos în Cezareea lui Filip, pentru a sublinia importanţa slujirii apostolice în Biserică: „Sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a prorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos” (Efeseni 2, 19-20).

Dorinţa Mântuitorului Hristos de a întemeia o Biserică, în care şi prin care să ne mântuiască, nu este nici arbitrară, nici gratuită. întemeierea Bisericii se identifică cu însuşi scopul lucrării Sale de mântuire. Păcatul este prin excelenţă o lucrare de dezbinare, de despărţire. Despărţindu-se de Dumnezeu, omul a distrus legătura care-1 unea cu ceilalţi oameni, după cum o arată întreaga istorie a omenirii, începând cu greşeala strămoşului Adam şi uciderea lui Abel de către Cain, continuând cu turnul Babei şi până la războaiele, genocidurile şi gulagurile vremurilor noastre moderne. Dimpotrivă, taina mântuirii împlinită de Hristos este prin excelenţă o lucrare de reunire, de adunare întreolaltă. EI S-a unit cu firea noastră omenească muritoare şi imperfectă, dislocată, pentru a-i transmite energia dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt, pentru a o relipi, a o reuni făcând-o părtaşă la viaţa Sa dumnezeiască. Acest unic scop al lucrării Sale de mântuire este exprimat de Mântuitorul Hristos în rugăciunea de după Cina cea de taină: „Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o (adică energia Duhului Sfânt) le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem: Eu întâi ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime” (Ioan 17, 22-23).

Mântuitorul Hristos doreşte aşadar să facă din noi mlădiţele viţei celei adevărate al cărei trunchi este El, mădulare ale Trupului Său, al cărui Cap este. Aceasta înseamnă a face parte din Biserică şi nu doar o simplă apartenenţă la un organism social asemenea atâtora altele, sau la o instituţie omenească; a face parte din Biserică înseamnă a ne identifica cu Hristos, a deveni mădularele Sale, a ne supune puterii unificatoare a Duhului Său Cel Sfânt, Care vrea să ne smulgă dintr-o existenţă solitară, din individualismul şi egoismul nostru, pentru a nu mai avea, asemenea creştinilor din Ierusalim, decât un singur trup şi un singur suflet.

Cineva ar putea să-mi obiecteze însă faptul că Biserica este divizată, fragmentată şi că imaginea de unitate despre care vă vorbesc practic nu există. Răspunsul meu este ferm şi răspicat: Biserica nu este şi nu poate fi împărţită sau divizată! Unitatea ei este o afirmaţie ce face parte din mărturisirea noastră de credinţă: „Cred într-una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică". Unii creştini se pot îndepărta de Biserică, în grupuri mai mici sau mai mari, rupându-se de ea parţial sau total, însă aceasta nu înseamnă că Biserica este împărţită, divizată. Ea rămâne una, reprezentată fiind de toate Bisericile locale, de eparhiile care sunt în comuniune unele cu altele şi cu marile Patriarhii şi centre de comuniune ecleziastică râmase credincioase credinţei ortodoxe. De aceea trebuie să ţinem la această comuniune bisericească, ca la lumina ochilor, să iubim mai presus de orice această unitate a Bisericii şi niciodată să nu ne lăsăm dezbinaţi de eventuale şi inevitabile divergenţe de opinie referitoare la aspecte care nu privesc credinţa ca atare.

Trup al lui Hristos, Biserica este un organism ierarhizat în care nu toţi au aceeaşi funcţie. Fireşte, cu toţii, de la patriarhi şi până la cei mai simpli creştini, sunt chemaţi să primească darul îndumnezeitor al Duhului Sfânt, să se mântuiască. Acesta este scopul fundamental şi cel mai important al tuturor. Totuşi, anumiţi creştini au primit, în cadrul acestui Trup al lui Hristos şi în legătură de unire cu toţi, o funcţie mai deosebită. Aşa s-a întâmplat cu Sfinţii Apostoli care au primit privilegiul de a constitui temelia Bisericii, piatra pe care se înalţă întregul edificiu. Sub acest aspect, funcţia lor este unică şi nu putea fi transmisă şi urmaşilor lor. însă, însufleţiţi fiind de Duhul Sfânt, Sfinţii Apostoli au aşezat în fiecare loc în care au întemeiat Biserici, episcopi care aveau să perpetueze de-a lungul veacurilor şi în lumea întreagă un alt aspect, transmisibil de data aceasta, acela al slujirii lor de a-L face prezent pretutindeni, prin propovăduirea Cuvântului divin şi săvârşirea Sfintelor Taine ale Bisericii, pe Hristos şi lucrarea Sa mântuitoare. Episcopii şi preoţii pe care ei şi i-au ales ca ajutoare sunt astfel.

In Biserică, adevărate icoane vii ale Mântuitorului Hristos, în care nu trebuie să vedem decât prototipul lor dumnezeiesc, fără să ne oprim la lemnul sau la materia pe care sunt zugrăvite, fără să ne lăsăm impresionaţi sau scandalizaţi de eventualele lor defecte şi slăbiciuni omeneşti, inevitabile atâta timp cât Biserica nu se găseşte încă în faza sa proslăvită care va începe odată cu cea de a Doua Venire a lui Hristos la sfârşitul veacurilor. Şi aceasta este o dorinţă formală a Mântuitorului Hristos. Episcopii şi toţi cei care-i ajută în slujirea lor sunt trimişii Lui, pe care doreşte ca noi să-i tratăm ca pe El însuşi şi, în cele din urmă, ca pe Tatăl Său: „Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine” (Luca 10, 16); „Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine” (Matei 10, 40); „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi [...]. Luaţi Duh Sfânt; cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 21-23).

Oare am cântărit vreodată cum trebuie toată puterea acestor cuvinte? Le-am înţeles noi oare aşa cum se cuvine? Să ne amintim de cuvintele Sfântului Ignatie Teoforul din minunatele sale Epistole: „Toţi să respecte pe diaconi ca pe Iisus Hristos; să respecte şi pe episcop, care este chip al Tatălui, iar pe preoţi ca pe sobor al lui Dumnezeu şi ca adunare a Apostolilor. Fără de aceştia nu se poate vorbi de Biserică” (Către Tralieni, III, l)1; „Să nu fie nimic între voi care să vă poată dezbina, ci uniţi-vă cu episcopul şi cu întâistătătorii voştri, potrivit chipului şi învăţăturii celei nestricăcioase. După cum Domnul n-a făcut nimic, nici prin El însuşi, nici prin Apostoli, fără Tatăl, cu Care era unit, tot aşa şi voi, să nu faceţi nimic fără episcop şi fără preoţi; nici să nu încercaţi să vi se pară că este binecuvântat a face ceva de unul singur, ci în comun” (Către Magnezieni, VI-VII)2.

Să-i rugăm pe Sfinţii Apostoli pe care-i prăznuim astăzi să ne ajute să dobândim şi noi această înţelegere a Bisericii şi dragostea faţă de unitatea ei, şi să îndepărteze de la noi orice duh de dezbinare, de fărâmiţare şi de schismă. Să ne ajute să ne iubim unii pe alţii ca într-un singur duh să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea Cea de o fiinţă şi nedespărţită, Căreia I se cuvine toată slava, în vecii vecilor. Amin.

Arhim.Placide Deseille

"Rostită la Mănăstirea ..Sfântul Antonie ce! Mare" din Yercors. de praznicul Sfinţilor Apostoli, la 29 iunie 1995.

Note:
1 Scrierile părinţilor apostolici, traducere, note şi indici de pr. D. Fecioru, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, colecţia „Părinţi şi scriitori bisericeşti". 1979, p. 171.
2 Ibidem, pp. 166-167.

Cununa binecuvantata a anului crestin. Predici la duminicile și sărbătorile anului liturgic; Editura Doxologia

Cumpara cartea "Cununa binecuvantata a anului crestin. Predici la duminicile și sărbătorile anului liturgic"

• Imbratisarea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel
  Publicat in : Sfintii Apostoli Petru si Pavel
• Sfintii Petru si Pavel ne cheama la imbratisare
  Publicat in : Sfintii Apostoli Petru si Pavel
• Predica la Sfintii Apostoli Petru si Pavel
  Publicat in : Predici - Predica