Lepadarea de sine a Maicii Domnului

Lepadarea de sine a Maicii Domnului Mareste imaginea.

La nunta din Cana Galileii, Maica Domnului s-a apropiat de Fiul ei cu simplitate şi cu smerenie, ca o sfântă Fecioară, şi I-a spus cu blândeţe: „Nu mai au vin." Rostind aceste cuvinte, în inima ei s-a născut gândul că poate venise ceasul ca Domnul să-Şi descopere slava înaintea oamenilor, căci duhul ei cugeta neîncetat la evenimentele minunate la care fusese martoră începând din ziua Bunei Vestiri. Hristos a răspuns acestui gând al inimii Maicii Sale, iar cuvintele Lui ne arată în ce chip comunicarea în planul duhului trece peste etapele premergătoare ale unei convorbiri obişnuite, mergând direct la esenţă.

Sfânta Fecioară se aflase în mijlocul celor mai uimitoare şi mai minunate evenimente din istoria neamului omenesc: zămislirea şi naşterea Fiului lui Dumnezeu; visul lui Iosif, prin care Dumnezeu înlăturase îndoiala din inima lui; după naştere, prinosul de închinăciune al magilor şi arătarea cetelor îngereşti; fuga în Egipt şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu în timpul masacrului miilor de prunci poruncit de Irod; chemarea întâilor ucenici după Botezul Domnului. Toate aceste evenimente erau mărturia de netăgăduit a lui Dumnezeu atât pentru Fiul Său cel Unul-Născut, cât şi pentru Preacurata Lui Maică. Timp de treizeci de ani Sfânta Fecioară păstrase aceste semne sfinte în inima ei ca pe o comoară de mare preţ. Atunci când Duhul Sfânt, în chip de porumbel, S-a pogorât din ceruri şi S-a odihnit peste Hristos la Botezul Lui, arătând astfel dumnezeirea cea din veac a Fiului, inima Maicii Domnului s-a umplut de o sfântă aşteptare.

Ea aştepta clipa prielnică pentru ca Domnul să-Şi poată arăta slava Sa. Iat-o, aşadar, acum pe Măria, Maica lui Dumnezeu, apropiindu-se de Fiul ei oarecum cu sfială, mai degrabă ca o fiică decât ca o mamă, şi spunându-I: „Nu mai au vin." Iisus însă răspunde direct adâncului inimii ei: „Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie? Incă n-a venit ceasul Meu." Nu este singura dată când Domnul o numeşte pe Maica Sa „femeie". La fel i S-a adresat şi atunci când era răstignit pe cruce: „Femeie, iată fiul tău." Răspunsul Lui poate părea aspru, dar este plin de nobleţe: „Femeie, ce am eu a face cu tine? Nu pot împlini dorinţele Maicii Mele. Trebuie să săvârşesc lucrarea Tatălui Meu, iar ceasul Meu nu a sosit încă." Aşadar, Domnul nu ţine seama de dorinţele Maicii Sale şi nu le împlineşte. Dacă nu ar fi făcut astfel, nu ar fi putut rosti mai târziu cuvintele: „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu." După cum spunea Părintele Sofronie, Domnul nu a dat niciodată porunci pe care să nu le fi păzit mai întâi El însuşi în viaţa Sa pământească. Trăind potrivit propriilor Sale porunci, El, Care este Calea, le-a arătat uce-nicilor Săi calea vieţii. Timp de treizeci de ani Hristos vie-ţuise în ascultare faţă de părinţii Lui, precum ne spune Evanghelia după Luca, dar acum venise ceasul să pără-sească această ascultare pământească pentru a-Şi împlini lucrarea dumnezeiască de mântuire a lumii.

Vrăjmaşul îl urmărea necontenit pe Domnul, încercând să găsească în Cel ce este fără de prihană fie şi cea mai mică urmă de greşeală, care ar fi fost însă de ajuns să-I zădărnicească întreaga lucrare mântuitoare. Se cuvenea, prin urmare, ca în orice împrejurare Hristos să Se arate neclintit în paza poruncilor Sale, pentru a nu da o astfel de pricină vrăjmaşului diavol. El însuşi a împlinit toată legea prin supunerea desăvârşită faţă de voia dumnezeiască a Tatălui. Ascultarea faţă de ocrotitorii Lui pământeşti avea în cele din urmă o însemnătate secundară. Domnul a nesocotit voia rudelor Sale şi în altă împrejurare, atunci când mama Sa şi fraţii Săi veniseră să-L ia din mulţimea care ameninţa să-L omoare: „Cine este mama Mea şi cine sunt fraţii Mei?"

Maica Domnului şi-a lepădat propria-i dorinţă şi a primit cu mare credinţă răspunsul Fiului ei. Acesta a fost pentru ea un act de chenoză, de deşertare de sine, însă, asemeni lui Avraam, ea a nu a încetat să nădăjduiască împotriva oricărei nădejdi. Poate că nu înţelesese de ce Domnul nu îi împlinise rugămintea, dar era încredinţată că orice făcea El era după dreptate. Astfel, în Cana Galileii, Sfânta Fecioară a primit să fie smerită de Fiul ei şi cu desăvârşită credinţă a spus slujitorilor: „Faceţi orice vă va spune."

Insă Domnul a cinstit-o pe Maica Sa. Apa s-a prefăcut în vin, iar nunul a lăudat pe mire, zicând: „Orice om pune întâi vinul cel bun şi, când se ameţesc, pune pe cel mai slab. Dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum." Sfinţii Părinţi ne învaţă că Dumnezeu păstrează întotdeauna „vinul cel bun" pentru sfârşit. Mai întâi trebuie să trecem prin suferinţe şi prin necazuri, şi numai la sfârşit primim vinul cel ales al harului Său.

De-a lungul slujirii Sale, Domnul a arătat că devotamentul şi credincioşia omului trebuie să se îndrepte în primul rând către Dumnezeu, prin ascultarea faţă de poruncile Lui. Totuşi, învăţându-i pe ucenicii Săi că a venit pe pământ ca să facă voia Tatălui Ceresc, iar nu voia oamenilor, Hristos nu a nesocotit-o niciodată pe Maica Sa. Încă de la început ea a fost persoana cea mai însemnată în lucrarea Lui de mântuire a lumii. Chiar şi în ceasul răstignirii Sale, când întreaga-I slujire atârna parcă deasupra hăului morţii veşnice, Domnul S-a îngrijit de Preacurata Lui Maică.5 Şi cine putea da dovadă de mai multă ascultare, jertfelnicie şi lepădare de sine decât Sfânta Fecioară? Ea a primit voia Fiului ei, lepădându-şi propria-i voie în desăvârşită smerenie, credinţă şi răbdare. Atunci când Domnul i S-a împotrivit, zicând: „Ceasul Meu nu a venit încă," ea a îmbrăţişat cu multă blândeţe această umilinţă, „silindu-L" astfel pe Mântuitorul să-Şi descopere mai curând măreţia slavei Sale. Smerenia şi deşertarea de sine a Maicii Domnului au grăbit ceasul arătării slavei Fiului ei. în Evanghelia după Ioan acest „ceas" este ceasul descoperirii Lui ca Mesia6, în timp ce în multe alte locuri din Noul Testament el se referă la răstignirea Domnului, atunci când slava Sa avea să se arate în chip desăvârşit în dragostea Lui până la moarte - plinirea lucrării Sale răscumpărătoare.

Acelaşi chip al deşertării de sine îl întâlnim şi în vieţile sfinţilor, precum şi a multor credincioşi creştini. în ceasul părăsirii, al durerii şi al încercărilor, ei îşi pun toată nă-dejdea în Dumnezeu şi, printr-un „salt" îndrăzneţ de credinţă, se înalţă îndată din adâncul întunericului şi al pierzării la lumina împărăţiei Cerurilor. După cum spune împăratul David în psalmi: „Iar eu am zis întru uimirea mea: lepădat sunt de la faţa ochilor tăi. Pentru aceasta ai auzit glasul rugăciunii mele când am strigat către Tine." Dumnezeu îngăduie ca sfinţii Lui să treacă printr-o deplină deşertare de sine, pe care ei o primesc însă cu toată credinţa, purtând neîncetat în cuget gândul fericirii veşnice dăruite de Dumnezeu drepţilor Săi. In felul acesta se înfăptuieşte trecerea de la planul psihologic la cel ontologic, cum spunea adeseori Părintele Sofronie. Aceasta este starea în care ne facem părtaşi energiei dumnezeieşti a marii milostiviri a lui Hristos.

Intocmai cum deşertarea de sine a Maicii Domnului a grăbit venirea ceasului Fiului ei, în care Domnul Şi-a arătat slava pentru a-i întări pe ucenici în credinţă, tot aşa şi sfinţii, prin statornicia credinţei lor şi prin nădejdea mai presus de orice nădejde, grăbesc ceasul marii milostiviri a lui Dumnezeu. Poate că ei nu înţeleg întotdeauna de ce Domnul îngăduie astfel de încercări în viaţa lor, dar rămân neclintiţi în încredinţarea că toată dreptatea şi toată virtutea sunt ale lui Dumnezeu, Care rămâne binecuvântat şi iubit în veac. Părintele Sofronie spunea că atunci când, asemenea sfinţilor, vrem să-I aducem lui Dumnezeu pocăinţă adevărată până la moarte, nu ne sunt îngăduite întrebări de felul: „De ce mi se întâmplă mie una ca asta? De ce Te porţi aşa cum mine, Doamne?" Pentru noi, adevărata înţelepciune se vădeşte în întrebarea: „Doamne, cum să fac ca să nu cad în păcat şi să mă lipsesc de făgăduinţele Tale?"

Deşi foarte puţine, mărturiile Scripturii despre viaţa Maicii Domnului sunt adevărate mărgăritare de mare preţ care ne deschid calea spre înţelegerea tainelor lui Dumnezeu. Minunea săvârşită de Domnul în Cana Galileii era menită să-i întărească pe ucenici în credinţă, căci se cuvenea ca Hristos să Se descopere pe Sine mai întâi acestora şi apoi mulţimilor. Când Domnul a prefăcut apa în vin, ochii ucenicilor s-au deschis. In acelaşi timp, şi în viaţa Maicii Domnului a avut loc o mare schimbare: până atunci Hristos îi fusese supus, în ascultare faţă de lege, însă din clipa aceea ea I s-a supus Lui, atât ca Maică cât şi ca roabă a Sa.

Menirea vieţii noastre este să oglindim prin faptele noastre slava lui Dumnezeu, slavă pentru care El ne-a zidit dintru început şi ne poartă neîncetat de grijă. Iar când vom muri, vom muri spre aceeaşi slavă a Domnului, ca să ne împărtăşim de ea şi să petrecem pe veci într-însa. Hristos a luat parte la viaţa omului ca un străin, ca un oaspete, şi datorită smeritei Sale arătări a putut să-Şi întemeieze împărăţia. El a fost oaspete la nunta din Cana, dar a folosit acest prilej pentru a-Şi întemeia propria familie dumnezeiască, Biserica, împărăţia Sa pe pământ, începând cu Preacurata Lui Maică şi cu ucenicii Săi.

Precum apa s-a prefăcut în belşug de vin ales, la fel se întâmplă şi cu noi atunci când ne cercetează Domnul: El umple viaţa noastră cea săracă cu bogăţia propriei Lui vieţi, dând sens întregii noastre existenţe, înnoind-o şi înfrumuseţând-o, după cum însuşi a spus: „Eu am venit ca viaţă să aveţi, şi din belşug să aveţi."

Arhimandrit Zaharia Zaharou
Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi, Editura Doxologia

Cumpara cartea "Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi"


 

14 Decembrie 2015

Vizualizari: 276

Voteaza:

Lepadarea de sine a Maicii Domnului 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE