Actualitatea gandirii teologice a Sfintilor Trei Ierarhi la sfarsit de mileniu

Actualitatea gandirii teologice a Sfintilor Trei Ierarhi la sfarsit de mileniu Mareste imaginea.

Actualitatea gandirii teologice a Sfintilor Trei Ierarhi la sfarsit de mileniu

Este foarte bine cunoscut faptul ca la Sfintii Trei Ierarhi teologia lor a fost normativa pentru constituirea dogmaticii crestine. Astfel, in opera lor vasta sunt prezente in egala masura revelatia si creatia, Treimea ca structura suprema a comuniunii si iubirii, iconomia divina, eclesiologia, ca si eshatologia. Pentru acest motiv, teologia moderna nu poate face abstractie de gandirea lor, care ramane nor­mativa datorita faptului ca a avut un caracter general, incluzand toate aspectele vietii omului, dar si ale societatii.

Cu siguranta, mai mult decat predecesorii si urmasii lor, Sfintii Trei Ierarhi au experimentat la nivel personal si au reusit sa impuna un model privind relatia ideala si constructiva intre cultura, traire si slujire, atat pentru credinciosii Bise­ricii, dar in special pentru preoti. Importanta problemei este la fel de evidenta astazi, ca si atunci, pentru ca eficienta pastoral-misionara este conditionata de imbinarea armonioasa a acestor trei factori inseparabili. Pentru ca alegerea unui singur element se punea si atunci, asa cum de multe ori se pune si astazi, insa este evident ca o separare a acestor elemente este imposibila. Cultura, fara traire si slu­jire, devine o simpla achizitie teoretica, deci fara nici o legatura nemijlocita cu viata noastra cea de toate zilele. Si aceasta in cel mai fericit caz, pentru ca fara a fi raportata la om si la creatie in general si in sens constructiv, cultura poate achizitiona ingrijorator de multe valente distructive, asa cum experienta a aratat si arata inca. Trairea fara cultura si fara slujire risca sa capete conotatii deprecia­tive, fiind in cel mai bun caz expresia unei subiectivitati care poate scapa usor de sub control. Acelorasi pericole le este expusa si slujirea, lipsita de aportul culturii si al trairii. Si ea poate capata aspecte care nu au nimic comun cu slujirea auten­tica, care isi trage puterea de viata din cultura si traire. Sau, ceea ce in acest caz se numeste slujire, se poate transforma in opusul ei.

Nu fara motiv - deci - Sfintii Trei Ierarhi au acordat acestei relatii o impor­tanta deosebita, reusind sa realizeze un model care a strabatut veacurile si a carui perenitate nu va inceta, datorita faptului ca isi are sorgintea in revelatia divina. Mai mult, aceasta relatie corespunde integralitatii persoanei umane si ofera posi­bilitatea dezvoltarii constructive si eficiente a tuturor valentelor psiho-fizice, nu in mod haotic sau dupa "necesitati" imaginare, ci dupa voia lui Dumnezeu.

Contributia incontestabila a Parintilor de care ne ocupam s-a datorat in mare masura faptului ca personalitatea fiecaruia a cumulat cultura la cel mai inalt nivel, trairea cea mai calda si autentica, precum si slujirea lumii, dupa modelul Mantui­torului Hristos. Sfintii Trei Ierarhi, ca de altfel majoritatea Parintilor si scriitorilor bisericesti, si-au insusit cultura timpului lor pe care au adaptat-o necesitatilor dez­voltarii teologice. Nu s-a pus niciodata problema adaptarii teologiei la stiinta tim­pului, iar cand cei "din afara" - cum spune Sfantul Vasile cel Mare - au pus aceasta problema, aceasta abordare a nascut in mod constant erezii. "In lupta cu marile erezii ale vremii lor, cei trei Parinti de seama ai teologiei crestine au reusit sa depaseasca caracterul substantialist al gandirii elenistice, fie ca era vorba de aristotelism, fie de platonism, pe care le cunosteau ca nimeni altii, si au faurit pentru prima data in istoria culturii umane conceptul de persoana, pe care l-au asezat la temelia invataturii lor despre Sfanta Treime. Contributia lor remarcabila, care a conferit teologiei trinitare stralucire neintrecuta, a devenit un patrimoniu comun al Bisericii universale, atat in Rasarit, cat si in Apus".

Triadologia nu este deloc o problema teoretica. Nesesizarea justa a coordo­natelor revelatiei asupra acestui subiect a avut consecinte negative serioase, atat la nivelul persoanei, cat si la nivel social. Creatia intreaga nu a fost scutita de aceste consecinte negative, cumulate in criza ecologica contemporana. Nu fara motiv, deci, Sfintii Trei Ierarhi au insistat asupra conformitatii invataturii despre Sfanta Treime cu Revelatia. In acest sens, ei nu au ezitat sa foloseasca achizitiile culturale ale timpului lor, pentru a face expunerea doctrinara mai accesibila con­temporanilor, in ceea ce priveste discursul logic si terminologia specifica.

Se stie ca pana la Sfantul Vasile cel Mare, termenii ousia si hypostasis erau socotiti sinonimi, iar aceasta abordare provoca neintelegeri si controverse fara sfarsit. Este meritul Sfantului Vasile cel Mare de a fi insistat asupra individuali­zarii termenilor: o singura usie si trei ipostase (in Dumnezeu exista o singura usie si trei ipostasuri). Aceasta este singura formula acceptabila. Usia semnifica exis­tenta, esenta sau unitatea substantiala in Dumnezeu, iar ipostasul, existenta spe­cifica sau modul de a fi al fiecarei persoane: "Ce ar putea fi mai primejdios decat sa zdruncine credinta multimilor prin faptul ca unii dintre noi ar sustine ca iposta­sul Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh este numai unul singur? Chiar daca sub­liniaza cu grija deosebirea dintre persoane, ei fac acest lucru dupa o formulare care ne aminteste pe cea a lui Sabelios. Acesta spunea, intr-adevar, ca dupa ipostas Dumnezeu este numai unul, pe cand Scriptura il prezinta deosebit ca persoana, potrivit insusirilor specifice ale fiecarei infatisari sub care se prezinta: uneori ii dam nume de Tata, cand imprejurarea indica o astfel de persoana, alta data numele se potriveste Fiului, si anume atunci cand coboara sa poarte grija de noi sau pen­tru alte astfel de lucruri providentiale si, in sfarsit, alta data il leaga de persoana Duhului, atunci cand prilejul indica numele acestei persoane. Daca auzi chiar si in Biserica noastra pe unii oameni zicand ca Tatal si Fiul si Duhul Sfant au un sin­gur ipostas, dar ei inteleg totodata ca exista separat trei persoane deosebite, atunci cum sa nu para ca aduc dovada destul de limpede si de nezdruncinat ca numai cele spuse de ai nostri sunt adevarate?". Relatia dintre fiinta si ipostas exemplifica raportul dintre ceea ce este comun si ceea ce este particular. Fiecare dintre noi par­ticipa la fiinta prin ceea ce are in comun cu intregul, dar isi pastreaza indivi­dualitatea prin insusirile specifice. Si in terminologia trinitara, termenul "fiinta" este comun, ca si sfintenia sau dumnezeirea, dar insusirile specifice le poseda fiecare persoana in mod separat. "De aceea, daca s-ar spune ca persoanele sunt fara ipostas, o astfel de afirmatie e ceva absurd, iar daca am accepta ca adevarate toate trei ipostasele, atunci atatea marturisim cate si numaram. In chipul acesta prin invatatura despre deofiintime se asigura si unitatea Dumnezeirii, dar si recunoasterea Treimii, adica existenta concomitenta a Tatalui, a Fiului si a Duhului Sfant".

Sfantul Vasile prefera termenul ipostas celui de persoana, folosit de Sabelie pentru a exprima distinctii temporale si externe in Dumnezeu. Daca cel care nu admite comuniunea fiintei cade in politeism, cel care nu admite deosebirea ipostaselor cade in iudaism. Pentru acest motiv, cugetarea noastra trebuie sa lucreze cu exactitate, pentru a ajunge la cunoasterea dorita. "Daca nu admitem paternitatea si daca nu precizam ceea ce caracterizeaza aceasta insusire particu­lara, cum am putea ajunge la ideea de Dumnezeu Tatal? Nu este suficienta numai enumerarea diferentelor dintre persoane (prosopon), ci trebuie si sa recunoastem ca fiecare persoana (prosopon) exista intr-un ipostas autentic. Chiar Sabelie nu a renuntat la fictiunea fara consistenta a persoanelor atunci cand afirma ca Dum­nezeu insusi, fiind un singur subiect, se schimba de fiecare data, urmand necesi­tatea momentului, astfel incat se poate vorbi de El cand ca Tata, cand ca Fiu sau ca Duh Sfant. Inventatorii acestei erezii incalificabile actualizeaza o erezie de mult stinsa, pentru ca resping ipostasele si neaga numele Fiului lui Dumnezeu. Acestia ori sa inceteze a profera blasfemii impotriva lui Dumnezeu, ori sa astepte plangerea impreuna cu cei care il neaga pe Hristos".

Precizia pe care Sfantul Vasile a conferit-o termenilor ousia si hypostasis a contribuit la adoptarea generala a termenului homoousios, elaborat la primul sinod ecumenic, si la triumful pozitiei capadociene la cel de-al doilea sinod ecu­menic de la Constantinopol (381).

Acuzat de contemporanii sai de semi-arianism, datorita faptului ca in lucrarea "Despre Duhul Sfant" nu-L numeste pe Acesta in mod explicit Dumnezeu, Sfantul Vasile cel Mare precizeaza invatatura despre a treia persoana a Sfintei Treimi intr-o maniera impresionanta. Intotdeauna - spune Sfantul Vasile cel Mare - ereticii au afirmat dumnezeirea Tatalui si a Fiului. Duhului Sfant, desi este socotit alaturi de Tatal si de Fiul, nu-I recunosc dumnezeirea, socotindu-L o putere simpla, care incepe de la Tatal si se termina in Fiul. Dar aceasta abordare contrazice in mod explicit Scriptura, care vorbeste despre cele Trei Persoane si despre stransa legatura dintre Ele. Aceasta unire ramane sub toate formele, pentru ca nu s-a unit intr-un punct, pentru a se desparti in altul. Puterea Duhului, prin care este posibila sfintirea, nu este despartita de Tatal si de Fiul si ramane nedespartita si cand este vorba de vesnicie, dreptate, intelepciune etc. "Ne gandim deci - asa este just sa credem - ca Cel care s-a unit cu Tatal si cu Fiul in atatea intelesuri, Acela nu poate fi despartit de dumnezeire si poate fi numit Dumnezeu".

Se obiecteaza ca "dumnezeirea" desemneaza natura celui caruia i se aplica, dar tinand cont de faptul ca Duhul nu imparte natura comuna a Tatalui si a Fiului, "dumnezeirea" nu se refera la El. Ereticii ar trebui sa explice ce fel de mijloace au folosit pentru a introduce aceasta diferenta de natura. Noi insa suntem condusi atunci cand vorbim de natura divina de "lucrarile dumnezeiesti". "Daca am vedea, deci, ca lucrarile savarsite de Tatal, de Fiul si de Duhul Sfant difera unele de altele, vom trage concluzia ca naturile care le produc sunt si ele diferite, dupa diferenta lucrarilor. Or, nu-i cu putinta ca fiintele care difera in privinta naturii sa se acorde intre ele din pricina caracterului specific al lucrarilor. Nici focul nu raceste, nici gheata nu incalzeste, ci, cu diferenta naturilor, activitatile care pleaca din ele se deosebesc unele de altele. Daca acceptam ca unica lucrarea Tatalui, a Fiului si a Duhului Sfant, fara nici o deosebire sau varietate fata de oricine ar fi, va trebui sa deducem din unitatea de actiune si unitatea de natura". Identitatea de actiune in cazul Tatalui, al Fiului si al Duhului Sfant demonstreaza in mod clar invariabilitatea naturii. Consecinta ar fi urmatoarea: chiar daca numele de "Dum­nezeu" nu defineste natura, comunitatea de substanta indreptateste ca acest nume sa fie atribuit in sens propriu si Duhului Sfant.

Conform revelatiei divine, Duhul Sfant este a treia persoana a Sfintei Treimi, fire spirituala, cu putere infinita si nelimitata, desavarsita si cauza sfinteniei. Ca si celelalte doua persoane ale Sfintei Treimi, dupa natura Sa este incognoscibil, dar cognoscibil dupa lucrare sau energie. Pe toate le umple cu puterea Sa, dar se comunica numai celor vrednici, in mod diferentiat, dupa vrednicia fiecaruia. "Este simplu dupa esenta, dar variat dupa lucrari; se afla in intregime in fiecare si in intregime se afla peste tot prezent. Se imparte fara sa sufere ceva si se comunica in intregime, asemenea razei solare... Catre El se indreapta toate cate au nevoie de sfintenie, pe El il doresc toate cate au nevoie de virtute, ca si cand ar fi udate de sufletul Sau si ajutate in realizarea scopului pus in firea lor. Desavarsitor al alto­ra, El nu duce lipsa de nimic. Traieste nu pentru ca I-a daruit cineva viata, ci pen­tru ca El insusi este datatorul vietii. Nu se desavarseste treptat, ci este de la inceput desavarsit...".

Precizarile aduse de Sfantul Vasile cel Mare in terminologia trinitara au fost preluate de ceilalti doi capadocieni, Sfantul Grigore de Nazianz si Sfantul Grigore de Nyssa. De altfel, Sfantul Grigore de Nazianz il numeste pe Sfantul Vasile "ghid" si "maestru", marturisind in mod implicit o anume dependenta doctrinara fata de "Marele" Vasile. Cu toate acestea, teologia Sfantului Grigore este mai pro­funda si elaborata fata de cea a Sfantului Vasile, nu numai prin formulele dog­matice sau prin completarile privind terminologia, ci si prin modul stiintific de abordare a problemelor.

Astfel, in ceea ce priveste Sfanta Treime, Sfantul Grigore spune ca Ea defi­neste o singura dumnezeire si o singura putere, care se afla in cele Trei Persoane in unitate. Acestea nu sunt inegale dupa substanta sau dupa natura, ci egale in toate privintele. Fiecare persoana este in mod propriu Dumnezeu in virtutea con­substantialitatii (homoousiotis) si un singur Dumnezeu din cauza monarhiei Tatalui, dar fiecare distingandu-Se prin proprietatile personale. Este o greseala atunci cand vorbesti despre Sfanta Treime, sa faci din unitate confuzie, si din impartire o separare.

In mod evident este accentuata monarhia Tatalui, pe de o parte, iar pe de alta parte sunt definite in mod mai clar relatiile divine si caracterele distinctive ale per­soanelor. Astfel, Tatal este nenascut (aghennisis), Fiul este nascut (ghennisis), iar Duhul Sfant este purces (ekporevsis). "Numele propriu al celui care este fara ori­gine este Tatal; numele propriu al celui care este nascut fara inceput este Fiul, iar numele celui care purcede fara a fi nascut este Duhul Sfant". El afirma in mod explicit inventarea termenului "purcede": "Duhul Sfant este in mod real Duhul, iesind din Tatal, totusi nu prin filiatie sau generatie (nastere), ci prin purcedere daca trebuie sa inventam termeni, pentru a clarifica gandirea".

Pornind de la cuvintele Mantuitorului, care spune ca Lumina nu trebuie pusa sub obroc, ci in sfesnic, pentru a fi evidenta, Sfantul Grigore afirma in mod explicit dumnezeirea Duhului Sfant pe care il numeste Dumnezeu (to pnevma aghion - theos). "Este Duhul Sfant Dumnezeu? Cu siguranta! Atunci, este si con­substantial? Da, pentru ca este Dumnezeu". Sfantul Grigore explica si de ce Duhul Sfant este mai putin evidentiat, referindu-se la procesul dezvoltarii reve­latiei divine. In Vechiul Testament este descoperit in mod clar Tatal, iar Fiul mai putin clar. Noul Testament L-a aratat in mod deplin pe Fiul si a indicat numai divinitatea Duhului Sfant. "Astazi, Duhul traieste printre noi si Se face cunoscut mai limpede. Caci ar fi fost primejdios, cand dumnezeirea Tatalui nu era recunos­cuta, sa se predice in chip deschis Fiului si, cata vreme dumnezeirea Fiului nu era admisa, sa se impuna, daca indraznesc sa spun asa, ca un adaos, Sfantul Duh... Se cuvenea... ca, prin adaugiri partiale..., maretia Treimii sa straluceasca in mod pro­gresiv... Mantuitorul cunostea anumite lucruri, despre care socotea ca ucenicii Sai nu ar fi putut sa le insuseasca inca, desi erau plini de o invatatura imbelsugata... Si El le repeta ca Duhul, la venirea Sa, ii va invata totul. Gandesc, asadar, ca numarul acestor lucruri era insasi dumnezeirea Sfantului Duh. Ea trebuia sa fie vestita mai limpede dupa aceea, atunci cand dupa biruinta Mantuitorului, cu­noasterea propriei Sale dumnezeiri va fi intarita".

Contributia Sfantului Grigore de Nazianz este fundamentala si in domeniul hristologiei, care a capatat aprobarea oficiala a sinodului de la Efes (431) si Calcedon (451). Impotriva lui Apolinarie, el apara deplina umanitate a Mantui­torului Hristos, care, din punctul sau de vedere este o fire, cuprinzand trup si suflet. Terminologia trinitara este aplicata fara nici o rezerva si dogmei hristologice: cele doua firi sunt unite in persoana Mantuitorului Hristos prin intrepatrun­dere (perihoreza), datorita faptului ca Dumnezeu se face om si omul este indumnezeit. Expresia "Logos-Trup" este inlocuita de Sfantul Grigore cu expresia "Logos-Om", tocmai pentru a evidenta deplina umanitate: "Si ca sa fiu mai scurt, persoana Mantuitorului este constituita dintr-un lucru si din altul, pentru ca invizi­bilul nu este identic cu vizibilul, nici netemporalul cu ceea ce este supus timpu­lui, si nu dintr-un subiect si din alt subiect. Despre asa ceva nici nu poate fi vorba, in sfarsit, cele doua realitati (lucruri) formeaza o unitate distincta, datorita faptu­lui ca Dumnezeu se face om si omul este indumnezeit, oricare ar fi modalitatea prin care acest adevar este exprimat. Spun un lucru si un alt lucru, in mod invers de ceea ce se intampla in cazul Treimii. Acolo este vorba de subiect si subiect, pentru ca ipostasele nu trebuie confundate, si nu de un lucru si de un altul, pentru ca Cei Trei sunt Unul si identici datorita divinitatii comune".

Si Sfantul Ioan Gura de Aur distinge in mod clar ousia si physis, pe care le raporteaza la natura de ipostas, si prosopon, pe care le raporteaza la persoana. Fiul are aceeasi natura ca si Tatal. Pentru a caracteriza relatiile dintre primele doua per­soane ale Sfintei Treimi, foloseste in mod frecvent formula niceana homoousios. Impotriva arienilor apara divinitatea Mantuitorului, iar impotriva apolinaristilor deplina Sa umanitate. Fiul poseda aceeasi natura divina ca si Tatal, dar are si trup uman, nu pacatos, ca al nostru, ci identic cu al nostru dupa natura. Cand vorbim despre persoana divina a Mantuitorului, nu trebuie nici sa confundam, dar nici sa impartim: "Cand spun unul, afirm unirea, si nu confuzia; natura divina nu devine natura umana, ci ambele coexista in unitate".

In secolul IV existau inca structurile educatiei clasice. Crestinii isi incre­dintau copiii profesorilor, iar retorii deveniti crestini se adaptau unui public diver­sificat, adica format si din crestini si din necrestini. Mitologia si idealul umanist al culturii pagane incepusera sa puna probleme sensibilitatii crestinilor: oare educatia clasica nu este periculoasa? Era posibila disocierea intre cultura si paganismul cu care facea corp comun? Sfintii Trei Ierarhi, atunci cand apreciaza cultura timpului lor, introduc o distinctie fundamentala: aceasta "ascute" mintea sau o fortifica, facilitand astfel studierea Scripturii. Ea poate cultiva expresia cre­dintei sau forma, in nici un caz fondul, care ramane in toate situatiile cel revelat, inca de atunci s-a pus problema adoptarii si a discernerii, ideea strabatand veacurile pana in timpurile noastre. Datorita faptului ca contestarea eretica si sectara viza in special maniera in care formulele dogmatice trebuiau transcrise sau traduse in noul limbaj cultural care facilita expansiunea crestinismului, Parintii au fost obligati sa faca apel la ratiune si la argumentarea rationala, folosind chiar arma de lupta a adversarilor, deoarece simpla marturisire de credinta nu mai era eficienta. Este semnificativ in acest sens raspunsul pe care Sfantul Vasile cel Mare il da calugarilor nelinistiti de vocabularul strain de Scriptura pe care acesta il folosea: "De vreme ce ostasul si agricultorul nu folosesc aceleasi instrumente de lucru..., la fel nu poate sa spuna acelasi lucru cel angajat (sa vorbeasca) despre dreapta invatatura si cel angajat sa convinga pe cei ce vorbesc impotriva (dreptei invataturi)... Un lucru este simplitatea celor care isi marturisesc credinta lor in liniste, si altul straduintele celor care rezista impotriva uneltirilor (antitezelor) stiintei mincinoase, incat expunand si noi cuvintele noastre in acelasi mod, cu prudenta, vom folosi in toate imprejurarile limba potrivita, fie pentru apararea, fie pentru zidirea credintei...".

In disputa cu exponentul de frunte al celei de a doua generatii ariene, Eunomie al Cizicului, Sfantul Vasile cel Mare este obligat sa elaboreze un discurs rational, care sa depaseasca "contributia dialectica de fier" a ereticului, pentru ca se con­stata inca o data ineficienta simplei repetari a formulelor dogmatice. Eunomie a conceput dezbaterile trinitare la nivelul conceptelor, cu ajutorul unei logici impla­cabile. Pentru acest motiv a fost supranumit "Tehnologul". Intentia sa a fost sa sustina invatatura de credinta traditionala cu argumente scripturistice. Dar, tinand cont de faptul ca afirmarea credintei duce uneori la contradictii de nerezolvat cu ajutorul ratiunii, supune credinta "exigentelor imprescriptibile ale ratiunii".

 Pentru Eunomie, Dumnezeu devine o substanta nenascuta. Daca este asa, nenascutul este strain de nastere, in sensul ca nici nu poate fi nascut, nici nu poate sa nasca. Deci, Fiul este scos din sfera divinului. Cu toate ca este numit "Mladita", in realitate este o creatura.

Sfantul Vasile cel Mare raspunde folosind tot ceea ce era mai bun in cultura elenistica, al carei bun cunoscator era, ca de altfel si Eunomie. Daca se accepta ceea ce este adevarat, adica faptul ca nasterea si nenasterea sunt proprietati dis­tinctive considerate in substanta, atunci se ajunge la Tatal si la Fiul, evitand erezia si pastrand nealterata logica rationamentelor. Pentru ca proprietatile, cum ar fi ca­racteristicile si formele considerate in substanta, fac o distinctie in ceea ce este comun, gratie caracteristicilor care le particularizeaza, dar nu sparg conaturalitatea substantei. De exemplu, divinitatea este comuna, dar paternitatea si filiatia sunt proprietati. "Natura proprietatilor este de a arata alteritatea in identitatea sub­stantei. Proprietatile se disting adesea unele de altele..., dar nu sfasie niciodata unitatea substantei... O singura substanta serveste drept substrat tuturor si proprie­tatile nu altereaza substanta si nici nu induc la un fel de cearta intre ele".

Aceleasi probleme se puneau si in ceea ce priveste persoana Sfantului Duh. In toate situatiile de aceasta factura, mesajul Sfintilor Ierarhi (in special Sfantul Vasile cel Mare si Sfantul Grigore) este acelasi: teologia presupune o elaborare conceptuala coerenta, fapt care implica o luare de pozitie in ceea ce priveste cate­goriile existentei si structurii limbajului. Pentru aceste motive, nu de putine ori discursul lor capata pronuntate aspecte speculative si metafizice, datorita grijii de a conferi ratiunii capacitatea de a exprima fara contradictii coerenta misterului trinitar. Mai trebuie aratat neaparat un aspect, iar aceasta precizare priveste majoritatea sfintilor Parinti: ei au imprumutat din cultura timpului lor elemente de dialectica si logica sau termeni de specialitate, fara a-si insusi un sistem filosofic propriu-zis. Discernamantul a caracterizat intotdeauna gandirea lor: teologul au­tentic nu se poate rupe - si nici nu trebuie s-o faca - de contextul cultural in care isi desfasoara activitatea. Este celebra indicatia data in acest sens de Sfantul Vasile cel Mare tinerilor: "in timp ce animalele se bucura de mirosul sau de stralucirea florilor, numai albinele se pricep sa culeaga si mierea; trebuie sa ne impartasim si noi din scrieri in felul albinelor. Ele nu se apropie in acelasi chip de orice floare, nici nu incearca sa ia tot din cele pe care au zburat, ci, luand numai atat cat le este de folos pentru lucrul lor, lasa la o parte ceea ce ramane. De aseme­nea si noi, daca suntem intelepti, alegem atat cat se cuvine si ce este potrivit adevarului, trecand cu vederea celelalte. Ba, dupa cum atunci cand culegem flori de trandafir, ne ferim de spini, tot asa, adunand ce este de folos din aceste scrieri, ne vom feri de ceea ce aduce stricaciune. Se cuvine, deci, ca de la inceput sa cumpanim fiecare dintre invataturile noastre si sa cautam sa le potrivim cu cele ce ne-am pus in gand, dupa cum spune un proverb dorian: "Asaza piatra in zid dupa sfoara dreptarului".

Din punctul de vedere al Sfantului Ioan Gura de Aur, pentru cei care vindeca trupurile oamenilor, adica pentru doctori, s-au nascocit tot felul de instrumente si de medicamente, in timp ce pentru cei care vindeca trupul lui Hristos nu exista decat un singur remediu: invatatura sau predica, cu toate ca bolile sunt multiple. "Razboiul ce-l avem de purtat este felurit, alcatuit din dusmani feluriti. Si nu toti dusmanii nostri intrebuinteaza aceleasi arme si nici nu se gandesc sa ne atace intr-un singur chip".

Este clar, biruinta intr-un asemenea razboi este conditionata de cultura: numai aceasta ofera instrumentele necesare victoriei. Mergand pe aceasta coor­donata, pare paradoxala atitudinea Sfantului Ioan, un mare traitor crestin, dar si un profund cunoscator al culturii timpului sau, atunci cand afirma ca o viata imbunatatita nu rezolva totul, reiterand in alti termeni relatia cultura-credinta, dupa cum se vede, o problema la fel de actuala si atunci, ca si astazi. Cand acest om induhovnicit va fi pus in situatia de a-si apara credinta, sudorile nevointei nu-i vor folosi la nimic, daca-i lipseste stiinta, sau "din pricina grozavei lui nestiinte". Cel care participa la o asemenea scena - spune Gura de Aur - nu va pune infrangerea pe seama nestiintei, ci pe seama subrezeniei invataturii. "Infrangerea dascalului strecoara atata tulburare in sufletele credinciosilor, incat raul sfarseste prin a-i ineca".

In afara pericolului ereziilor, preotul trebuie sa faca fata solicitarilor propri­ilor credinciosi, care intreaba "vrute si nevrute", dar carora trebuie sa li se raspunda intotdeauna, pentru ca altfel exista pericolul sa fie socotit ori "prost", ori mandru. Deci, preotul trebuie sa cunoasca bine dialectica, asa cum o cunostea si Sfantul Apostol Pavel, care marturiseste ca este "neiscusit in cuvant, dar nu in stiinta" (II Cor. 11,6). "Daca as cere de la preot sa aiba dulceata cuvantarilor lui Socrate, majestatea lui Demostene, gravitatea lui Tucidide, inaltimea lui Platon... Dar nu cer de la preot nici una dintre aceste insusiri... Numai sa nu fie neiscusit in stiinta, sa nu fie neiscusit in precizia dogmelor...".

Era vasta stiinta veacului al IV-lea; diferenta dintre numarul secolelor si numai ea singura poate arata dimensiunea banuita a stiintei secolului XXI... Si daca Sfintii Trei Ierarhi au acordat culturii timpului lor o importanta deosebita - si bine au facut - , acelasi lucru trebuie sa-l facem si noi astazi. Evident, nu neglijam riscurile sau pericolele pe care le presupune o cultura secularizata, care nu mai vrea sa stie de existenta lui Dumnezeu si de lucrarea Lui in lume. Dar ne asumam atitudinea inaintasilor nostri. Si Sfintii Trei Ierarhi erau constienti de limitele si de pericolele pe care le presupunea cultura timpului lor. Si masura aces­tei culturi era data de filosofie. Or, ei au fost constienti ca filosofia, stiinta timpu­lui lor, nu poate completa revelatia, dar poate facilita procesul de intelegere a dog­melor, ca sistem cultural care accentueaza in principal procesul de cunoastere. Cu siguranta, asimilarea teologiei crestine in cultura timpului lor ar fi fost mult mai anevoioasa fara aportul filosofiei, iar Parintii, oameni de mare cultura, au intuit acest adevar si au procedat in consecinta, folosind nu sistemul filosofic, ci numai terminologia specifica. Izvoarele din care se inspira si la care se raporteaza intot­deauna Parintii rasariteni si Sfintii Trei Ierarhi raman Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie, deci elementele de autoritate in Biserica, care exclud ab initio aspectele subiectiviste.

Dintotdeauna, Biserica Mantuitorului Hristos a sustinut motivatia teologica a culturii. Din motive care au fost in mod minutios cercetate, in timp, cultura a suferit un intens proces de secularizare, prin incercarea de a-L scoate pe Dum­nezeu din sfera preocuparilor ei. Astfel s-a ajuns la asa-zisa cultura autonoma, cu consecinte imprevizibile inca, daca ne raportam la viitor. Paradoxal, aceasta cul­tura a "beneficiat" si de aportul unei anume parti a teologiei, care si-a insusit gandirea substantialista a lumii precrestine, asa cum am aratat deja. Consecintele nu s-au lasat prea mult asteptate, atat in domeniul teologic propriu-zis, cat si in cel social. Datorita separarii dintre natura si persoana, Dumnezeu a fost izolat in trans­cendent, deci fara posibilitatea unei legaturi reale si eficiente intre El si creatia Sa. Unitatea Bisericii a fost franta intre doua tendinte in confruntare perpetua: pe de o parte, o unitate de tip monarhic, care ignora diversitatea, iar pe de alta parte, o diversitate haotica, asezata deasupra unitatii, in numele libertatii crestine.

Separarea intre natura si persoana a avut efecte negative si in plan social, dand nastere sistemelor colectiviste si totalitare, care scot din sfera preocuparilor lor libertatea, sau sistemelor individualiste, care nu mai vorbesc de egalitate.

Este meritul Sfintilor Trei Ierarhi de a fi integrat diversitatea personala a Sfintei Treimi in unitatea naturii divine, intelegand Treimea ca structura a supre­mei iubiri a Persoanelor divine. Datorita energiilor divine necreate, Dumnezeu nu mai este izolat in transcendent, ci coboara in creatie, pentru ca aceasta sa poata avea sansa urcarii spre Dumnezeu.

Si in domeniul social gandirea ortodoxa pune accentul pe persoane si pe relatia dintre ele, dupa modelul Treimii insesi. Comuniunea ramane datul ori­ginar, dar si finalitatea omului si a creatiei.

Am amintit faptul ca dintotdeauna teologia ortodoxa a sustinut motivatia teo­logica a culturii. Este imbucurator faptul ca la nivelul anumitor mentalitati unde s-a produs ruptura intre teologie si cultura (evident artificiala, dar nu mai putin reala, cu implicatii in concret) se produce astazi o reasezare a valorilor, afirmandu-se vocatia culturala a teologiei. Cu alte cuvinte, teologia si cultura nu pot fi in nici un caz separate, ele fiind complementare. Si daca separarea a produs secularizarea si cultura autonoma, este timpul reasezarii valorilor autentice la locul cuvenit. Ortodoxia a sustinut intotdeauna cultura cu caracter teonom. Este momentul extinderii acestei teonomii in sectorul generos al culturii in sens larg. Aceasta extindere depinde de noi, ucenicii si urmasii Sfintilor Trei Ierarhi. Asa au facut ei, asa trebuie sa facem si noi. Este speranta cea mai autentica si cea mai constructiva a omenirii la sfarsitul mileniului doi si inceputul celui de-al treilea mileniu. Cultura fara Dumnezeu a nascut si poate - inca - sa nasca monstri.

Pentru acest motiv, Sfantul Ioan Gura de Aur in tratatul sau intitulat: "Despre marirea desarta si despre educatia copiilor" afirma ca radacina reala a oricarei aba­teri de la moralitatea crestina cu izvorul in revelatia divina este insuficienta si incom­pleta educatie morala a "generatiilor care urca": "Coruperea lumii nu are piedici sau obstacole (semnificative), pentru ca nimeni nu pazeste copiii, nimeni nu le vorbeste despre castitate, de pericolele bogatiei si ale maririi, de poruncile lui Dumnezeu". Pentru acelasi sfant Parinte, cea mai mare si cea mai sfanta datorie a pa­rintilor este aceea de a-si educa odraslele nu pentru timpuri, care sunt diverse si cu nevoi specifice, ci pentru eternitate. In gandirea Sfantului Ioan si in gandirea Parintilor in general, pregatirea intelectuala trebuie in mod obligatoriu dublata de o temeinica pregatire morala, pentru ca altfel, ceea ce se zideste intr-o parte, este daramat in cealalta, progresul fiind - deci - imposibil.

O cultura temeinica, cu radacini adanc infipte in revelatie, are efecte benefice la nivelul trairii crestine autentice. Or, acest segment are o importanta deosebita, pentru ca face legatura intre teologie si practica: asa cum Sfanta Treime nu ramane o notiune teoretica suspendata in transcendent, la care nu se poate ajunge nicicum si care - ea insasi - nu are posibilitatea comunicarii, tot asa cultura teo­logica si cultura in general, daca nu au posibilitatea aplicabilitatii concrete, raman simple elaborari mentale, cu cel mult o valoare exclusiv personala.

Numai Sfanta Treime, cu iubirea ei nesfarsita si perfecta, poate hrani setea noastra de iubire fata de Ea si intre noi, atat la nivelul gandirii, cat si la cel al trairii, asa cum am spus. "Dar pentru revarsarea Ei libera infiinteaza alte persoane, nu infinite in esenta, caci aceasta ar insemna infinita Sa revarsare sub forma acelor persoane; dar in alt fel, Ea le poate impartasi treptat din infinitatea vietii si a iubirii Sale, indumnezeindu-le. Dar aceasta nu o poate face decat unindu-le real cu Sine prin iubire, facandu-le sa experieze in mod real iubirea Lui. Numai asa se manifesta o libertate si o iubire in existenta, fara de care totul apare fara nici o noima. Iubirea din comunitatea suprema isi produce astfel o noua forma a mani­festarii Sale. Deci, pe de o parte, nu e totul una in existenta, dar nu sunt nici despartiri de netrecut in ea".

Pentru acest motiv, relatiile Sfintei Treimi cu lumea nu pot fi concepute in afara energiilor divine necreate. Pe de o parte, acestea unesc persoanele care se iubesc, eliminand in acelasi timp posibilitatea confundarii. "Pe planul suprem, dumnezeiesc, deosebirea dintre fiinta si energie e depasita intr-un mod neinteles de noi. insasi fiinta este energie, tara a inceta sa fie fiinta inepuizabila. Fiinta insasi e o energie comunicanta. Dar e comunicanta pentru ca ea este a persoanelor supreme. Persoanele isi comunica fiinta ca pe o energie; isi comunica toata fiinta, toata fiind o energie ce se comunica de la Persoana la Persoana. Iubirea lor fiind desavarsita, fiinta lor iradiaza intreaga de la Una la Alta. Noi nu putem trai, in energia ce ni se comunica de la Dumnezeu, toata fiinta divina. Ea este inepui­zabila, insasi energia ce ni se comunica din acea sursa, fiind dintr-o sursa infinita, este dintr-un plan transcendent noua, fiinte aduse la existenta in timp, printr-un act creator al lui Dumnezeu, deci fiinte finite".

Iubirea intratrinitara nu este o iubire uniforma, ci are o dinamica infinita, pen­tru ca este iubirea Tatalui fata de Fiul si o comunicare ipostaziata intre ele in per­soana Duhului Sfant. "Tatal se bucura impreuna cu Duhul de Fiul. Dar aceasta mangaiere ipostatica a Tatalui (Duhul Sfant), indreptata spre Fiul, face si pe Fiul sa raspunda cu o simtire intensificata a iubirii Tatalui fata de El, fara ca sensibili­tatea mangaietoare a Tatalui fata de Fiul sa devina proprie Fiului, caci in acest caz ar simti si El o iubire paterna fata de Tatal, confundandu-Se cu El. El raspunde cu sensibilitatea lui filiala, provocata de Duhul Sfant, dar fara ca sensibilitatea Lui filiala sa se confunde cu sensibilitatea paterna, sau sa ia forma unui al patrulea ipostas, caci aceasta ar deschide seria unei inmultiri la infinit a Ipostasurilor dum­nezeiesti".

Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu Se face om, pentru ca iubirea Tatalui, in forma ei paterna, sa se extinda si asupra oamenilor. Prin intrupare, Mantuitorul se face frate al nostru, pentru ca prin El noi insine sa devenim fiii lui Dumnezeu si sa raspundem la dragostea Tatalui cu iubirea Fiului. "Insa odata cu dragostea Tatalui fata de noi si cu dragostea noastra fata de Tatal in Hristos, se revarsa peste noi dragostea paterna in forma Duhului Sfant revarsat peste Fiul Sau, iar noi raspun­dem acestei iubiri a Tatalui, provocati de aceeasi sensibilitate mangaietoare a Duhului, impreuna cu Fiul. Daca nu S-ar fi intrupat Fiul ca om, nu s-ar revarsa in noi dragostea Tatalui, care din Hristos ca om trece si la noi. Prin Fiul intrupat ira­diaza in umanitate si in lume Duhul Sfant, ca dragoste a lui Dumnezeu fata de noi si a noastra fata de Dumnezeu".

In acest context teologic generos, pasul spre slujire se face de la sine, ca o necesitate logica, in absenta careia restul sau intreaga structura s-ar circumscrie in mod exclusiv in domeniul teoriei, deci fara nici o relevanta in concret.

Sfintii Trei Ierarhi au opinii edificatoare in acest sens. Astfel, Sfantul Grigore de Nazianz spune ca prin facerea de bine fata de aproapele, si in special fata de aproapele aflat in suferinta, noi repetam in mic si fata de putini opera de mantuire fata de intreaga umanitate. "Ajungem si noi un fel de mantuitori, de hristosi, cu perspectiva indumnezeirii". Suntem ucenici si trebuie sa fim si urmatori ai Mantuitorului Hristos, Cel care a suferit pentru noi "durere si sfarseala", pentru ca noi sa ne imbogatim in dumnezeire. "Avand in Hristos o pilda de atata mila si impartasire a suferintei, vom dispretui, oare, pe acesti nenorociti si vom trece pe langa ei? ii vom parasi ca pe niste morti, ca pe niste blestemati, ca pe niste informe reptile si fiare? Nu, fratii mei, pentru ca noi suntem oile lui Hristos, Pastorul cel Bun, ce-Si aduce la turma oaia cea ratacita, care cauta pe cea pierduta si intareste pe cea slabita".

Sfantul Vasile cel Mare compara pe "nevoitorul" exclusiv teoretic cu un calator care vrea cu orice pret sa vada un oras vestit. Cheltuieste si se osteneste mult, dar, din comoditate, se opreste la marginea orasului, anuland astfel zbaterea de mai inainte si excluzandu-se singur de la vizitarea frumusetilor din oras, pen­tru care, de altfel, facuse calatoria. "Cunosc multi oameni - spune Sfantul Vasile - care postesc, se roaga, suspina si practica orice evlavie care nu cere cheltuiala, dar care nu arunca un singur ban celor lipsiti. Ce folos aduce acestora restul virtutii? Pe acestia nu-i primeste imparatia cerurilor, fiindca e mai usor camilei sa treaca prin urechile acului, decat bogatului sa intre in imparatia cerurilor".

Iubirea fata de oameni este o imitare a generozitatii si a majestatii divine, iar omul nu are in sine nimic mai dumnezeiesc ca facerea de bine - spune Sfantul Grigore de Nazianz. Daca intreaga creatie este expresia iubirii si maririi lui Dumnezeu, mila - ca sentiment uman - este si ea aratarea iubirii si majestatii dumnezeiesti, in proportii umane, dar respirand "acelasi parfum al Dumnezeirii". Omul primeste de la Dumnezeu, pe langa alcatuirea sa minunata, ca dar, intregul univers, care nu este numai frumos, dar si util. "Cine te-a facut pe tine domn si rege al tuturor celor de pe pamant? Ca sa nu mai enumar fiecare lucru in parte, cine a daruit toate acestea, in fruntea carora sta omul, mai presus de toate celelalte vietuitoare? Nu e, oare, Dumnezeu, care, inainte de toate si pentru toate, cere de la tine iubirea de oameni? Nu ne e noua rusine, care luam sau speram atatea de la Dumnezeu, sa nu-i aducem acest singur lucru: iubirea de oameni? Dumnezeu ne-a despartit de fiare si ne-a onorat exclusiv pe noi cu ratiune, iar noi ne bestializam, consumandu-ne in lux si nebunie".

Sfantul Ioan Gura de Aur creeaza adevarate pagini antologice, avand in cen­tru slujirea, pe care nu o compara cu nimic altceva ca importanta. Izvorul si mode­lul slujirii noastre este Mantuitorul Hristos. Ceea ce El a facut, fara a fi obligat, noi trebuie sa facem din datorie. Slujind aproapelui, nu facem altceva decat sa dis­tribuim ceea ce nu-I apartine decat lui. "A venit la noi, dupa iconomie si slujitor s-a facut pentru noi; s-a smerit pe Sine... si dupa ce a venit..., cutreierand satele si orasele, vindeca toata boala si neputinta... Si desi urat si batjocorit, mai mult bine facea. Si inainte si dupa rastignire, pana la cea de pe urma suflare, a facut totul pentru dansii si se ruga Tatalui pentru ei. Si dupa ce a fost rastignit, ce n-a facut pentru ei? Nu le-a trimis Apostoli? Nu a facut minuni? Astfel trebuie sa-L imitam pe Hristos".

Gandirea Sfintilor Trei Ierarhi in general si in special cea care se refera la raportul de care ne-am ocupat a fost normativa si ramane de referinta, atat pentru orice crestin, cat si in special, pentru teologul si misionarul crestin. Dupa cum s-a vazut, teodiceea (sau invatatura Bisericii despre Dumnezeu, bazata pe revelatie) nu poate fi separata de creatie sau de lucrarea lui Dumnezeu in lume. Intr-un lim­baj propriu, teologia nu poate fi separata de iconomie. Atunci cand invatatura despre Dumnezeu a fost denaturata de erezie, consecintele in plan creat nu s-au lasat prea mult asteptate. Din acest motiv, Parintii au legat invatatura despre Dumnezeu de cea asupra creatiei, insistand asupra pastrarii in integralitate a mesajului revelat. O percepere defectuoasa asupra Dumnezeirii atrage dupa sine consecinte nebanuite in concret, atat la nivelul persoanei umane, cat si la nivelul general al umanitatii si al creatiei.

Cata dreptate aveau bunii si inteleptii Parinti ai Bisericii atunci cand, asa cum s-a aratat deja, faceau referiri multiple si frecvente la "plasmuitorii de basme" contemporani lor. Dupa cum suntem obligati sa constatam, procesul "plasmuirii" nu a incetat si nici nu va inceta curand, iar subiectul de care ne-am ocupat este foarte expus din acest punct de vedere. Atunci, procesul crearii asa-ziselor alter­native "mai constructive", "mai moderne" este o fatalitate? Nicidecum! Daca ar fi fost asa, Parintii insisi l-ar fi constatat ca atare. Dar acestia au observat altceva: atunci cand omul se separa de Dumnezeu, izvorul vietii, al echilibrului si al feri­cirii, el se "goleste" de sens, de vreme ce nu mai are nici o legatura cu Sensul. Golirea aceasta este echivalenta cu o "foame" care se vrea cu orice pret saturata, mai ales datorita faptului ca omul isi cauta cu frenezie echilibrul interior capabil sa-i asigure fericirea. Si pentru ca sentimentul este presant, exista pericolul (deloc teoretic, dupa cum se vede) de a se apela la surogate, pentru ca acestea se afla la indemana si nici nu presupun efort, dar rezultatul nu se lasa prea mult asteptat: in loc de a satura, accesoriul amplifica foamea, extinzand si mai mult "golul" din fiinta. Avea dreptate proorocul care spunea ca oamenii nu vor mai inseta de bautura si nu vor mai flamanzi de mancare, ci de Cuvantul care singur zideste. Aceste cuvinte se potrivesc oricand, dar ele sunt astazi mai adevarate ca niciodata. Concluzia se impune: solutia exista, dar ea este conditionata de intoarcerea la Cuvantul care ne-a zidit, ne mentine intr-o existenta reala si autentica, nefrag­mentata si singura constructiva, asigurandu-ne in acelasi timp si o vesnica exis­tenta fericita. Este solutia pe care crestinismul autentic o propune nu ca pe o alter­nativa proprie, ci ca pe insasi voia lui Dumnezeu.

Acesta este mesajul pe care Sfintii Trei Ierarhi il transmit peste veacuri.

Pr. Lect. Dr. Tache Sterea

29 Ianuarie 2013

Vizualizari: 4571

Voteaza:

Actualitatea gandirii teologice a Sfintilor Trei Ierarhi la sfarsit de mileniu 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE