Cuvant al Sfantului Radu Brancoveanu

Cuvant al Sfantului Radu Brancoveanu Mareste imaginea.

Intre cele 12 munci ale mitologicului erou Hercule se numara si uciderea Hydrei din Lerna. Aceasta era o fiara cu 100 de capete de serpi, careia ii era cu putinta ca in locul fiecarui cap retezat sa-i creasca altele doua; insa Hercule neutralizeaza pericolul, cerand nepotului sau Iolaos sa arda cu o falca fiecare grumaz taiat, iar apoi, din prevedere, isi inmoaie toate sagetile in sangele ei ucigator.

Cine ar putea sa nu planga astazi, privind cum Cel iubit izvoraste sudori de sange, cum Dumnezeu in lanturi este strans, cum Domnul de catre slujitorii Sai este tagaduit, cum imparatul cu ocari este intampinat, cum Judecatorul cel drept prin judecata nedreapta este osandit, cum Capul neamului omenesc cu spini se incununeaza, cum Celui care este rasuflarea a toate I S-a pus pe umeri lemnul de rastignire, cum Dulceata cu fiere a fost adapata, cum pe cruce S-a pironit Izbavirea, cum Fantana a insetat, cum Focul S-a stins, cum Viata a murit, cum invierea a fost inmormantata? Cine ar putea sa nu se minuneze, vazand Prietenia tradata, Bucuria intristata, Libertatea inrobita, osandita Nevinovatia, Dreptatea chinuita, Maretia calcata in picioare, Suflarea noastra fara de suflare si mort? Cine n-ar plange cu gemete, vazandu-L pe Acela Care la facerea intregii lumi vazute si nevazute este inceputul, intru tocmirea fiintelor este intelepciunea si in menirea celor alesi este Cartea Vietii? Acela Care cu lucrarea este Mijlocitorul dintre Dumnezeu si oameni, cu firea - adevarata Bunatate, cu fapta - Adevarul, cu covarsirea - Dumnezeu, sa fie vandut ca sa ne rascumpere, sa fie tradat pentru a ne slobozi, sa fie ranit pentru a ne vindeca si sa fie omorat pentru a ne darui viata, noua, celor care am murit prin pacat? intru adevar, neomeneasca este nerecunostinta, daca pe Dumnezeu nu-L plangem, El, Care al Sau sange si pe Sine insusi Se da pentru dragostea noastra!

Face intaiul pas in satul Ghetsimani, pentru ca din gradina sa inceapa iubirea Celui de-al Doilea Adam, dupa cum tot din gradina cel dintai a inceput razboirea Merge la muntele Eleonului nu pentru a-si inveseli fata prin untdelemn, ci pentru a gasi untdelemn, spre a vindeca ranile pacatelor noastre, pe care, neaflandu-l in pamantul blestemat - caci blestemat este pamantul (Facere 3,17) -, intru atata S-a intristat, intru atata S-a tulburat- „intristat este sufletul Meu pana la moarte" (Matei 26,38) -, incat, dintru marea mahnire a cazut cu fata la pamant, pe jumatate mort. O, cadere! Ridicare a firii cazute, nimicire a infricosatoarei tiranii a Iadului! Cadere - inaltare a darului, omorare a pacatului! Caderea - prevestitoare a patimii, dar datatoare de nepatimire; simbol al mortii, dar datatoare de nemurire. Si, din pricina patimirii, covarsind cu prisosinta mahnirea, Aceluia Care este bucuria ingerilor „sudoarea I s-a facut ca picaturile de sange ce cad pe pamant" (Luca 22, 44).

Intru atata s-au inmultit rautatile noastre, incat pentru a le plange Fiul lui Dumnezeu, nu erau de ajuns doua siroaie din ochii Lui, ci Si-a deschis tot noianul sangerand al trupului Sau - si a sangerat.

Cand Dumnezeu ne plange cu lacrimi de sange, oare ce suntem noi datori sa facem? Cand Ziditorul a toate lacrimeaza pentru moartea noastra cu sangele Sau, ajunge, oare, ca moartea Ziditorului sa o plangem numai cu o lacrima? O, sange dumnezeiesc! O, dumnezeiesti lacrimi! Unde esti acum, Maria Magdalena, care erai obisnuita a cadea la picioarele Domnului, ca sa versi paraie de lacrimi si cu parul tau sa stergi picioarele Sale? (Luca 7, 38) Vino acum, aici, o, suflet preasfant, ca sa aduni nepretuitele lacrimi ale invatatorului tau! Adu vasele cu aromate pe care le-ai desertat in casa fariseului, pentru a le umple cu un balsam mai de pret, pe care, pentru a-1 aduna mai usor, uite, iti dau inima mea ca burete, si aduna! O, daca noi toti le-am primi de acolo in sufletele noastre, daca noi, cei care suntem intunecati prin pacat, ne-am invesmanta ca intr-o porfira cu Sangele cel rosu si curatitor de pacate al Mantuitorului!

In Rai s-a savarsit lupta omului impotriva lui Dum¬nezeu, iar aici, in gradina, se savarseste dragostea prin sarutare, desi e sarutul tradarii. De bunavoie S-a lasat prins in cursa iudeilor - „Eu sunt" (Ioan 18,5) si plateste greseala stramosului, care se ascundea de la fata lui Dumnezeu. Si, pentru ca sa se arate acolo cu totul slobode mainile lui Adam spre a se intinde sa ia rodul oprit, iata noul Adam Si le da spre legaturi. O, nespusa iubire de oameni a lui Iisus! O, nebunie vrednica de jale a iudeilor! Leaga orbii mainile acelea care au venit sa ii dezlege pe cei legati, care alunga demonii, ii vindeca pe cei bolnavi, ii indreapta pe cei paralitici, ii invie pe cei morti. Cu lanturi de fier intind bratele acelea, pe care Dumnezeu din Cer le intinde intru ajutorul nostru. Strang acele palme intinse, pe care dumnezeiasca Pronie niciodata nu le strange de la facerea de bine. Si, in sfarsit, leaga cu funii greu de dezlegat acea Dreapta a lui Dumnezeu, cu care a dat toate harurile oamenilor. O, rabdare! O, indelunga rabdare! Adam cel neascultator s-a ascuns de Dumnezeu Judecatorul, iar Fiul lui Dumnezeu, ascultator pana la moarte, este tarat in lanturi la scaunul de judecata. Sau putem zice ca este tarat in lanturi in pretoriul judecatorilor, spre a ne invata pe fiecare dintre noi ca nu cu usurinta sa ravneasca la tronuri, demnitati si onoruri, ci prin lanturile virtutilor si ale harurilor sa le dobandeasca pe acestea. Adam se indreptateste pe sine ca este nevinovat: „Femeia pe care mi-ai dat-o sa fie cu mine, aceasta mi-a dat din pom si am mancat" (Facerea 3, 12), iar Emanuel, desi era nevinovat, a fost osandit a fi vinovat mortii. Acela pentru a vietui cu barfitoarea Eva a cazut, iar Hristos, pentru a vindeca aceasta rana, a tacut in fata arhiereului. De aici incep batjocurile, se izvodesc zavistiile, se scornesc minciunile, insa, din pricina ca din vechime a mintit Adam, si de atunci tot omul se numeste mincinos (Psalm 115, 2), pentru ca sa faca sa inceteze atata minciuna, Iisus, Care este Adevarul, rabda minciunile mincinosilor, incat numai cu tacerea S-a aparat Adevarul impotriva minciunii.

Adam a luat asupra fetei sale blestem de rob - „intru sudoarea fetei tale vei manca painea ta" (Facerea 3, 17), iar noul Adam, spre a-l usura pe cel vechi, primeste de la un rob o palma in fata (Ioan 18, 22). Ori poate ca Se lasa Domnul palmuit pentru inselatoarea roseata ce o aratam pe fata, cand il batjocorim pe aproapele, avand rasul pe buze, iar in inima purtand ura si veninul.

De aceea, cand adevarul si dragostea sunt goale, Se arata Dumnezeu intru goliciune; si cati ochi de-ai iudeilor II vad, atatea lovituri de moarte primeste; si cate limbi strigau: „Sa fie rastignit!" (Matei 27, 22-23), atatea cruci au purtat acele madulare ale trupului Sau indumnezeit. Daca fecioria se rusineaza de propria-i privire, cu ce infricosare va rabda privirile cele straine?

Asadar, Se goleste Iisus de vesmintele Sale, ca si cum pe acestea le-ar fi avut intai de toate pentru acoperirea goliciunii si rusinii adamice. Din aceasta pricina, lepadand acoperamantul, a dat spre ranire acele parti pe care stramosul le acoperea cu frunzele de smochin. Astfel, peste El a cazut degraba o grea ploaie de lovituri; si astfel, Acela Care „pe cel pe care-l iubeste, il cearta" (Evrei 12, 6), II loveste pe Fiul pe Care-L iubeste. Si, fiindca pe alt fiu al omului nu l-a iubit mai mult decat pe indumnezeitul Iisus - „Acesta este Fiul Meu Cel iubit" (Matei 17,15) -, pe Acesta mai mult L-a biciuit si loviturile s-au prefacut toate in marturii de iubire. Sa nu se mire cineva ca spatele Sau era lovit de pacatosi, pentru ca si acesta a devenit piatra de temelie, „iar piatra era Hristos" (1 Corinteni 10, 4). Sa nu se mire cineva daca atunci Sinagoga a inscris sentinta schingiuirii, pentru ca Hristos este carte si Carte a Vietii. Scriind insa iudeii atunci in aceasta Carte a Vietii astfel de invinuiri rele de moarte1, sterg numele lor care erau scrise sus - ca popor ales al lui Dumnezeu -, dupa cum David a profetit: „Si se vor sterge din cartea celor vii si cu cei drepti nu se vor numara" (Psalm 68, 32).

Se incununeaza dupa aceea cu cununa de spini si nu este deloc lucru neobisnuit, pentru ca, daca Adam cel dintai a luat toti trandafirii placerii pentru sine - „ne vom incununa cu trandafiri, mai inainte de a se vesteji" (intelepciunea lui Solomon 2, 8) -, Cel de-al Doilea Adam n-a gasit altceva spre a Se incununa decat spini. Cu toate acestea, daca cel dintai Adam era ca un spin in mijlocul trandafirilor, Cel de-al Doilea straluceste ca si crinul in mijlocul spinilor, sau, sa zicem mai potrivit, Se incununeaza cu spini, pentru ca sa invete omul ca nu este obisnuita [fireasca] si neteda calea spre Cer, din pricina ca Hristos, Care este Calea - „Eu sunt Calea" (Ioan 14, 6) -, Se incu¬nuneaza cu spini. Sau a facut aceasta din pricina ca toti cati se dedau la trandafirii acestor placeri lumesti, numai ghimpii ii lasa florii, pe campia preadulcelui Emanuel, ori pentru ca sa ne arate ca diademele imparatilor lumii acesteia nu sunt altceva decat spini pe capetele imparatilor. Se imbraca in hlamida alba2, pentru ca, printr-o astfel de haina, fie ne salasluieste in Cer, albindu-ne pe noi, fie ne intoarce cea dintai haina a nevinovatiei, de care ne-a despuiat sarpele cel incepator al rautatii. Dupa cuviinta I se da in loc de sceptru o trestie, pentru a intelege noi usuratatea si desertaciunea celor puternici si a marilor stapanitori, fiindca trestii sunt imparatiile si domniile lumii acesteia; caci dupa cum trestia este lovita de vanturi si se pleaca, asa si domniile, in fiecare zi sunt tulburate si se clatina de vijeliile intamplarilor potrivnice. Era acea trestie verde, in semn ca trestia verde - dupa Fiziolog3 -, ii farmeca pe serpi, iar trestia aceasta departeaza de la noi otrava sarpelui, adica pacatul.

Cu astfel de cazne fiind urgisit, rusinat si schingiuit, merge Iisus purtand Crucea. Aceasta este greutatea pacatelor noastre; si cat este ea de apasatoare, sa o pricepem dintru aceea ca, purtand-o Dumnezeul nostru, din pricina greutatii mai mult decat o data a cazut pe cale. Se suie la Golgota si, ostenit fiind, Cel Care atat de mult a suferit pe cale, ajungand la fruntariul patimirii, este intins pe patul dureros al Crucii, spre a Se odihni. Deschide mainile Sale pentru a ne primi in bratele Sale. inclina capul, aratand prin acest semn ca pe toti ne cheama catre El. Striga cu glas mare, pentru a-L auzi toti ca este insetat de mantuirea tuturor; si, ca un Pastor bun, sufletul Sau si-l pune pentru oi. Se inalta in vazduh, pentru ca sa fie Mijlocitorul intre Dumnezeu si oameni. Grabnic se intuneca ziua, poate pentru ca sa dea somn dulce Facatorului a toate, Celui ostenit; sau, poate, voind Domnul ca pamantul cel uscat sa-l ude cu sangele Sau, a facut ca soarele sa-si traga inapoi razele, pentru ca sa nu usuce sangele acela cu ale sale calde raze. S-a cutre¬murat pamantul, pentru preamarea facere de bine; si, dintru a sa bucurie s-au deschis mormintele si vii i-a scos afara pe cei morti dintru el. Pietrele s-au despicat, pentru ca inimile iudeilor erau atat de inasprite, dupa cum sunt si ale noastre astazi, incat de o ucidere asa de sangeroasa si de o moarte mult-dureroasa a Facatorului si a Plasmuitorului nostru nu s-au intristat, n-au suspinat, n-au plans, n-au suferit; spre tulburarea si rusi-narea noastra se desfac si se despica pietrele, pentru a ne adeveri ca firea necuvantatoare este mai simtitoare si mai miloasa decat inimile noastre. Iata, dar, este deschisa acum milostivirea indurarii dumnezeiesti pentru cei raniti; cu totii, dar, sa alergam cat mai cu grabire! De am avea piept de arama si inima de diamant, arama - in topitoarea dragostei dumnezeiesti, unde este un altfel de foc - se topeste, iar diamantul cu Sangele cel viu al Mielului se desface. Iarasi, de suntem raniti de moarte sau chiar morti, coasta cea impunsa a Mantuitorului fie-ne mormant! Si chiar vii de suntem, sa murim la Tronul vietii, la Crucea cea purtatoare de viata. Sa alergam cu totii si, lasand toata grija cea lumeasca, sa cadem cu suspinuri si lacrimi la picioarele cele pironite ale Dumnezeului celui Rastignit.

Sa ne aruncam in bratele Crucii, pentru ca lumea sa se rastigneasca intru noi si noi lumii. Sa ne afundam intru acea „Mare Rosie", pentru a fi numarati cu aceia „care si-au inalbit hainele lor in sangele Mielului" (Apocalipsa 7,14). Sa alergam cat mai iute, cu grabire sa ne sarguim, ca sa aflam in tarina cea arata - comoara, in pamantul cel binecuvantat - samanta cea aleasa, in izvorul vietii - apa cea plina de har, in ocari - cinstirile, in palmuiri - biruintele, in invinuiri - iertarea, in trestie - sceptrul, in uraciune - frumusetea, in neno-rociri - fericirea, in imprejurari grele - norocirea, in pri¬goane - pe Dumnezeu, in moarte - viata. Amin.

Sfantul Radu Brancoveanu

Articol preluat din „Cuvintele fiilor lui Brancoveanu”, Editura Sophia

Cumpara cartea "Cuvintele fiilor lui Brancoveanu"




1 „Si deasupra Lui era scris cu litere grecesti, latinesti si evreiesti: Acesta este regele iudeilor" (Luca 23, 38).
2 O hlamida in care a fost invesmantat Mantuitorul si care este pomenita de Sfantul Evanghelist Matei avea culoarea rosie (Matei 27, 28). insa, din pricina ca rosul inchipuie Sangele lui Hristos, putem spune ca Mantuitorul, prin haina cea rosie - prin Sangele Sau -, ne-a curatit de pacat si ne-a invesmantat in haina cea alba a curatiei si a nevinovatiei. in Evanghelia Sfantului Luca mai este pomenit un vesmant imparatesc stralucitor, cu care Mantuitorul a fost imbracat in chip batjocoritor: „Iar Irod, impreuna cu ostasii sai, batjocorindu-L si luandu-L in ras, L-a imbracat cu o haina stralucitoare si L-a trimis iarasi la Pilat" (Luca 23, 11). Credem ca Sfantul Radu Brancoveanu aceasta din urma haina o pomenea a fi „alba".
3 Despre Fiziolog vezi nota 12 de la panegiricul inchinat Sfantului Arhidiacon Stefan (p. 61).

.

01 Septembrie 2014

Vizualizari: 412

Voteaza:

Cuvant al Sfantului Radu Brancoveanu 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE