Controverse si erezii cu privire la doctrina trinitara

 

Pana in secolul al IV-lea, doctrina Treimii a fost in centrul discutiilor teologice. In aceste dispute au fost folosite nu numai diferite metode ele exegeza biblica si termeni teologici cu variate sensuri, ci si argumente lo­gice si speculatii filosofice luate din sistemele timpului. In general, teolo­gia crestina a fost confruntata cu urmatoarele probleme : Ce proprietate distinge Fiul de Tatal ? In ce sens Fiul este divin, egal cu Tatal ? Ce de­termina distinctiile dintre cele trei Persoane ? De unde si tendintele prin­cipale antitrinitare :

 

(a)  tendintele "monarhianiste", care atribuiau numai celui "nenascut" - Tatalui - dumnezeirea, in timp ce nasterea Fiului din Tatal este se­cundara ;

 

(b)  tendinte  "subordinatianiste",  care invatau  ca Fiul  este o fiinta mai mica decat Tatal, deci inferioara si inegala, desi co-etern   (Origenistii sustineau, in acelasi timp, eternitatea Fiului si subordonarea Acestuia fata de Tatal);

 

(c)  tendinte modaliste, dupa care exista o "trinitate" numai pentru revelatia in exterior a lui Dumnezeu, dar nu ca subzistenta individuala sau existenta ipostatica.

 

Dat fiind faptul ca aceste tendinte exclusive incalcau principiile fun­damentale ale credintei crestine, Biserica a intervenit pentru a face cunos­cuta pozitia ortodoxa. In principiu, Biserica crestina in totalitatea ei n-a admis nici sa fie impartita fiinta lui Dumnezeu si nici ca o parte a Treimii sa fie numita "creatura".

Trebuie sa marturisim un Dumnezeu unic si cele Trei Persoane libere, pe fiecare cu proprietatea Sa.

 

Erezii:

a) Monarhianism

Teza principala a monarhianismului este aceea ca divinitatea lui Hristos nu poate fi echivalata in nici o forma cu cea a Tatalui, deoarece acest fapt ar distruge monarhia, principiul unitatii lui Dumnezeu. Trinitatea di­vina este astfel respinsa. Exista mai multe variante ale acestei teze : monarhianismul dinamic, dupa care Cuvantul este o sim­pla putere, forta divina care emana de la Tatal, dar nu este Dumnezeu insusi. Fiul nu este o persoana care subzista impreuna cu Tatal. Theodot este condamnat de Biserica din Roma, in 195, pentru ca refuza sa atribuie lui Hristos numele de Dumnezeu. La fel si urmasul sau, Artemon ; modalist. Modalismul apare in Asia Mica si se dezvolta la Roma ; acesta este pro­pagat de Praxeas, catre 190, apoi de Noet de Smyrna si de Sabelie. Aceasta varianta este opusa radical ideii de trinitate, identificand pe Hristos cu Ta­tal. Iisus Hristos este Dumnezeu, dar Hristos e Tatal insusi. Cele trei ipostase reprezinta "moduri" in care Dumnezeu apare in exterior.

 

Paul de Samosata a sistematizat erezia cunoscuta sub numele de mo­narhianism. Mare teolog si om politic, devenit episcop de Antiohia in 260, combatut de origenistii din Alexandria, el neaga subzistenta personala a Cuvntului lui Dumnezeu, acesta fiind doar o putere a Tatalui, singura persoana divina, principiul unic (monarhia) al fiintei divine. Sinodul Ecu­menic de la Niceea (325) numeste pe adeptii lui Paul "paulinisti", carora, le impune, la revenirea la Ortodoxie, sa fie "rebotezati" (Canonul 14). Preo­tii lor, de asemenea, sa fie rebotezati, apoi hirotoniti.

 

Modalismul - Punctul de plecare in teza lui Sabelie este tot mo­noteismul "monarhic" de influenta iudaizanta. Combatand arianismul, care separa pe Tatal de Fiul in mod radical (Creator-creatura), Sabelie sustine ca Tatal si Fiul trebuie sa fie interpretati ca diferite aspecte, moduri sau conditii in care fiinta dumnezeiasca apare in exterior, nu ca persoane dis­tincte in unitatea dumnezeirii. Dumnezeu, in propria sa fiinta nediferentiata, simpla, este numai o singura persoana, dar in relatiile cu creatia se exprima in trei moduri (de unde denumirea de modalism) : este Tatal cand il consideram ca fiinta suprema care a creat universul, asa cum se desco­pera mai ales in Vechiul Testament ; este Fiul ca revelat in Hristos si ca Mantuitor. Dumnezeu care este in Hristos este Tatal insusi, care a luat trup din Maria si a devenit Fiu, care este deci umanitatea lui Hristos, si care a suferit pe cruce (patripasianism) ; El este Duhul ca paraclet, sfintitor.

 

Prin urmare, pentru Sabelie distinctia dintre Tatal si Fiul este doar nominala, Tatal si Fiul fiind simple "modalitati" in care Dumnezeu apare. Fiinta lui Dumnezeu sau dumnezeirea este in fond nediferentiata, perso­nalitatea trinitara reprezentand doar o "masca" pe care o ia in manifestarea ei in afara. Sabelie neaga astfel distinctiile ipostatice in fiinta divina. Cele trei persoane ale Treimii nu sunt realitati sau relatii personale in Treime, ci simple relatii cu creatia si umanitatea ale aceleiasi fiinte.

 

La Roma, Sabelie a fost condamnat de papa Callistus.

 

Sinodul din Constantinopol (381), care decide ca marturisirea de cre­dinta de la Niceea (325) sa nu fie alterata, ci dimpotriva pastrata cu toata autoritatea ei, mentioneaza ereziile ce trebuie sa fie anatematizate, in spe­cial : eunomienii, arienii, macedonienii, sabelienii, marcelianii, apolinaristii (Canonul 1). In canonul 7, se impune ca sabelienii sa fie rebotezati, ca ne­crestini, daca revin la Ortodoxie.

 

b) Subordinatianism

Arianismul este invatatura lui Arie (cir­ca 256-circa 336), preot in Alexandria, discipol al lui Lucian de Antiohia, acesta din scoala lui Origen (185-254), care, invocand anumite texte biblice (Pilde 8, 22; Ioan 14, 28; 17, 3), sustine ca fiinta lui Dumnezeu este unica si incomunicabila si trage concluzia ca Fiul nu are o natura identica cu Tatal. Separand firea Tatalui de cea a Fiului, Arie face o diferenta intre "nascut" si "creat", de unde inferioritatea Fiului. Fiul e Dumnezeu nu in mod ade­varat, prin nastere, ci este creat ; de aceea El are un inceput. Arie a formu­lat erezia sa spunand : "A fost un timp cand Fiul nu era", adica Tatal a exis­tat inainte de, si fara, Fiul. Fiul nu este de aceeasi natura cu Tatal, dar se deosebeste de celelalte creaturi. El e cea dintai dintre creaturi, intelep­ciunea creata sau "chipul" lui Dumnezeu, instrumentul prin care Tatal a creat celelalte creaturi.

 

Sinodul I ecumenic formuleaza raspunsul ortodox impotriva ereziei ariene sub di­verse expresii : "Care din Tatal S-a nascut mai inainte de toti vecii", "nas­cut, iar nu facut", "cel ce este de o fiinta cu Tatal". Esenta Fiului este identica cu a Tatalui, iar nasterea Sa din Tatal este din veci, ceea ce in­seamna ca Tatal n-a existat vreodata fara Fiul.

 

c) Macedonianism

Este o forma de subordinatianism cu pri­vire la persoana Duhului Sfant. Macedonie, episcop de Constantinopol (+ 362) invata ca Duhul este o creatura. Macedonianismul a fost condamnat de sinodul din 381, care a adoptat un articol de credinta despre Duhul Sfant, fara insa sa foloseasca expresia homoousios - de o fiinta. Sinodul VI (trulan), in canonul 1, confirma acest articol in care se formuleaza "teo­logia Duhului Sfant", respinge erezia lui Macedonie si declara ca "Duhul Sfant este consubstantial (homoousios) cu Hristos Dumnezeul nostru".

 

Controversele trinitare, ca si cele hristologice, au fost animate si de faptul ca circulau multe ambiguitati si confuzii in legatura cu termenii folositi pentru sistematizarea doctrinei ortodoxe. De pilda, in anatematismele de la Niceea, ousia si hypostasis sunt folositi ca termeni sinonimi, cu intelesul de substanta particulara, a unui individ. In Rasarit, nu exista echivalent grec pentru persona, fiindca prosopon se putea folosi in sens modalist. In latina, atat ousia cat si hypostasis puteau sa fie traduse cu substantia. Din aceasta cauza cand in Orient se vorbea de trei ipostase, Occidentul intelegea trei substante, adica triteism, sau subordinatianism. La Niceea, cand s-a afirmat o singura ousia, multi au crezut ca se sugereaza erezia sabelianismului ; iar cand s-a mentionat dualitatea de ousiai, orto­docsii au inteles ca e vorba de arianism.

 

 

.