Sfantul Constantin Brancoveanu

Sfantul Constantin Brancoveanu Mareste imaginea.

Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654, la Brâncoveni (actualmente comună în judeţul Olt), într-o veche familie boierească. Sfântul Constantin Brâncoveanu era fiul lui Matei („Papa”) Brâncoveanu şi al Stancăi (Cantacuzino), sora domnitorului Şerban Cantacuzino. Rămânând orfan de tată la vârsta de doar un an, Sfântul Constantin a fost crescut de familia Cantacuzino, de unul din fraţii mamei sale, stolnicul Constantin Cantacuzino (un reprezentat de seamă al culturii umaniste în spaţiul românesc), şi frate al domnitorului Şerban Cantacuzino. Constantin Cantacuzino este cel care i-a oferit sfântului o educaţie aleasă pentru acele vremuri, Brâncoveanu învăţând, printre altele, greaca, latina şi slavona.

La vârsta de 20 de ani, în anul 1674, Constantin Brâncoveanu se căsătoreşte cu Marica (Maria), fiica lui Antonie Vodă din Popeşti. Antonie Vodă, fiul lui Mihai Grecul, un comerciant ridicat la rang boieresc de Mihai Viteazul, a fost domnitor al Ţării Româneşti între 1669 -1672, pus pe tron de către familia Cantacuzino. 14 ani mai târziu, în 1688, la vârsta de 34 de ani, Brâncoveanu este propus şi susţinut de marele postelnic Constantin Cantacuzino şi spătarul Mihai Cantacuzino (fraţii domnitorului defunct Şerban Cantacuzino) pentru a deveni Domn al Ţării Româneşti. Sfântul Constantin Brâncoveanu a avut cu Marica unsprezece copii, patru fii şi şapte fiice: Stanca: 1676, Maria: 1678, Ilinca: 1682, Constantin: 1683, Ştefan: 1685, Safta: 1686, Radu: 1690, Ancuţa: 1691, Bălaşa: 1693, Smaranda: 1696, Matei: 1698.

Constantin Brâncoveanu este, la nivel naţional, poate unul dintre cei mai reprezentativi sfinţi, ca urmare a faptelor sale de excepţie care au marcat atât istoria poporului nostru, cât mai ales stabilitatea lui spirituală. Marele domnitor are meritul deosebit de a fi putut stăvili o mişcare iezuită deosebit de puternică şi în plină ascensiune, care a dus la diversiunea prin care mitropolitul Ardealului, Atanasie Anghel, a optat pentru greco-catolici. Pentru ca aceste mişcări şi influenţe să nu pătrundă în spaţiul Ţării Româneşti, Brâncoveanu a folosit o serie de mijloace foarte moderne pentru timpul respectiv, prin care a reuşit să menţină şi chiar să promoveze spiritul ortodox.

Bunicul său, Preda Brâncoveanu, era considerat printre cei mai bogaţi oameni din S-E Europei, şi, cu toate acestea, a dus o viaţă de ascet. El ţinea toate posturile după rigorile vieţii călugăreşti, se ruga ca şi ceilalţi călugări şi era un mare ocrotitor al bisericii. Lucrul acesta s-a păstrat în familie, iar spiritul credinţei practice a fost moştenit în special de nepotul său, Constantin Brâncoveanu. Într-o lume dominată de conflicte, domnul Ţării Româneşti se manifesta ca un adevărat urmaş al împăraţilor bizantini.

Fiind format într-un mediu cărturăresc şi având conştiinţa unităţii de neam, reflectată mai ales în traducerea şi tipărirea Bibliei de la Bucureşti în anul 1688, Sfântul Constantin Brâncoveanu a înfiinţat Academia Domnească (1694), precursoare a Universităţii din Bucureşti, adăpostită în clădirile Mănăstirii „Sfântul Sava” din capitală. Pe lângă intensificarea activităţilor culturale şi educaţionale ale Academiei Domneşti au fost organizate şcoli în incinta unor mănăstiri, în care se preda în română şi în slavonă. Aşa au fost şcolile de la Mănăstirile „Sfântul Gheorghe Vechi”şi Colţea din Bucureşti. O altă serie de şcoli româneşti au fost înfiinţate totodată în oraşele şi satele din Ţara Românească. În unele mănăstiri au fost înfiinţate biblioteci renumite, având cu prioritate lucrări provenite din marile centre culturale din Europa apuseană.

Imediat după ce a devenit Domnitor al Ţării Româneşti, Sfântul Constantin Brâncoveanu a încurajat activitatea de tipărire a lucrărilor de cultură teologică şi laică. Coordonarea tipografiei domneşti din Bucureşti a încredinţat-o monahului georgian, ulterior mitropolit, Sfântul Antim Ivireanul. Printr-o dezvoltare culturală intensă, oraşul Bucureşti a devenit un centru spiritual şi cultural semnificativ din sud-estul Europei, Domnitorul Ţării Româneşti fiind un călăuzitor constant al culturii şi al educaţiei, ajutând cu generozitate Patriarhiile Ortodoxe răsăritene, aflate sub stăpânire otomană.

Sfântul Constantin Brâncoveanu rămâne în conştiinţa Bisericii şi a poporului ca un ctitor de mănăstiri şi de biserici, ridicând din temelie unele noi şi restaurând sau înzestrând altele mai vechi. Sunt emblematice Mănăstirea Hurezi (cel mai vast ansamblu de arhitectură medievală din Ţara Românească) şi Mănăstirea Sâmbăta de Sus, din Ţara Făgăraşului. Dintre biserici, menţionăm Biserica „Sfântul Gheorghe Nou” din Bucureşti (sfinţită la 29 iunie 1707 de patriarhul Hrisant Notara al Ierusalimului), unde, mai târziu, în anul 1720, au fost aşezate osemintele ctitorului, prin grija soţiei sale, Doamna Maria Brâncoveanu.

Sultanul Ahmed al III-lea, venind pe tronul de la Istanbul în anul 1703, a dorit ca să curme brusc faima de care se bucura pe plan extern domnitorul Ţării Româneşti, devenit un bastion al Ortodoxiei de care multora le era greu să treacă. Din execuţia sa şi a familiei sale şi-a dorit să facă un exemplu pentru întreaga Europă. Tocmai de aceea a ales ca zi a execuţiei sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, sărbătoare cinstită în mod special de familia domnitorului român. Nu s-a făcut în decursul timpului o asociere clară între intenţia sultanului de a-i executa pe Brâncoveni şi data pe care şi-o alesese. După o veche tradiţie creştină, întâlnită chiar în perioada romană, Maica Domnului era aceea care sprijinea prin rugăciunile ei familiile princiare. Având un rol atât de important în viaţa Bisericii noastre creştine, sultanul a căutat să denigreze această sărbătoare prin executarea celui mai aprig susţinător al Ortodoxiei din acele timpuri şi a familiei sale. Cu toate acestea, tocmai jertfa martirică a Brâncovenilor, alăturată marii sărbători, a dus la întărirea credinţei şi la transformarea celor executaţi în adevăraţi eroi ai neamului şi martiri ai credinţei pentru Hristos.

Potrivit mărturiei lui Anton Maria Del Chiaro (învăţat italian şi secretar al lui domnitorului Constantin Brâncoveanu), detronarea a avut loc la 23 martie 1714 prin trimiterea unei figuri fa-miliare de către sultan la Brâncoveanu, Mustafa Aga, pentru ca acesta să nu devină suspicios. A doua zi, năframa de mătase neagră va fi pusă pe umerii domnitorului, spunându-i-se mazil, adică detronat. În prezenţa mitropolitului şi a boierilor a fost citit firmanul prin care a fost declarat împreună cu toată familia sa hain, adică rebel. În locul lui a fost ales Marele Spătar Ştefan Canta-cuzino. Deşi Brâncoveanu îi spuse că „e mai bine că domnia i-a fost încredinţată lui decât unui străin“, Cantacuzino nu s-a sfiit ca imediat să purceadă la schimbarea şi împărţirea demnităţilor. Mergând spre calea de la moarte la viaţă a martiriului, îi adresează lui Ştefan următoarele cuvinte: „Finule Ştefan, dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-Se voia Lui. Dacă însă sunt fructul răutăţii omeneşti, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe duşmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă şi răzbunătoare a judecăţii divine“.

În ziua de Paşti fusese arestată la Constantinopol şi fiica lui Brâncoveanu, iar acesta a fost dus în închisoarea „Celor şapte turnuri“. Aici a fost supus la chinuri grele împreună cu fiul lui cel mare, Constantin II, timp de cinci zile, până în ziua de duminică, a Adormirii Sfintei Fecioare, când în prezenţa sultanului, pe rând Văcărescu, Mateiaş, Radu, Ştefăniţă şi Constantin, cel mai mare (în ordinea în care îi prezintă Del Chiaro în lucrarea sa) fură decapitaţi, nu înainte ca tatăl lor să-i încurajeze prin cuvintele: Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume. Cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru.

Trupurile martirizate au fost apoi aruncate de necredincioşi în mare, de unde au fost culese de creştini milostivi, care le-au îngropat în taină şi cu evlavie, nu departe de Constantinopol, în insula Halchi, în biserica mănăstirii Maicii Domnului. Osemintele Sfîntului Voievod mucenic au fost aduse în ţară la anul 1720 de către doamna Maria, soţia sa şi înmormântate în biserica Sfîntul Gheorghe Nou din Bucureşti, ctitoria sa, unde de atunci şi pînă în zilele noastre veghează lumina candelei care aminteşte locul de odihnă al Voievodului. La 20-21 iunie 1992, Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat pe marele Voievod martir, Constantin Brîncoveanu, împreună cu cei patru fii şi ruda sa, sfetnicul Ianache, trecîndu-i în rîndul sfinţilor, cu zi de prăznuire în calendar la 16 august.

Sursa: basilica.ro

10 Octombrie 2014

Vizualizari: 1442

Voteaza:

Sfantul Constantin Brancoveanu 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE