In alt an, tot la Sfintii Trei Ierarhi

In alt an, tot la Sfintii Trei Ierarhi Mareste imaginea.

Astăzi e bucurie în cer şi veselie pe pământ. Dumnezeu, înconjurat de ceata sfinţilor, zâmbeşte prin năframa cerului creaturilor Sale, care prin cântări duhovniceşti aduc laudă celor trei mari dascăli şi părinţi bisericeşti: Vasile cel Mare, Grigorie Cuvântătorul şi Ioan Gură de Aur. Iar aceştia, uniţi ca şi în viaţa pământească, privesc cu milă spre noi şi cer Ziditorului revărsare de har în sufletele tuturor acelora care le serbează amintirea.

O prietenie trecătoare sau, mai bine zis, o convieţuire frăţească i-a urcat din treaptă în treaptă, până la scaunul Dumnezeirii.

Privitor la această prietenie pe care a avut-o cu Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie Cuvântătorul spune: „Ne-am descoperit unul altuia dorinţele, a căror ţintă era iubirea de înţelepciune, viaţa cea lepădată de lume, şi am fost unul pentru altul şi prieteni, şi comeseni, şi rudenii. Amândoi aveam aceeaşi îndeletnicire - virtutea - şi o singură năzuinţă până la vremea plecării de aici: să vieţuim pentru nădejdile viitoare, aşa ca unul prin altul şi unul pe altul să ne ridicăm către Dumnezeu".

Invăţătura laică nu le-a capturat simţirea, deşi au frecventat cele mai renumite şcoli, ci dimpotrivă, li s-au deschis ochii sufletului şi au trecut prin viaţă păşind cu bărbăţie spre dragostea de înţelepciune. Părăsind gloria lumii şi nădejdile ei amăgitoare, s-au retras, pentru ca să placă Domnului, în smerită vieţuire.

Iată ce scrie Sfântul Vasile despre această hotărâre: „Mult timp am pierdut pentru cele deşarte şi aproape toată tinereţea mea am păgubit-o în deşartă osteneală, cu care m-am ostenit să pricep învăţăturile înţelepciunii, pe care Dumnezeu a întors-o în nebunie; când însă în sfârşit, ca trezindu-mă dintr-un somn adânc, mi-am îndreptat privirea spre minunata lume a adevărului Evangheliei şi am văzut deşertăciunea înţelepciunii stăpânirilor trecătoare al veacului acestuia, atunci vărsând lacrimi multe pentru nemernica mea viaţă, am dorit ca să ni se dea un îndreptar pentru învăţarea dogmelor începătoare ale credinţei. Cea dintâi grijă a mea a fost să-mi îndrept măcar puţin năravul cel stricat prin îndelungate legături cu oamenii cei răi. Aşa că, citind Evanghelia, am văzut acolo că singurul mijloc pentru a ajunge la desăvârşire este acesta: să-ţi vinzi averea, s-o împărţi fraţilor săraci şi mai ales să nu fii legat cu sufletul de nimica din cele de aici".

Cea dintâi trebuinţă pe care a simţit-o luând această hotărâre a fost să găsească un îndrumător care să-i lămurească rostul vieţii: „Am dorit să găsesc vreun frate care şi-a ales viaţa cea retrasă, ca să trec împreună cu el prin valul cel repede al acestei vieţi".

Intr-adevăr, l-a căutat în Mesopotamia, Siria, Palestina şi Egipt. In călătoria sa, a aflat mulţi nevoitori ai Domnului, care prin trude şi osteneli de fiecare zi mergeau pe calea ce duce la desăvârşire, şi fericind viaţa acestora, care arătau în fapte că poartă în trupul lor moartea lui Iisus, a dorit să fie următor lor. De acum era plin de râvnă ca să-şi rânduiască viaţa după cele văzute şi auzite. Se hotărî să schimbe felul de trai al călugărilor aflaţi prin împrejurimile Cezareei, dându-le o orânduire potrivită cu scopul ales.

Dar fiindcă rânduielile avute ale acestora nu-l mulţumiră, se retrase la Pont, fără să mai aştepte şi pe prietenul său Sfântul Grigorie, cu care ar fi vrut să întemeieze acea mănăstire ce-i frământa mintea în culcare şi în sculare. Pe malul râului Iris aşeză temelia aşezământului. Vieţuia numai cu câţiva călugări. Din nou îi scrie Sfântului Grigorie, chemându-l la sine, şi-i descrie astfel pustiul: „Inchipuieşte-ţi un munte înalt, acoperit cu pădure deasă, la poalele căruia se aşterne o vale întinsă, spălată necontenit de apele ce vin din munte. Imprejurul văii, o pădure cu tot felul de copaci, care stă ca un zid împrejmuitor. De amândouă părţile, prăpăstii adânci, iar la margine - râul; muntele se întinde în semicerc şi se sfârşeşte lângă marginile prăpastiilor. Aici Dumnezeu îmi arată locul, cum adesea mi l-am închipuit. Din toate câte le pot spune despre adăpostul meu, lucrul cel mai de seamă este că, deşi datorită poziţiei cresc tot soiul de roade, totuşi pentru mine aici creşte cel mai dulce rod - tăcerea".

Iar Sfântul Grigorie îi răspunde: „Aşezarea locului nu înseamnă mult şi nu poate da imbold sufletului meu ca să locuiesc împreună cu voi, până nu voi afla ceva despre felul de viaţă şi petrecerea timpului".

Pentru o vreme, Sfântul Grigorie îşi părăsi părinţii pe care-i îngrijea, fiind înaintaţi în vârstă, şi veni să trăiască alături de prietenul său. Bucuriile prieteniei nimic n-au schimbat din chipul vieţuirii aşezat aici. Ci ei împreună se rugau, împreună cercetau Sfânta Scriptură şi scriau rânduielile monahice.

Impreună şi munceau, astupând gropi, curăţind locul, cărând material pentru ridicarea chiliilor, cio-pleau piatră, udau răsaduri şi câte alte ascultări. Astfel era viaţa pătimitoare pentru trup şi bogată în roade pentru duh.

In scurtă vreme s-au alăturat mulţi călugări, având toate de obşte. Se supuneau unei singure căpetenii credincioase, care insufla deplină încredere şi pe toţi îi aducea la supunere. Rânduielile vieţii obşteşti se aşezau prin chiar mersul lucrurilor.

Sfântul Vasile nu s-a ocupat numai de această mănăstire, ci umblând din loc în loc, îi întărea pe călugări în credinţă şi-i îndemna prin pilde. Trecând prin toate treptele ierarhiei Bisericii ortodoxe, ajunge episcop, şi acum îndeamnă turma binecredincioasă prin sfaturi, trimiţându-le scrisori pline de acea dragoste părintească.

Să vedem câteva din rânduielile monahale lăsate de Sfântul Vasile: Viaţa unui călugăr trebuie să fie osteneală, căci scris este: „Cei ce doresc împărăţia Cerurilor, în tot timpul să se nevoiască pe sine, că Impărăţia Cerurilor se ia cu sila şi numai cei ce se silesc, aceia o răpesc" [cf. Matei 11, 12; Luca 16, 16].

Cei de doresc să fie slobozi de legăturile lumeşti, să-şi închine întreaga lor viaţă iui Dumnezeu şi să-i dea făgăduinţă curăţia. In ce stă depărtatea de lume? In părăsirea tuturor obiceiurilor lumii, în stingerea simţurilor lumeşti, în ruperea legăturii cu familia, adică să se lepede de sine însuşi, dezbrăcându-se de omul cel vechi şi de faptele lui. Să-şi mute inima în locaşurile cerului, ca să poată zice: „Sălaşul nostru în ceruri" (Filipeni 3, 20).

Această transformare a fiinţei nu se poate face fără o luptă lăuntrică şi fără întoarcerea dureroasă a voinţei şi a sufletului întreg. Două feluri de luptă poartă oricine care într-adevăr s-a lepădat de lume: cea dintâi e lepădarea de rudenii şi avere, iar cea de a doua e lepădarea de sfaturile voii sale. Şi numai cel ce iese biruitor din aceste lupte se face pe sine vas ales al lui Dumnezeu.

După Sfântul Vasile cel Mare, ca să vieţuieşti în desăvârşire, potrivit legii evangheliceşti, e nevoie să te lepezi de lume. Dar cel mai potrivit fel de viaţă retrasă din haosul lumii e cea monahicească de obşte (aşa-zisă idioritmică). După el, această trăire e singuratică, dar prinsă într-un trunchi, unde fiecare poate să se simtă ca şi cum ar fi singur. Iată cuvintele Sfântului privitoare la chipul vieţii monahiceşti întemeiat de el. Cel ce s-a depărtat de viaţa obişnuită, nevoindu-se pentru viaţa cea dumnezeiască, să se nevoiască nu singur prin sine şi nu deosebit unul de altul, căci pentru asemenea viaţă e nevoie de adeverire, ca să nu fie bănuită ca vicleană. Şi precum legea duhovnicească cere ca cei ce gustă Pastile cele de taină, să fie nu mai puţini de zece, tot astfel se cuvine şi aici ca mai vârtos să se înzecească decât să se împuţineze numărul înzecit al celor ce împreună se nevoiesc în viaţă duhovnicească.

Firile omeneşti nu se potrivesc; totuşi, prin credinţă şi voinţă tare, se cade ca într-o obşte toţi să aibă o inimă, o voinţă, o dorinţă, precum porunceşte Apostolul: toată plinirea celor adunaţi să fie un trup alcătuit din mai multe mădulare. Şi atunci va fi o singură agonisire de obşte a evlaviei, mântuirea de obşte, osanalele de obşte, cununile de obşte, în care mulţi alcătuiesc una şi unul nu este singur, ci sunt mulţi, îmbrăcămintea este deosebită, căci ea vesteşte oricui şi mărturiseşte despre făgăduinţa de a vieţui după Dumnezeu. Iar rostul întrebuinţării l-a arătat Apostolul, zicând: „Având hrană şi îmbrăcăminte, să fim mulţumiţi cu acestea".

Hainele purtate nu trebuie să calce legile sărăciei, căci „cel ce are două haine, scris este să dea şi celui ce nu are". Deci călugărul se cade să aibă o singură haină, dar bună, pentru a se îmbrăca în ea cu bună-cuviinţă ziua şi să se învelească cu ea noaptea. Mijlocul trebuie încins cu brâu, căci aşa au purtat înaintaşii; astfel Sfântul Ilie, pentru care s-a scris: „om păros era şi mijlocul său îl avea încins cu o curea"; de asemenea Sfântul Ioan Botezătorul, avea un brâu de piele, şi Sfântul Petru, căci se dovedeşte aceasta din cuvintele îngerului care-i zice: „încinge-te şi încalţă-ţi sandalele!". Şi chiar Domnul, când se pregătea să slujească ucenicilor Săi, luând ştergarul, S-a încins.

Insăşi folosirea hainelor este rânduită prin următoarele pravile: când singur îţi alegi, ia-ţi pe cea mai proastă, iar când alţii îţi dau, ia pe care ţi-o dă. Dacă însă îmbrăcămintea sau încălţămintea nu i se potriveşte vreunui frate, cu cuviincioasă blândeţe trebuie să spu-ie stareţului sau monahului care a făcut împărţirea. Iar dacă nu-i vor plăcea fratelui - fiind mai ieftine sau nu chiar aşa de frumoase -, să-şi aducă aminte de cuvintele Domnului, Care a zis: „Nu oricine, ci lucrătorul vrednic este de hrana sa", şi atunci să-şi întrebe conştiinţa dacă a săvârşit cele ce sunt vrednice de poruncile şi făgăduinţele Domnului. Căci dacă un frate are lucruri nu pentru trebuinţă, ci pentru podoabă, se cade ca aceste lucruri să fie osândite ca deşarte.

Cât priveşte săvârşirea rugăciunii, aceasta este privită prin două prisme: pe de o parte rânduiala rugăciunii, iar pe de altă parte însăşi rugăciunea ce trăieşte în inimă. Cea dintâi este slujba fie în biserică, fie acasă, iar cea de-a doua este evlavioasa înălţare a minţii şi a inimii către Dumnezeu. Amândouă, unite într-o cunună, fac din viaţa pământească a călugărului o viaţă de rugăciune. Dar pentru ca flacăra credinţei să fie veşnic aprinsă, un monah trebuie să se hrănească zi de zi din învăţăturile Sfintelor Scripturi, izvorul cel nesecat de înţelepciune.

Se cade ca în tot timpul un călugăr să muncească cu râvnă, după pilda arătată în faptă de Sfântul Apostol, care a zis: „Toate v-am arătat, că aşa muncind, trebuie să sprijiniţi pe cei slabi şi încă să aveţi a da celor care cer". Numai în acest chip se va învrednici cineva că să purtăm sarcina unuia prin altul, decât să-şi facă loc ura, separând pe fraţi de fraţi.

Prin pocăinţă se ridică monahul din cădere, căci Ii-sus a venit să mântuiască pe cei păcătoşi. El nu minte când zice: „Şi vor fi păcatele voastre ca mohorîciunea, ca zăpada le voi albi". Insă şi buzele Sale sfinte au grăit: „N-au nevoie de doctor cei sănătoşi, ci cei bolnavi. N-am venit să chem pe cei drepţi la pocăinţă, ci pe cei păcătoşi" [Matei 9, 12].

Şi noi, care am fost aleşi să ducem această viaţă monahicească, să ne înălţăm mintea spre Dumnezeu, şi El, iubitorul de oameni, ne va primi, pe unii ca pe fiul ce în toată viaţa a stat alăturea de tatăl din parabolă, pe alţii ca pe nişte oi rătăcite ce s-au întors la păstorul lor, dar tuturor Hristos va întinde braţele Sale mântuitoare. Iată, acum este vremea, potrivit Apostolului, acum este ziua mântuirii. Acest veac e veacul pocăinţei, iar acela al bucuriei; acesta al faptelor, iar acela al răsplătirii; acesta al răbdării, iar acela al mângâierii. Acum, Dumnezeu este ajutorul celor ce se îndreaptă din calea pierzării, iar atunci - straşnicul cercetător al faptelor, cuvintelor şi gândurilor omeneşti.

De aceea, prin purtarea noastră, să nu fim lipsiţi de glasul cel blând care zice: „Bine, slugă bună şi credincioasă, [...] intră întru bucuria Domnului tău" [Matei 25, 21], ci prin ascultare şi rugăciune continuă să ne învrednicim de cămara cea de nuntă a lui Iisus.

Parintele Arsenie Boca
SEMINŢE DUHOVNICEŞTI, EDITURA LUMEA CREDINTEI

Cumpara cartea "SEMINŢE DUHOVNICEŞTI"


 

26 Ianuarie 2018

Vizualizari: 5437

Voteaza:

In alt an, tot la Sfintii Trei Ierarhi 5.00 / 5 din 2 voturi.

Cuvinte cheie:

Sfintii Trei Ierarhi

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE