Viata Sfantului Mare Mucenic Gheorghe

Viata Sfantului Mare Mucenic Gheorghe Mareste imaginea.

Sceptrul împărăţiei Romei luându-l cu nevrednicie păgânul Diocleţian, foarte mult se silea la necurata slujbă idolească. El mai întâi cinstea pe Apolon vrăjitorul, ca şi cum i-ar fi fost mai înainte vestitor de cele ce vor să fie. Pentru că diavolul petrecând în acel idol neînsufleţit, dădea răspunsuri la cei ce-l întrebau, cu minciună proorocind despre cele ce vor să fie, deşi niciodată nu se împlineau proorociile lui. Odată, întrebând Diocleţian pe Apolon despre un lucru, diavolul i-a dat un răspuns că acesta: "Nu pot cu adevărat, ca mai înainte să-ţi spun cele ce vor să fie, căci împiedicare îmi fac oamenii cei drepţi pe pământ şi pentru aceea mint Tripoadele cele de farmece în capişti; pentru că drepţii sleiesc a noastră putere".

Deci, a întrebat Diocleţian pe slujitori: "Cine sunt drepţii aceia de pe pământ, din pricina cărora zeul Apolon nu poate să proorocească?" Iar slujitorii i-au răspuns: "Creştinii de sub cer sunt drepţii aceia".

Aceasta auzind-o Diocleţian, s-a umplut de mânie şi de iuţime asupra creştinilor şi prigonirea cea de deasupra lor care abia încetase, a ridicat-o iarăşi. Şi îndată a trimis sabia sa prigoni-toare asupra oamenilor lui Dumnezeu celor drepţi, nevinovaţi şi fără prihană, cu poruncă ucigătoare, în toate părţile stăpânirii sale.

Şi puteai să vezi atunci închisorile barbarilor, tâlharilor şi ale făcătorilor de ruşine deşarte, însă erau pline de cei ce mărturiseau pe adevăratul Dumnezeu. Puteai să vezi felul caznelor celor mai înainte obişnuite, lepădându-se ca simple, iar altele noi şi mai cumplite aflându-se, prin care în toate zilele mulţimea creştinilor era schingiuită pretutindeni. Iar după ce în toate părţile şi mai ales dintre ale Răsăritului s-au adus la împărat multe scrisori pline de clevetiri asupra creştinilor, care îl înştiinţau că cei ce nu ţin porunca lui întru nimic, şi care se numesc creştini, numărul acelora este fără de sfârşit; pentru că atâta s-au înmulţit, încât este de trebuinţă, că ori să-i lase să petreacă în credinţă, ori cu război să se ridice asupra lor.

Atunci împăratul a chemat de pretutindeni la sine în Nicomidia, pe antipaţi şi pe ighemonii săi la sfat, pe domni, pe boieri şi pe tot senatul său adunându-l; le-a descoperit mânia să asupra creştinilor şi poruncea, ca fiecare să dea sfat la lucrul ce le era pus înainte. Deci, mulţi grăind multe, la sfârşit singur tiranul a vărsat o otravă ca aceasta, că nimic nu este mai cinstit şi mai de bună trebuinţă decât să se cinstească zeii cei vechi părinteşti. Şi toţi învoindu-se cu sfatul lui, le-a zis iarăşi: "Dacă astfel toţi socotiţi şi pe aceasta cu osârdie doriţi să o faceţi şi a mea dragoste mult se cinsteşte de voi, apoi sârguiţi-vă cu totul să pierdeţi credinţa creştinească cea potrivnică zeilor noştri, din toată împărăţia noastră. Şi ca să puteţi mai cu înlesnire a săvîrşi această, eu cu toate puterile voi ajuta vouă". Deci, toţi au primit şi au lăudat acel cuvânt împărătesc. Însă Diocleţian şi senatul au voit, ca şi al doilea şi al treilea rând să se adune la acelaşi sfat şi au înştiinţat poporul; după aceea au întărit ca neschimbată să fie porunca aceasta.

În acea vreme, în cetatea Romanilor era minunatul ostaş al lui Hristos, Sfântul Gheorghe, cu neamul din Capadocia, fiu de părinţi creştini vestiţi, din tinereţe învăţând bună credinţă. Acela din copilăria sa a rămas orfan de tată, sfârşindu-se tatăl său prin mucenicească nevoinţă pentru Hristos, iar maica lui s-a mutat cu el în Palestina, căci de acolo era cu neamul şi avea acolo multe averi şi moşteniri. Iar după ce Gheorghe a ajuns la vârsta desăvârşită, fiind şi frumos la faţă, s-a arătat şi foarte viteaz cu trupul; pentru aceea s-a rânduit în oaste şi s-a pus tribun peste ostaşii unei cete vestite. În acea boierie fiind, după ce şi-a arătat vitejia sa în războaie, s-a cinstit cu dregătoria de comit şi de voievod de către împăratul Diocleţian, mai înainte de a şti că este creştin, la douăzeci de ani ai vârstei sale, după ce maica lui se sfârşise întru Domnul.

Şi când acel sfat tirănesc se săvârşea spre pierderea creştinilor, Sfântul Gheorghe era lângă împăratul. Deci, în ziua dintii, văzând atâta pornire a păgânilor asupra creştinilor şi că sfatul lor cel nedrept nu poate de loc a se schimba, s-a chibzuit cu judecată, că acea vreme este potrivită mântuirii. Şi îndată, toate cele ce le avea la sine, aurul, argintul şi hainele le-a împărţit săracilor; pe robii care erau cu sine i-a liberat şi celelalte averi pe care le avea în Palestina a hotărât să le împartă la cei ce n-au, iar pe robi să-i libereze. Şi în a treia zi, în care sfatul cel sângeros al păgânului împărat şi al domnilor lui celor necuraţi, făcut cu nedreptate spre uciderea nevinovaţilor creştini, era să se întărească, Sfântul Gheorghe, viteazul ostaş al lui Hristos, lepădând toată frica omenească şi întărindu-se întru Unul Dumnezeu, având numai frică Lui în sine, a stat cu faţa luminată şi cu minte bărbătească în mijlocul adunării celei mari păgâneşti şi fără de lege şi unele ca acestea a început a le zice:

"Până când, o, împărate şi voi domni şi sfetnici, care, fiind rânduiţi pentru îndreptarea legilor bune şi a judecăţilor celor drepte, porniţi mânia voastră asupra creştinilor şi înmulţiţi nebunia voastră, întărind hotărârile cele fărădelege şi judecăţile cele nedrepte, dându-le asupra oamenilor nevinovaţi, care n-au făcut nimănui strâmbătate? Pentru ce îi prigoniţi şi chinuiţi pe creştini prin a voastră păgânătate silind pe aceia, care au învăţat a ţine bine sfânta credinţă? Pentru că idolii voştri nu sunt dumnezei. Deci, nu vă amăgiţi cu minciunile, căci Hristos este Unul Dumnezeu şi Acela Unul, întru slava lui Dumnezeu Tatăl; toate s-au făcut prin El şi cu Duhul Lui Cel Sfânt toate s-au alcătuit. Ori singuri să cunoaşteţi adevărul şi să învăţaţi dreapta credinţă, ori pe cei ce ţin de adevăr şi de dreapta credinţă, nu-i tulburaţi cu nebunia voastră!"

De nişte cuvinte ca acestea ale lui Gheorghe şi de îndrăzneala lui cea neaşteptată minunându-se toţi, şi-au întors ochii către împărat vrând să audă ce va răspunde la aceste vorbe. Iar împăratul, ca un ieşit din minţi sau ca un asurzit de tunet, şedea tăcând, înăbuşind în sine pornirea de mânie. Apoi a făcut semn unuia din cei ce şedeau cu el, prieten al său, cu numele Magnenţie, cu dregătoria antipat, ca să răspundă lui Gheorghe. Iar Magnenţie, chemând la sine mai aproape pe sfânt, i-a zis: "Cine te-a îndemnat la o atât de mare îndrăzneală şi grăire?" Răspuns-a sfântul: "Adevărul!" Magnenţie i-a zis: "Care este adevărul acela?" Răspuns-a Gheorghe: "Adevărul este Însuşi Hristos, Cel prigonit de voi". Zis-a Magnenţie: "Dar şi tu eşti creştin?" A răspuns Sfântul Gheorghe: "Sunt rob al lui Hristos, Dumnezeul meu, şi spre El nădăjduind, în mijlocul vostru am stat de voia mea, ca să mărturisesc pentru adevăr".

Cu aceste cuvinte ale sfântului s-a pornit spre ceartă adunarea aceea, unii zicând unele şi alţii altele, apoi se auzea un glas şi o strigare fără de rânduiala, precum se obişnuieşte a se face într-o mulţime de popor păgân. Atunci Diocleţian, poruncind prin vorbitori să fie tăcere, şi-a întors ochii spre sfânt şi, cunoscându-l, i-a zis astfel: "Eu şi mai înainte m-am minunat de bunul tău neam, o, Gheorghe! Sfatul tău şi vitejia judecând-o a fi vrednică de cinste, te-am cinstit nu cu dregătorii mici; iar acum, deşi nu grăieşti spre folosul tău, însă eu iubind înţelepciunea şi bărbăţia care este în tine, cele de folos te sfătuiesc ca un tată şi te îndemn să nu te lipseşti de slava ostăşească şi de cinstea dregătoriei tale şi să nu-ţi dai floarea tinereţilor tale la munci, prin nesupunerea ta; ci să aduci jertfă zeilor, căci mai mare cinste vei lua de la noi".

Iar Sfântul Gheorghe a răspuns: "O, de ai fi cunoscut, mai ales tu singur, împărate, prin mine, pe adevăratul Dumnezeu şi I-ai fi adus jertfă de laudă Lui, te-ar fi învrednicit împărăţiei celei mai bune şi fără de moarte, de vreme ce aceea de care acum te îndulceşti este o împărăţie nestatornică, deşartă şi degrab pieritoare. De aceea şi cele dintr-însa sunt vremelnice şi nimic nu folosesc pe cei ce le au. Deci, nimic din acelea nu poate să-mi slăbească buna mea credinţă către Dumnezeul meu şi nici un fel de chin nu-mi va îngrozi sufletul, nici îmi va clinti mintea".

Acestea zicând sfântul, iar împăratul fiind cuprins cu totul de mânie şi nelăsându-l să-şi sfârşească cuvintele, a poruncit celor înarmaţi, care stăteau înainte, să scoată din adunare cu suliţele pe Gheorghe şi să-l arunce în temniţă. Iar ostaşii, săvârşind degrabă porunca lui, o suliţă atingându-se de trupul sfântului, îndată fierul s-a făcut asemenea plumbului; pentru că s-a turtit ca plumbul, iar gura mucenicului s-a umplut de laudele lui Dumnezeu. Ducând ostaşii pe mucenic în temniţă, l-au întins la pământ cu faţa în sus, bătându-l peste tălpile picioarelor, punându-i o piatră mare pe piept, căci astfel le poruncise tiranul. Iar sfântul răbdând, neîncetat înălţa mulţumire lui Dumnezeu, până în ziua următoare.

Sosind ziua, împăratul iarăşi a chemat la cercetare pe mucenic şi văzându-l turtit de greutatea pietrei, l-a întrebat, zicând: "Oare te-ai pocăit, Gheorghe, sau încă petreci în nesupunerea ta?" Iar sfântul, având pieptul turtit de piatră, abea putea să grăiască şi i-a zis: "Dar oare într-atâta slăbănogire, o, împărate, mă socoteşti că am ajuns, ca pentru atât de mică suferinţă să-mi lepăd credinţa? Mai lesne vei slăbi tu chinuindu-mă, decât eu fiind muncit". Atunci Diocleţian a poruncit să aducă o roată mare de muncire, sub care erau aşternute scânduri, pline de fiare ascuţite şi înfipte în ele, asemenea unor săbii, ţepuşe şi cuţite; iar acele fiare erau unele drepte, iar altele strâmbe, după asemănarea undiţelor. Pe acea roată a poruncit să lege pe mucenic şi, întorcând roata, să-i taie tot trupul cu acele fiare ascuţite, ce erau înfipte în acele scânduri sub roată. Aşa, fiind sfântul muncit şi în bucăţi tăiat şi ca o trestie sfărâmându-se, răbda cu vitejie; şi mai întâi în munca aceea, cu mare glas se ruga lui Dumnezeu, nescoţând nici un suspin; ci ca unul ce doarme şi nu simte, astfel răbda.

Iar împăratului, părându-i-se că mucenicul este mort, bucurându-se a lăudat pe zeii săi şi a strigat, zicând: "Unde este Dumnezeul tău, Gheorghe? Pentru ce nu te-a scăpat de nişte munci ca acestea?" Deci, a poruncit să-l dezlege de la roată, ca pe un mort, iar el s-a dus la capiştea lui Apolon. Apoi deodată s-a înnorat văzduhul, s-a făcut tunet înfricoşat şi mulţi au auzit un glas de sus, zicând: "Nu te teme, Gheorghe, căci sunt cu tine!" Apoi după puţin s-a făcut o strălucire mare şi neobişnuită şi s-a arătat îngerul în chip de tânăr preafrumos, stând lângă roată ca purtător de lumină, strălucind cu faţa şi, punând mâna pe mucenic, i-a zis: "Bucură-te!" Şi nimeni nu îndrăznea să se apropie de roată şi de mucenic cât timp s-a văzut acolo cel ce se arătase. Iar după ce s-a făcut nevăzut, mucenicul s-a pogorât singur de pe roată, dezlegat de îngerul lui Dumnezeu şi tămăduit de răni; apoi stătea cu trupul sănătos, mulţumind lui Dumnezeu şi chemând pe Domnul.

Ostaşii, văzând aceasta, au fost cuprinşi de spaimă mare şi nedumerire şi, alergând, au spus împăratului, care era încă în capişte la săvârşirea necuratei jertfe idoleşti, urmând după ostaşi şi Sfântul Gheorghe, care a stat înaintea împăratului în capişte. Văzându-l împăratul, întâi n-a crezut că este Gheorghe, ci i se părea că este altul care seamănă cu el. După aceea cei ce stăteau aproape de împărat, căutând cu dinadinsul către mucenic, au cunoscut că este chiar Gheorghe, şi încă şi mucenicul singur a strigat cu mare glas: "Eu sunt Gheorghe". Şi toţi s-au spăimântat şi, nepricepând, au tăcut multă vreme, iar doi dintre bărbaţi care erau acolo, cinstiţi cu dregătoria curţii, Anatolie şi Protoleon, fiind mai înainte învăţaţi în credinţa creştină, văzând acea minune străină, s-au întărit desăvârşit în credinţa lui Hristos şi au strigat, zicând: "Unul este Dumnezeu mare şi adevărat! Dumnezeul creştinilor". Şi îndată împăratul a poruncit ca să-i prindă şi fără de nici o cercetare să-i scoată afară din cetate şi să fie tăiaţi cu sabia. Şi mulţi au crezut atunci în Hristos, dar îşi tăinuiau credinţa, neîndrăznind să o mărturisească de frică.

Împărăteasa Alexandra, fiind încă în capişte şi văzând acolo pe mucenic tămăduit prin minune şi auzind de arătarea îngerească, a cunoscut adevărul şi voind cu îndrăzneală să mărturisească pe Hristos, a oprit-o eparhul şi mai înainte de a şti împăratul, a poruncit să o ducă acasă. Iar făcătorul de rău Diocleţian, neputând să facă nici un bine, a poruncit să-l arunce pe Sfântul Gheorghe într-o groapă cu var nestins şi să-l lase acolo până a treia zi. Sfântul, ducându-se acolo, se ruga către Domnul cu mare glas, zicând: "Mântuitorul celor necăjiţi, scăparea celor izgoniţi, nădejdea celor fără de nădejde, Doamne Dumnezeul meu, auzi rugăciunea robului Tău şi caută spre mine şi mă miluieşte. Izbăveşte-mă de meşteşugirile potrivnicului, şi-mi dă putere, ca până la sfârşit, să păzesc neschimbată mărturisirea numelui Tău cel Sfânt. Nu mă lăsa, Stăpâne, pentru păcatele mele, ca să nu zică niciodată vrăjmaşii mei: "Unde este Dumnezeul lui?" Arată puterea Ta şi preamăreşte numele Tău în mine, netrebnicul robul Tău. Trimite pe îngerul Tău, pe păzitorul nevredniciei mele, Cel ce ai prefăcut în rouă cuptorul Babilonului şi pe sfinţii Tăi tineri i-ai păzit nevătămaţi, Doamne, că bine eşti cuvântat în veci. Amin".

Aşa rugându-se şi îngrădindu-şi tot trupul cu semnul Crucii, s-a pogorât în groapă, bucurându-se şi preaslăvind pe Dumnezeu. Iar slujitorii, scufundându-l legat, după poruncă, în vărul cel nestins, s-au întors. A treia zi a poruncit împăratul să scoată oasele mucenicului din groapă, crezând că a ars în var. Şi, ducându-se slujitorii, au săpat varul şi au găsit pe sfânt întreg, mai presus de nădejde, viu şi sănătos, stând dezlegat, cu faţa luminată, cu mâinile întinse în sus şi mulţumind lui Dumnezeu pentru toate facerile de bine. Iar slujitorii şi poporul care erau lângă el, se uimeau de spaimă şi de mirare şi într-un glas preamăreau pe Dumnezeul lui Gheorghe şi-L numeau mare!

Aflând despre aceasta Diocleţian, a poruncit să aducă îndată pe sfânt înaintea lui şi, preamult minunându-se, a zis: "De unde este în tine, Gheorghe, o putere ca aceasta şi cu ce fel de vrăji meşteşugeşti? Spune, pentru că mi se pare că tu, prin arătarea meşteşugului vrăjitoresc prefaci credinţa Celui răstignit în vrăjitorie, ca făcând pe toţi să se minuneze de vrăjile tale, să te arăţi că eşti mare". Sfântul răspunse: "Eu aşteptam, o, împărate, ca tu să nu poţi nici a-ţi deschide gura spre hulirea Atotputernicului Dumnezeu, Căruia toate îi sunt cu putinţă şi cu minuni izbăveşte din primejdii pe cei ce nădăjduiesc spre El. Iar tu, fiind înşelat de diavol, ai alunecat într-o rătăcire şi o pierzare atât de adâncă, încât numeşti vrăji şi farmece minunile Dumnezeului meu cele văzute de ochii noştri; deci plâng de orbirea voastră, vă numesc ticăloşi şi vă judec nevrednici de răspunsul meu!"

Atunci Diocleţian a poruncit să aducă nişte încălţăminte de fier care să aibă într-însele piroane lungi şi arzându-le, să-i încalţe amândouă picioarele mucenicului, apoi bătându-l, să-l fugărească până la temniţă. Într-o încălţăminte ca aceea fugărit fiind mucenicul, tiranul îşi bătea joc, zicând: "Cât de grabnic eşti, Gheorghe! Foarte repede alergi, Gheorghe!" Iar mucenicul fiind târât aşa de greu şi bătut cumplit, zicea către el: "Aleargă, Gheorghe, aleargă ca să ajungi, căci alergi aşa ca şi cum n-ai şti". După aceea, chemând pe Dumnezeu, grăia: "Caută din cer, Doamne, şi vezi osteneala mea. Auzi suspinul ticălosului Tău rob, că s-au înmulţit vrăjmaşii mei şi cu urâciune nedreaptă m-au urât, pentru numele Tău cel Sfânt. Deci Tu Însuţi mă vindecă, Stăpâne, că s-au tulburat oasele mele şi-mi dă răbdare până la sfârşit ca să nu zică vreodată vrăjmaşul meu: "M-am întărit asupra lui".

Aşa se ruga Sfântul Gheorghe, mergând la temniţă, în care, fiind aruncat, slăbea cu trupul de răni, având picioarele foarte rănite. Însă cu duhul se întărea, pentru că toată ziua aceea şi toată noaptea nu înceta a înălţa mulţumiri şi rugăciuni lui Dumnezeu. Apoi s-a tămăduit de răni, cu ajutorul lui Dumnezeu, în acea noapte şi s-a făcut sănătos la picioare, precum şi la tot trupul.

A doua zi l-au adus iarăşi în faţa împăratului, la locul de privelişte, unde era împreună cu împăratul toată suită. Văzând împăratul că mucenicul merge bine, neşchiopătînd cu picioarele, ca şi cum n-ar fi avut nici o rană, cu mare mirare a zis către dânsul: "Ce este, Gheorghe, ţi-au plăcut încălţămintele?" Sfântul răspunse: "Cu adevărat mi-au fost plăcute!" Împăratul zise: "Leapădă-ţi îndrăzneala şi fii blând şi supus. Apoi, lepădând meşteşugul vrăjitoresc, apropie-te şi jertfeşte milostivilor zei, ca să nu te lipseşti de viaţa aceasta dulce, prin chinurile cele grele". Sfântul Gheorghe răspunse: "Cât sunteţi de nebuni! Căci puterea lui Dumnezeu o numiţi farmece şi vă mândriţi cu înşelăciunea diavolească cea fără de ruşine". Deci Diocleţian, căutând cu ochi mânioşi şi răcnind cu glas sălbatec, a tăiat vorba mucenicului şi a poruncit celor ce stăteau înainte să bată peste grumaji pe sfânt, ca să se înveţe a nu ocărî pe împărat. Apoi a poruncit să-l bată cu vine de bou până ce trupul lui se va vedea plin de sânge.

Astfel, Sfântul şi Marele Mucenic Gheorghe, fiind cumplit chinuit, nicidecum nu şi-a schimbat lumina feţii sale; lucru pentru care împăratul, mâniindu-se mult, zicea către cei ce erau împrejurul lui: "Cu adevărat, aceasta nu este putere şi bărbăţie în Gheorghe, ci un lucru de meşteşugire şi vrăjitoresc". După aceea Magnenţie a zis către împărat: "Este aici un om iscusit în vrăjitorii cu numele Atanasie, căruia, dacă vei porunci să-l cheme, degrabă biruindu-se Gheorghe, se va supune poruncii tale". Şi îndată, chemând pe vrăjitorul acela, a stat înaintea împăratului şi a zis către dânsul Diocleţian: "Ceea ce a făcut aici necuratul Gheorghe, au văzut ochii tuturor celor ce stau de faţă şi cum le-a făcut acelea, ştiţi numai voi cei iscusiţi în acel meşteşug; deci, sau să-l biruieşti şi să-i strici vrăjitoriile lui şi nouă supus să ni-l faci, sau cu farmecele otrăvii degrabă să-l pierzi din viaţa aceasta; ca astfel, din meşteşugul care s-a învăţat, din acelaşi meşteşug să-şi ia moartea cea cuvenită lui; căci pentru aceea l-am lăsat să trăiască până acum". Iar vrăjitorul a făgăduit că a doua zi va săvîrşi tot ce i s-a cerut să facă.

Deci, împăratul, poruncind să păzească în temniţă pe mucenic, s-a sculat de la judecată. Iar sfântul, intrând în temniţă, chema pe Dumnezeu, zicând: "Minunată fă, Doamne, mila Ta spre mine, îndreptează paşii mei spre mărturisirea Ta şi săvârşeşte alergarea mea întru credinţa Ta; că întru toţi să se preamărească numele Tău cel Preasfânt!" A doua zi iarăşi a şezut împăratul la judecată, la un loc mai înalt, în văzul tuturor. Şi a mers şi Atanasie vrăjitorul, mândrindu-se întru a sa înţelepciune, ducând împăratului şi tuturor celor ce stăteau de faţă oarecare lucruri fermecate în felurite vase. Şi a zis către împărat: "Să se aducă acum aici osânditul acela şi va vedea toată lucrarea zeilor noştri şi puterea farmecelor mele". Şi luând un vas a zis: "De voieşti, o, împărate, ca omul acela fără minte să te asculte întru toate, atunci să bea băutura aceasta". Apoi iarăşi alt vas luând, a zis: "Iar de voieşti împărăţia ta, să vezi moartea lui cea amară, pe aceasta să o bea". Şi îndată din porunca împăratului, a fost adus Sfântul Gheorghe înaintea lui la judecată. Şi a zis către dânsul, Diocleţian: "Acum se vor strica şi vor înceta toate vrăjile tale, Gheorghe!" Şi a poruncit cu sila să-l adape pe el cu băutură fermecată. Iar sfântul bând-o fără îndoire, stătea nevătămat, bucurându-se şi batjocorind acea înşelăciune idolească şi diavolească.

Împăratul, înnebunind de mânie, a poruncit, ca şi cu cealaltă băutură plină de otravă de moarte, să-l adape cu sila. Iar sfântul neaşteptând ca să-l silească, a luat singur vasul de bunăvoie şi a băut otrava cea purtătoare de moarte; dar era fără nici o vătămare cu ajutorul darului lui Dumnezeu, fiind păzit de moarte. Şi s-a minunat împăratul cu toată suită; asemenea şi vrăjitorul Atanasie stătea ca ieşit din minţi, minunându-se şi nepricepându-se. Apoi, după un ceas, a zis împăratul către mucenic: "Până când, Gheorghe, ne faci a ne mira de faptele tale? Până când ne amăgeşti şi nu ne spui adevărul? Prin ce fel de meşteşugiri vrăjitoreşti nu bagi seamă de muncile ce-ţi aducem asupra ta, încât nici de adăparea cea purtătoare de moarte nu te-ai vătămat? Spune-mi cu adevărat toate, că voim să te ascultăm cu blândeţe". Atunci Fericitul Gheorghe a răspuns: "Să nu socoteşti, împărate, că noi cu scorniri omeneşti răbdăm schingiuiri, ci cu chemarea lui Hristos şi cu puterea Lui; pentru că, nădăjduind spre Dânsul, întru nimic socotim toate chinurile, după tainica Lui învăţătură". Zis-a Diocleţian: "Care este tainică învăţătură a Hristosului Tău?" Sfântul Gheorghe a răspuns: "Ştiind, de mai înainte, că a voastră răutate sporeşte spre mai rău, a învăţat pe slugile Sale să nu se teamă de cei ce ucid trupul, că sufletul nu-l pot ucide, căci ni se spune că nici un fir de păr din capul nostru nu va pieri, iar de veţi bea ceva de moarte nu vă va vătăma. Şi acum ascultă, o, împărate; aceasta ne este nouă făgăduinţa cea nemincinoasă a Lui, pe care în scurt o voi arăta ţie: Cel ce crede în Mine, lucrurile pe care Eu le fac şi acela le va face.

Zis-a Diocleţian: "Şi care lucruri ziceţi voi, că sunt ale Lui?" Răspuns-a sfântul: "Pe orbi a-i lumina, pe cei stricaţi a-i curăţi, şchiopilor a le da umblare şi surzilor auzire; duhurile cele necurate a le izgoni, pe morţi a-i învia şi altele asemenea acestora. Acestea sunt lucrurile lui Hristos". Împăratul, întorcându-se către Anastasie vrăjitorul, a zis: "Tu ce zici de acestea?" "Mă minunez cum, batjocorind blândeţea ta, acesta grăieşte minciuni, nădăjduind că va scăpa din puternicele tale mâini. Pentru că noi, folosindu-ne de multe faceri de bine de la zeii cei fără de moarte în toate zilele, însă niciodată n-am văzut ca să învieze un mort. Iar acesta, nădăjduind spre un om mort şi ţinându-se de Dumnezeul Cel răstignit, Îl mărturiseşte fără ruşine, că Acela este făcător de lucruri mari. Şi deoarece înaintea noastră a tuturor a mărturisit aceasta, cum că Dumnezeul lui este făcător de nişte minuni ca acestea şi că cei ce cred în El au luat această nemincinoasă făgăduinţă, ca aceleaşi lucruri să le facă, pe care şi Acela le făcea, deci să învieze şi acesta un mort înaintea ta, împărate, şi înaintea noastră a tuturor şi atunci şi noi ne vom pleca Dumnezeului său, ca Unui mai puternic. Iată se vede nu departe de aici un mormânt, în care cu puţine zile mai înainte a fost pus un mort, pe care eu îl ştiu de când era viu; pe acela de-l va învia Gheorghe, cu adevărat ne va birui pe noi!"

Şi s-a minunat împăratul de un sfat ca acesta a lui Atanasie. Deci, era un mormânt mare, departe de divan ca la o jumătate de stadie pentru că se făcea judecata aceea în priveliştea ce era lângă porţile cetăţii şi se vedea mormântul acela din cetate. Că elinii aveau obicei că nu în cetate, ci afară din cetate să-şi îngroape morţii lor. Deci, împăratul a poruncit mucenicului, ca spre arătarea puterii Dumnezeului său, să învie pe mortul acela. Iar Magnenţie antipatul a rugat pe împărat ca Gheorghe să fie dezlegat din legături. Şi fiind dezlegat, Magnenţiu a zis către dânsul: "Acum, Gheorghe, arată-ţi lucrurile cele minunate ale Dumnezeului tău şi pe toţi ne vei aduce la credinţa Lui". A zis către el sfântul: "Dumnezeul meu, Cel ce toate le-a făcut din cele ce nu erau, este puternic, ca prin mine robul Său să învie pe mortul acela. Însă voi, fiind întunecaţi la minte de înşelăciune, nu puteţi să cunoaşteţi adevărul. Dar pentru poporul acesta ce stă înainte, va face Domnul meu această minune pe care voi o cereţi; însă să nu socotiţi că este vrăjitorie. Iată vrăjitorul pe care l-aţi pus de faţă, înaintea voastră a tuturor a mărturisit adevărul, că nici o vrăjitorie, nici puterea vreunui zeu n-a putut cândva să învie vreun mort. Iată înaintea tuturor celor ce stau împrejur şi în auzul tuturor voi chema pe Dumnezeul Meu".

Aceasta zicând, şi-a plecat genunchii şi mult s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi. După aceea, sculându-se, cu glas mare iarăşi s-a rugat, zicând: "Dumnezeul veacurilor, Dumnezeul milelor, Dumnezeul tuturor puterilor şi Atotputernice, Cel ce nu ruşinezi pe cei ce nădăjduiesc spre Tine, Doamne Iisuse Hristoase, auzi-mă pe mine smeritul robul Tău în ceasul acesta, Cel ce ai auzit pe Sfinţii Tăi Apostoli în tot locul, la toate muncile şi semnele, dă neamului acestuia viclean semnul cerut şi înviază mortul, care zace în mormânt, spre înfruntarea celor ce se leapădă de Tine şi spre slava Ta şi a Tatălui Tău şi a Preasfântului Duh. Astfel, Stăpâne, arată celor ce stau înainte, că Tu eşti Unul Dumnezeu peste tot pămîn-tul, ca să Te cunoască pe Tine Domnul Cel Atotputernic şi cum că toate se supun voinţei Tale şi a Ta este slava în veci. Amin!"

Iar când a zis "Amin", îndată s-a făcut vuiet mare şi cutremur, încât toţi s-au spăimântat foarte. Atunci acoperământul mormîntului a căzut la pământ şi mormântul deschizându-se, mortul s-a sculat viu şi a ieşit dinăuntru, privindu-l toţi, fiind îngroziţi de frică. Şi îndată s-a făcut ceartă mare în popor, căci mulţi se bucurau şi pe Hristos ca pe un Dumnezeu mare Îl lăudau.

Iar împăratul şi cei împreună cu dânsul, umplându-se de spaimă şi de necredinţă, mai întâi ziceau că Gheorghe, fiind vrăjitor mare, nu pe un mort, ci pe un duh oarecare şi o nălucă a sculat din mormânt, spre amăgirea celor ce privesc. După aceea, cunoscând că nu este nălucire, ci cu adevărat om înviat din morţi, care chemă numele lui Hristos, alerga la Gheorghe şi de el se lipea, toţi erau întru nepricepere mare ca nişte ieşiţi din minte şi cu totul neştiind ce să facă, tăceau. Iar Atanasie, alergând, a căzut la picioarele Sfântului Gheorghe, mărturisind pe Hristos că este Dumnezeu Atotputernic şi rugând pe mucenic ca să-i ierte greşelile cele făcute din neştiinţă. Iar după câtăva vreme, Diocleţian poruncind să tacă poporul, a început a grăi astfel: "Oare vedeţi amăgire, o, bărbaţilor? Oare vedeţi răutatea şi vicleşugul vrăjitorilor acestora? Acest necurat Atanasie, ajutând vrăjitorului celui de un obicei cu dânsul, nu i-a dat otravă aceluia să bea, ci nişte farmece ca să-i ajute spre amăgirea noastră şi pe un om viu, cu vrăjile lor l-au făcut că este mort, iar cu farmecele l-au sculat înaintea ochilor noştri, ca şi cum din morţi l-ar fi înviat".

Aceasta zicând, a poruncit ca lui Atanasie şi omului celui înviat din morţi, fără întrebare să le tăie capetele, iar pe Sfântul Mucenic al lui Hristos, Gheorghe, să-l ţină în temniţă şi în legături, până ce mai pe urmă va chibzui ce va face cu el. Iar Sfântul Gheorghe, intrând în temniţă, se bucură cu duhul şi mulţumea lui Dumnezeu, zicând: "Slavă Ţie, Stăpâne, că nu ruşinezi pe cei ce nădăjduiesc spre Tine. Mulţumesc Ţie, că-mi ajuţi în toate şi-mi arăţi mari faceri de bine în toate zilele, iar a mea nevrednicie cu darul Tău o împodobeşti. Învredniceşte-mă, Dumnezeule, Dumnezeul meu, ca mai degrabă să văd slava Ta, ruşinând pe diavol până în sfârşit!"

Şezând Sfântul Marele Mucenic Gheorghe în temniţă, cei care crezuseră în Hristos, prin minunile făcute de dânsul, mergeau la el, dând aur străjerilor şi căzând la picioarele lui, erau povăţuiţi de dânsul la sfânta credinţă. Iar citi erau bolnavi primeau tămăduire de bolile lor, pentru că îi tămăduia prin chemarea numelui lui Hristos şi prin însemnarea Crucii, de aceea, mulţi mergeau la dânsul în temniţă. Între unii ca aceia era şi un bărbat, anume Glicherie, căruia i s-a întâmplat de a căzut un bou al lui din munte într-o vale şi i-a pierit boul. Dar auzind Glicherie despre sfânt, a alergat la dânsul, plângând după boul lui. Iar Sfântul Gheorghe, zâmbind, a zis către dânsul: "Mergi, frate, şi bucură-te, căci Hristos al meu ţi-a înviat boul tău!" Iar el, crezând cu neîndoire în cuvintele mucenicului, s-a dus şi şi-a aflat boul viu, după spusele sfântului.
Deci, îndată s-a întors la mucenic şi în mijlocul cetăţii alergând, cu mare glas striga: "Mare este cu adevărat Dumnezeul creştinilor!" Deci, prinzându-l pe acela ostaşii ce se întâmplaseră acolo, l-au înştiinţat pe împărat. Iar Diocleţian, umplându-se de mânie, nici n-a voit să-l vadă, ci a poruncit ca îndată să-i taie capul, afară din cetate. Iar Glicherie, bucurându-se, ca un chemat la ospăţ, alerga la moarte pentru Hristos, întrecând pe ostaşi şi cu mare glas chema pe Hristos Dumnezeu, rugându-L, ca vărsarea sângelui să o socotească lui în loc de Botez; şi astfel s-a sfârşit.

Atunci unul din dregători a înştiinţat pe împărat, că Gheorghe, şezând în temniţă, tulbură poporul; pentru că pe mulţi întorcându-i de la zei, îi duce la Cel răstignit şi prin farmece face minuni şi toţi aleargă la el. Deci s-au sfătuit ca iarăşi să-l scoată la cercetare, şi de nu se va pocăi şi la zei de nu se va întoarce, la moarte să se osândească degrabă. Iar împăratul, chemând pe Magnenţie antipatul, a poruncit ca a doua zi să gătească loc de judecată lingă capiştea lui Apolon ca de faţă cu poporul să cerceteze pe mucenic. În noaptea aceea, rugându-se Sfântul Gheorghe în temniţă, a adormit puţin şi a văzut pe Domnul arătându-i-se în vis, Care cu a Sa mână îl sprijinea şi, cuprinzându-l, îl săruta şi-i punea o cunună pe cap, zicându-i: "Nu te teme, ci îndrăzneşte! Căci, iată, împreună cu Mine te vei învrednici a împărăţi. Deci, nu slăbi, că degrabă venind la Mine, cele gătite ţie le vei primi!" Iar Sfântul Gheorghe, deşteptându-se şi lui Dumnezeu cu bucurie mulţumind, a chemat la sine pe străjerul temniţei şi l-a rugat, zicând: "Un dar cer de la tine, frate. Porunceşte să intre aici sluga mea, pentru că am să-i spun ceva". Şi, poruncindu-i străjerul, a intrat slugă la el, pentru că stătea afară aproape de temniţă şi scria faptele sfântului şi cuvintele lui, cu toată luarea aminte.

Intrând slugă, s-a închinat până la pământ stăpânului său care şedea în legături şi, căzând la pământ lângă picioarele lui, plângea. Iar sfântul l-a ridicat, poruncindu-i să se îmbărbăteze cu sufletul şi i-a spus vedenia sa, zicându-i: "Fiule, degrabă mă va chema Domnul la El. Iar tu, după chemarea mea din viaţa aceasta, să iei acest smerit trup al meu, împreună cu testamentul meu, pe care l-am scris mai înainte de nevoinţa mea şi să-l duci, ajutându-ţi Dumnezeu, în casa noastră din Palestina. Şi toate cele hotărâte de mine să le împlineşti şi să ai frică lui Dumnezeu şi credinţă neîndoită în Hristos". El făgăduind că va împlini toate cele poruncite şi mult plângând, sfântul l-a cuprins cu dragoste şi, dându-i sărutarea cea din urmă, l-a liberat cu pace.

A doua zi răsărind soarele, a stat împăratul la judecată şi, punând înainte pe sfântul mucenic, a început a vorbi către dânsul cu blândeţe şi, oprindu-şi mânia în sine, îi zicea: "Nu socoteşti, o, Gheorghe, că sunt plin de iubire de oameni şi de milă, răbdând până la îndurare? Martori îmi sunt toţi zeii că îţi cruţ tinereţile tale, pentru frumuseţea ce înfloreşte în tine, pentru cunoştinţa şi pentru bărbăţia ta. Aş fi voit să te am părtaş al împărăţiei mele şi să fii al doilea cu cinstea, dacă ai fi voit să te întorci la zei. Spune, deci, ce gândeşti despre aceasta?" Sfântul Gheorghe răspunse: "Se cădea, o, împărate, că mila ta cea atât de mare să o fi arătat de la început către mine, iar nu să te sălbăticeşti atât de mult asupra mea". Împăratul ascultând cu plăcere nişte cuvinte ca acestea ale mucenicului, i-a zis îndată: "De voieşti să te supui mie cu dragoste, ca unui tată, toate chinurile care le-ai suferit, ţi le voi răsplăti cu multe cinstiri".

Grăit-a Sfântul Gheorghe: "De voieşti, o, împărate, să intrăm acum înăuntrul capiştei, să vedem pe zeii cei cinstiţi de voi". Împăratul sculându-se cu osârdie şi cu bucurie, a mers în capiştea lui Apolon cu tot poporul, ducând cu cinste şi pe Sfântul Gheorghe împreună cu dânşii, iar poporul strigă lăudând pe împăratul, socotind puterea şi biruinţa zeilor lor. Apoi, intrând şi făcându-se tăcere mare şi pregătind jertfă, toţi priveau spre mucenic, aşteptând fără îndoială să aducă jertfă zeilor. Sfântul, apropiindu-se de zeul Apolon şi întinzând mâna către el, a întrebat pe cel neînsufleţit, ca pe un viu, zicând: "Tu voieşti să primeşti jertfă de la mine ca un Dumnezeu?" Sfântul, zicând aceasta, şi-a făcut semnul Crucii, iar diavolul care locuia în idol a răspuns nişte cuvinte ca acestea: "Nu sunt Dumnezeu; şi nici unul asemenea mie nu este! Numai Unul este Dumnezeu; Acela pe care tu Îl propovăduieşti! Noi ne-am depărtat de îngerii cei ce-i slujesc Lui şi înşelăm pe oamenii cei stăpâniţi de zavistie". Atunci sfântul a zis către el: "Dar cum îndrăzniţi voi să staţi aici, venind eu, slujitorul adevăratului Dumnezeu?" Zicând sfântul acestea, un sunet şi glas de plângere ieşea de la idoli, apoi deodată cazând toţi la pământ s-au sfărâmat.

Atunci slujitorii şi mulţi din popor s-au pornit ca nişte turbaţi, cu multă mânie asupra sfântului, bătându-l şi legându-l. Apoi strigau asupra împăratului: "Pierde pe vrăjitorul acesta, o, împărate! Pierde-l mai înainte de a ne pierde el pe noi!" Făcându-se o strigare şi o tulburare ca aceasta şi străbătând vestea aceea prin toată cetatea, împărăteasa Alexandra, care până atunci avea ascunsă în sine credinţa în Hristos, neputând s-o tăinuiască mai mult, a alergat într-un suflet acolo unde era Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, şi văzând gâlceava poporului şi pe mucenic legat, privindu-l de departe şi neputând să se apropie de dânsul din cauza mulţimii, a început a striga cu mare glas, zicând: "Dumnezeul lui Gheorghe, ajută-mi că Tu eşti Dumnezeul Cel Atotputernic!"

După ce s-a liniştit puţin gâlceava poporului, Diocleţian a poruncit să-i aducă înainte pe mucenic şi fiind ca îndrăcit de mânia cea cumplită, a zis către sfântul: "Oare astfel de mulţumire ai dat, pentru mila mea către tine, necuratule om? Oare aşa te-ai obişnuit a jertfi zeilor?" Sfântul Gheorghe răspunse: "Aşa m-am deprins a cinsti pe zeii tăi, o, împărate nebun. Ruşinează-te dar de acum, de a-ţi pune nădejdea ta spre nişte zei ca aceştia, care nu pot să-şi ajute nici lor şi care nu rabdă nici venirea de faţă a robilor lui Hristos".

Zicând acestea sfântul, iată a venit împărăteasa în mijloc, mărturisind cu îndrăzneală înaintea tuturor pe Hristos, Dumnezeul adevărat; apoi căzând la picioarele mucenicului, defăima nebunia tiranului, ocărind pe zei şi blestemând pe cei ce se închină lor. Iar împăratul se uimea, văzând pe soţia sa cu o îndrăzneală atât de mare slăvind pe Hristos, defăimând pe idoli şi căzând la picioarele mucenicului. Apoi a zis către dânsa: "Ce-ţi este, Alexandro, că lipindu-te de vrăjitorul şi fermecătorul acesta, te lepezi de zei cu atâta neruşinare?" Ea s-a întors de la dânsul, nedându-i nici un răspuns. Atunci Diocleţian, umplându-se de mai multă mânie, n-a mai făcut multă cercetare despre Gheorghe, nici despre împărăteasă, ci îndată a hotărât pedeapsă de moarte pentru amândoi, într-acest chip: "Gheorghe cel rău, care a mărturisit că este galileean şi a hulit mult asupra zeilor şi asupra mea, împreună cu Alexandra împărăteasa mea, care s-a amăgit de vrăjile lui şi cu asemenea nebunie a ocărât pe zei, poruncesc să fie tăiaţi cu sabia".

Atunci ostaşii cei rânduiţi pentru aceea, răpind pe mucenic legat, l-au dus afară din cetate, târând împreună cu dânsul şi pe împărăteasa cea de bun neam, care, urmând cu osârdie, se ruga lui Dumnezeu în sine, mişcându-şi buzele şi privind adeseori spre cer. Apoi, ajungând la un loc oarecare, împărătesei i-au slăbit puterile şi a cerut să şadă puţin. După aceea şi-a întors capul spre zid şi şi-a dat duhul în mâinile Domnului. Văzând aceasta, Gheorghe, mucenicul lui Hristos, a preamărit pe Dumnezeu şi mergea cu mare bucurie, rugându-se Domnului, ca şi alergarea lui să se săvârşească cu bine. Apoi, când s-a apropiat de locul cel hotărât, unde era să fie tăiat şi-a ridicat glasul şi se ruga în acest chip:

"Bine eşti cuvântat, Doamne, Dumnezeul meu, că n-ai veselit pe vrăjmaşii mei, ci ai izbăvit sufletul meu ca pe o pasăre din cursă vânătorilor! Auzi-mă şi acum, Stăpâne, şi stai înaintea robului Tău în ceasul acesta de la sfârşit şi izbăveşte sufletul meu de meşteşugirile duhului celui din văzduh, al vrăjmaşului celui mare şi de duhurile cele necurate. Şi să nu le socoteşti păcatul celor ce au greşit înaintea mea, în neputinţa lor, ci iertare şi dragoste arată-le lor, ca şi aceia, cunoscându-Te, să câştige parte din Împărăţia Ta, împreună cu aleşii Tăi. Primeşte şi sufletul meu, împreună cu cei ce bine Ţi-au plăcut în veac, trecând cu vederea toate greşelile mele cele cu ştiinţă şi cu neştiinţă. Adu-ţi aminte, Stăpâne, de cei ce cheamă numele Tău Cel cu mare cuviinţă, că binecuvântat şi preamărit eşti în veci. Amin".

Astfel rugându-se cu bucurie şi-a plecat capul sub sabie. Şi a fost tăiat în ziua de douăzeci şi trei a lunii Aprilie, săvârşindu-şi bine mărturisirea, împlinindu-şi alergarea şi păzind credinţa fără de prihană, pentru care a şi luat cununa dreptăţii cea pregătită lui. Unele ca acestea sunt nevoinţele cele mari ale viteazului ostaş Gheorghe. Unele ca acestea sunt biruinţele lui asupra vrăjmaşilor. Deci, în acest chip nevoindu-se, s-a învrednicit cununii celei nestricăcioase şi veşnice. Cu ale cărui rugăciuni şi noi să ne învrednicim în partea drepţilor şi să stăm de-a dreapta sa, în ziua venirii a doua a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea în vecii vecilor. Amin.

Troparul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință

Glasul 4
Ca un izbăvitor al celor robiţi şi celor săraci ocrotitor, celor bolnavi doctor, împăraţilor ajutător, purtătorule de biruinţă, Mare Mucenice Gheorghe, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință
Glasul 4
Cel Ce Te-ai Înălţat.
Lucrat fiind de Dumnezeu, te-ai arătat lucrător preacinstit al dreptei credinţe, spicele virtuţilor adunându-ţi. Că semănând cu lacrimi, cu veselie seceri şi luptând cu sânge pe Hristos ai luat. Şi cu rugăciunile tale sfinte, dai tuturor iertare de greşeli.

.

20 Aprilie 2015

Vizualizari: 1089

Voteaza:

Viata Sfantului Mare Mucenic Gheorghe 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE