A pasi inlauntru

A pasi inlauntru Mareste imaginea.


A pasi inlauntru

Am spus ca una din problemele pe care trebuie sa le infruntam cu totii este aceasta: incotro ar trebui sa-mi indrept rugaciunea? Raspunsul pe care-l sugerasem era ca ar trebui sa o atintim catre noi insine. Daca rugaciunea pe care doresti s-o aduci lui Dumnezeu nu este importanta si semnificativa pentru tine in primul rand, nu o vei putea prezenta Domnului. Daca esti neatent fata de cuvintele pe care le pronunti, daca inima ta nu le resimte sau daca viata nu iti este indreptata in aceeasi directie cu rugaciunea ta, aceasta nu va putea ajunge pana la Dumnezeu. De aceea, primul lucru pe care trebuie sa-l faci este, dupa cum am spus, sa gasesti o rugaciune pe care sa o poti spune cu toata mintea ta, cu toata inima si cu toata vointa ta - o rugaciune care nu trebuie sa fie neaparat un mare exemplu de subtilitate liturgica, ci una care sa fie adevarata, una care sa nu esueze in ceea ce doreste sa exprime. Trebuie sa intelegi aceasta rugaciune, cu toata bogatia si precizia pe care le cuprinde.

In ce priveste cuvintele, sunt trei lucruri pe care le putem face. Putem folosi rugaciunea spontana, adica acel gen de rugaciune care tasneste dintr-o data din sufletele noastre; putem folosi scurte rugaciuni exprimate cu voce tare, care sunt foarte scurte, deosebit de intense in continutul lor si atat de largi, incat pot cuprinde cat mai multe intelesuri cu putinta; si mai putem folosi ceea ce este numit, uneori cu neplacere, rugaciuni gata facute, care variaza de la cele mai mediocre compozitii ale unor oameni care incearca sa nascoceasca rugaciuni pentru toate ocaziile posibile pana la expresiile celor mai profunde experiente ale sfintilor, exprimate in rugaciuni pe care nu ei le-au inventat, ci pe care Duhul Sfant le-a turnat in vietile si inimile lor. As vrea sa spun cate ceva despre fiecare din aceste categorii.

Rugaciunea spontana

Rugaciunea spontana este posibila in doua situatii: fie in momentele in care, avand o puternica constiinta a prezentei lui Dumnezeu, se trezeste in noi un raspuns de rugaciune, de bucurie si toate acele forme de raspuns de care suntem in stare atunci cand suntem cu adevarat noi insine si stam inaintea Dumnezeului Cel viu, fie atunci cand devenim brusc constienti de pericolul de moarte in care ne aflam cand venim la Dumnezeu, momente in care strigam dintr-o data din adancul disperarii si al parasirii, simtind ca pentru noi nu este alta nadejde de salvare decat la Dumnezeu.

Aceste doua situatii sunt cei doi poli - a ne vedea in situatia disperata in care ne aflam, lipsiti de Dumnezeu, singuri, dorind o vindecare, dar neputinciosi in a birui aceasta stare; sau minunea de a ne descoperi in mod neasteptat fata catre fata cu Dumnezeu atunci cand ne putem ruga spontan, fara sa conteze ce cuvinte vom folosi. Am putea spune doar atat, intruna: "Bucuria mea, bucuria mea". Putem rosti cuvinte pentru ca, propriu-zis, acestea nu conteaza, cuvintele sunt doar un mod de a sustine o stare, de a vorbi nesocotit, nebuneste, despre iubirea noastra ori despre deznadejdea noastra. Va amintiti despre pasajul din Evanghelie legat de Schimbarea la Fata, in care Petru ii spune lui Hristos: "Bine este sa fim noi aici; sa facem trei colibe: una Tie, una lui Moise si una lui Ilie" (Lc. 9, 33). Evanghelia ne spune ca Petru vorbea nechibzuit, pentru ca era inspaimantat. A fost confruntat cu ceva atat de coplesitor, incat a zis primul lucru care i-a venit in minte, a rostit ceva care-i exprima sentimentele.

Acum, daca ne inchipuim ca am putea pastra rugaciunea spontana de-a lungul intregii vieti, ne aflam intr-o amagire copilareasca. Acest fel de rugaciune trebuie sa tasneasca din sufletele noastre, nu avem cum sa rasucim un robinet pentru ca ea sa curga de la sine. Nu sta neincetat la dispozitia noastra, ca sa ne putem folosi de ea oricand. Rugaciunea aceasta vine din adancurile sufletului, fie dintr-o fericita uimire, fie dintr-o mare intristare, niciodata dintr-o stare neutra, intermediara, in care nu suntem coplesiti nici de prezenta divina, nici de intelegerea a ceea ce suntem si a starii noastre.

Asa ca a incerca in alt fel de momente sa ne rugam in mod spontan nu poate fi decat o stradanie vana. Sunt perioade mari de timp in care nu te afli nici pe fundul marii, nici pe varful muntelui, dar in care trebuie sa te rogi cumva, iar aceasta este perioada in care nu te poti ruga cu spontaneitate, ci din convingere. Acesta este un lucru foarte important, fiindca multi oameni care incep o perioada de rugaciune considera ca numai in masura in care sunt puternic patrunsi de cuvintele si expresiile pe care le folosesc sunt sinceri in rugaciune. Aceasta este o greseala. Uneori poti fi absolut sincer prin luciditatea mintii si hotararea vointei, desi intr-un anume moment aceste cuvinte sau gesturi pot sa nu exprime exact ceea ce simti.

Ma gandesc la urmatorul exemplu. Atunci cand traiesti in familia ta si depui o munca fizica mai grea, se intampla sa ajungi acasa epuizat. Daca in momentul acela mama ta, sora, tatal tau sau oricine altcineva te intreaba "ma iubesti?" tu zici "da". Iar daca persoana respectiva continua sa te intrebe: "Ma iubesti cu adevarat in momentul acesta?", ai putea raspunde cu indreptatire, zicand: "Nu, nu simt nimic altceva decat ca ma doare spatele si tot corpul". Dar ai perfecta dreptate sa zici "te iubesc", fiindca stii ca dincolo de toata oboseala exista o putere iubitoare vie. Iar cand Hristos spune "cei care Ma iubesc pazesc poruncile Mele", El nu spune ca "daca Ma iubesti, vei trece dintr-un sentiment intr-altul, dintr-o stare de extaz in alta, dintr-o viziune teologica in alta"; Hristos nu spune decat "daca intr-adevar crezi cuvintelor Mele, fii vrednic de ele", acest "a fi vrednic" insemnand sa traiesti oarecum peste posibilitatile tale - sa faci mai mult decat ai fi putut face in mod spontan.

Asa ca avem nevoie de un gen de rugaciune care nu este spontana, ci cu adevarat inradacinata in convingere. Pentru a o gasi, o poti lua dintr-un mare numar de rugaciuni existente. Avem deja o bogata panoplie de rugaciuni, faurite de catre Duhul Sfant in chinurile nasterii credintei. De pilda, avem psalmii si mai putem lua si din tezaurul liturgic al tuturor bisericilor, in care se gasesc atat de multe alte rugaciuni scurte si lungi. Este important deci sa invatam si sa cunoastem destul de multe asemenea rugaciuni, pentru ca in momentul respectiv sa poti rosti rugaciunea potrivita.

Se pune asadar problema invatarii pe de rost a unui numar minim de rugaciuni, fie din psalmi, fie din rugaciunile sfintilor. Fiecare dintre noi este sensibil la anumite pasaje. Insemneaza acele pasaje care iti patrund adanc in inima, care te misca profund, care iti spun ceva in mod deosebit, care exprima ceva care tine deja de experienta ta, fie ca aceasta este o experienta a pacatului sau una a fericirii dumnezeiesti, ori una a luptei tale impotriva celei dintai pentru a o dobandi pe cea din urma, intipareste-ti aceste pasaje in memorie, fiindca intr-o zi in care te vei gasi prabusit, atat de deznadajduit incat orice zvacnet spontan al sufletului tau este cu neputinta, cand nici macar o silaba nu va mai tasni din inima ta, atunci vei descoperi ca tocmai cuvintele rugaciunilor deprinse iti vor veni in ajutor si ti se vor oferi ca un dar dumnezeiesc, ca un dar al Bisericii, ca un dar al sfinteniei, ajutand neputintei noastre. Ceea ce inseamna ca ai cu adevarat nevoie de rugaciunile pe care le-ai invatat si pe care le-ai facut parte din tine insuti.

In Biserica ortodoxa avem rugaciuni de dimineata si de seara, care sunt, de regula, mai lungi decat cele folosite in mod obisnuit in Occident. Citirea lor tine cam o jumatate de ora dimineata si cam tot atata seara. Credinciosul va incerca sa le invete pe de rost, astfel incat sa se poata folosi de ele si cu alte prilejuri. Totusi nu este suficient sa le invatam pe dinafara. O rugaciune spune ceva doar in masura in care este traita. Altfel, daca nu sunt traite, daca viata si rugaciunea nu sunt cu totul intretesute, rugaciunile devin un soi de moment artistic ceremonios pe care i-l oferi lui Dumnezeu in momentele in care iti faci timp si de El.

Daca in rugaciunile de dimineata ai rostit o expresie, trebuie sa te invrednicesti de ea pentru tot restul zilei. De aceea, in afara de faptul de a invata cat mai multe asemenea pasaje semnificative, trebuie sa-ti faci o regula ca atunci cand ai descoperit o expresie care are sens pentru tine - in paginile Vechiului sau Noului Testament, printre rugaciunile Liturghiei - sa o aplici fara sovaire, pe cat de mult poti.

Ai putea crede ca esti in stare sa faci aceasta la nivelul unei zile intregi. In realitate, este neinchipuit de greu. Daca ai putea pazi o singura propozitie a unei rugaciuni timp de o ora fara a incalca regula, esti mare, dar fa-o! Spune: "Am citit aceasta rugaciune, inima mea este pregatita, pentru o jumatate de ceas ma voi stradui ca inima mea sa fie deschisa catre Dumnezeu si gata sa asculte de voia Lui". O jumatate de ceas, nu mai mult, apoi ingaduie-ti un ragaz si intoarce-te la altceva, fiindca, daca incerci sa ramai concentrat asupra unei propozitii care este totala si dificila, in cele din urma iti vei spune ca "imi este peste puteri" si vei sfarsi prin a nu fi realizat nimic. Dar daca iti zici ca "am trei, sau patru, sau cinci propozitii ca devize pentru aceasta zi, si voi incerca sa o aplic pe aceasta din momentul in care am citit-o pana la ora 10 dimineata, iar apoi pe urmatoarea si apoi pe cealalta", atunci toate gandurile si simtirile pe care sfintii le-au exprimat in rugaciunile lor se insufletesc in tine, incep sa sfredeleasca adanc in vointa ta si sa-ti modeleze vointa si trupul, caci trupul tau este cel asupra caruia trebuie sa aplici poruncile.

Cu toate acestea, ai putea spune ca "nu simt ceva deosebit in legatura cu aceste cuvinte". Daca aceste cuvinte exprima o convingere esentiala, dar tu nu simti nimic in legatura cu ele, indreapta-te spre Dumnezeu cu pocainta si spune-I: "Aceasta este credinta mea crestina fundamentala si, iata, nu simt nimic pentru ea", si din momentul acela ai putea descoperi ca ai izbucnit dintr-o data in rugaciunea spontana. Ii poti vorbi lui Dumnezeu de apasarea ta, de ticalosia ta, de sila pe care o simti pentru tine, ajungand la vointa hotarata de a-I spune lui Dumnezeu care este adevarul in legatura cu tine si ca vointa ta este unita cu vointa Lui.

Rugaciunea rostita cu vocea

Un ultim mod in care ne putem ruga tine de utilizarea, mai mult sau mai putin continua, a rugaciunii rostite cu vocea, care serveste ca un cadru sau ca un baston de-a lungul zilei si vietii noastre. Ma gandesc aici la ceva care este intrebuintat mai ales de ortodocsi. Este ceea ce noi numim "Rugaciunea lui Iisus", o rugaciune centrata pe numele lui Iisus. "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul." Aceasta rugaciune este folosita de calugari si de maici, dar si de laici. Este rugaciunea statorniciei, fiindca nu este discursiva - nu trecem de la un gand la altul -, ci o rugaciune care ne pune fata catre fata cu Dumnezeu printr-o marturisire de credinta care-L priveste pe El si defineste o situatie care ne priveste pe noi. Este marturisirea de credinta care, potrivit judecatii majoritatii nevoitorilor si misticilor ortodocsi, este un rezumat al Evangheliilor in ansamblul lor.

Marturisim Stapanirea lui Hristos, dreptul lui suveran asupra noastra, faptul ca El este Domnul si Dumnezeul nostru, iar aceasta presupune ca toata viata noastra tine de vointa Lui si ca ne incredintam voii Lui si nu altcuiva. Aceasta inseamna pentru noi numele "Iisus", prin care marturisim realitatea intruparii si tot ceea ce reprezinta ea. in Hristos vedem Cuvantul intrupat al lui Dumnezeu in legatura dintre Vechiul si Noul Testament, pe Unsul lui Yahve.

Urmeaza desavarsita marturisire de credinta, a ceea ce este El: Fiul lui Dumnezeu. Aceasta nu este doar o marturisire de credinta in lisus Hristos, ci si una in Treime, fiindca El este Fiul Tatalui si nimeni nu poate recunoaste in profetul din Galileea pe Fiul intrupat al lui Dumnezeu daca nu-l invata Duhul Sfant sa vada, sa inteleaga si sa se incredinteze acestei descoperiri.

Asa ca aici avem o a patra marturisire care ne ingaduie sa stam fata catre fata cu Dumnezeu intru adevar si sa marturisim in duh (In. 4, 23). Si la urma vine "miluieste-ne pe noi". "Miluieste-ne" este termenul romanesc pentru "eleison". Cand spunem, la unele slujbe, "kyrie eleison" spunem de fapt tocmai asta: "Doamne miluieste".

Motivul pentru care doresc sa insist asupra acestor cuvinte pe care le folosim in rugaciune se datoreaza faptului ca, spre deosebire de limbile vechi, in toate limbile moderne cuvintele au capatat semnificatii specializate si limitate. Adeseori folosim in rugaciune cuvinte care sunt deosebit de bogate, dar nu remarcam adancimea a ceea ce spunem, pentru ca ne raportam la sensul obisnuit al acestor cuvinte, desi ele ar fi putut avea ecouri adanci in inimile noastre daca le-am fi legat de alte lucruri pe care le stim.

As dori sa va dau un exemplu care i-ar putea soca pe cunoscatorii limbilor clasice, pentru ca filologia presupusa de acest exemplu este de o calitate indoielnica, dar pentru ca acest exemplu este construit pe un calambur exprimat cu secole in urma de Parintii greci care-si cunosteau limba si nu se jenau sa faca un joc de cuvinte, voi profita si eu de asta.

Cei mai multi dintre noi intrebuintam cuvintele "Kyrie eleison", sau "Doamne miluieste" in anumite momente ale vietii. Suntem cel putin constienti ca ele exista si stim cu aproximatie ce inseamna. In general, este vorba de un apel la Dumnezeu pentru mila, compasiune, pentru bunatatea inimii. Acum, motivul pentru care cunoscatorul de limbi clasice imi poate gasi cusur si mie, si Parintilor greci este ca unii dintre ei au derivat "eleison" din aceeasi radacina a termenilor grecesti pentru "maslin", "maslina", "ulei de masline". Sa lasam insa disputa pe seama specialistilor, iar noi sa cercetam ce ne-ar putea spune cuvantul din perspectiva Scripturilor.

Cand spunem "Kyrie eleison" ne-am putea multumi cu gandul ca este vorba de o cerere generala adresata lui Dumnezeu pentru mila. Daca ar fi doar atat, formula nu ne va satisface, fiindca nu ne putem preda viata in toate aspectele ei acestui "Doamne miluieste", plus ca in vorbirea obisnuita cuvintele acestea nu mai inseamna mare lucru. Dar daca ne gandim la maslin, la cel din Vechiul si din Noul Testament, veti intelege urmatorul lucrul: prima data cand maslinul si ramura de maslin sunt mentionate este la sfarsitul Potopului, cand ramurica este adusa lui Noe de un porumbel. (Sa fie acelasi porumbel care se rotea deasupra lui Hristos in ziua botezului sau?) Aceasta ramura inseamna ca mania lui Dumnezeu s-a sfarsit, ca iertarea este oferita in dar si ca ne asteapta inainte un timp si niste situatii noi. Aceasta a fost prima mentionare a maslinului.

Numai ca nu putem interpreta intotdeauna in felul acesta, pentru ca nu este destul sa avem un timp si niste posibilitati noi la dispozitie, daca suntem impietriti cu inima, daca vointa ne este paralizata sau daca suntem neputinciosi cu mintea sau cu trupul atat in a discerne, cat si in a urma aceasta cale. Avem nevoie de vindecare, asa ca aminteste-ti acum de untdelemnul pe care Bunul samaritean l-a turnat peste ranile celui cazut intre talhari. Puterea vindecatoare a lui Dumnezeu va face cu putinta pentru noi sa ne folosim de incetarea maniei Lui, de darul iertarii ce ne este oferit si cu adevarat de darul; timpului si spatiului si al vesniciei.

O alta imagine este cea a ungerii preotilor si regilor, a celor dintre israeliti care erau chemati sa stea pe pragul dintre lumea divina si cea omeneasca, intre unitatea si armonia vointei lui Dumnezeu si diversitatea si complexitatile - ca sa nu mai pomenim tensiunile si opozitiile - lumii oamenilor. Pentru a fi in stare sa stea in acel loc, omului ii trebuie ceva mai mult decat inzestrarile proprii: ii trebuie un dar divin. Aceasta era semnificatia ungerii preotilor si regilor. Dar in Noul Testament toti suntem preoti si regi, iar vocatia noastra de fiinte umane si de crestini intrece tot ceea ce ar putea omul sa implineasca. Suntem chemati sa devenim si sa fim madulare vii ale Trupului lui Hristos, temple construite pe un loc sfant si vrednic de Duhul Sfant, si partasi ai firii dumnezeiesti.

Acestea sunt lucruri care intrec puterile omenesti, si totusi trebuie sa fim pe de-a-ntregul umani, in modul profund in care crestinul se gandeste la.: umanitate raportandu-se la Fiul intrupat al lui Dumnezeu. Iar pentru a face aceasta avem nevoie de harul si de ajutorul lui Dumnezeu. Toate acestea ne-au fost aratate prin actul intruparii.

Acum, daca ne-am gandi cu aceeasi simplitate - nu e nevoie decat de un dictionar, o Biblie si putina reflectie - si daca ne-am apleca la fel de simplu si de direct si asupra altor cuvinte pe care le folosim in rugaciune, atunci ele s-ar umple de sens. In felul acesta am putea deveni mai atenti la ceea ce spunem, iar rugaciunea noastra nu va fi doar o insiruire de vorbe goale sau de vorbe care nu mai sunt decat un simbol al unor intelesuri pierdute. In chipul acesta, ne vom fi gandit la situatia in care ne aflam inainte de a rosti "Kyrie eleison", adica "Doamne miluieste, Doamne indura-te de mine, Doamne toarna dragostea Ta si milostivirea Ta in mine".

Am cazut in cea mai adanca prapastie? Ne intalnim cu posibilitati nesfarsite, dar fara a putea urma nici una din ele fiindca suntem raniti atat de grav? Suntem vindecati, dar totodata confruntati cu o vocatie atat de mare, incat nu indraznim sa ne gandim la ea fiindca suntem atat de mici? Insa orice vocatie poate fi implinita, in masura in care Dumnezeu ne da puterea sa o urmam. Iar aceasta presupune o atenta chiveraisire a cuvintelor, precum si o astfel de intrebuintare a lor, incat ele sa devina icoane ale simtamintelor noastre; pentru a izbuti, trebuie sa aducem si sa adunam in jurul cuvintelor intreaga intensitate si adancime a vietii noastre personale.

Dar daca cuvintele pe care le folosim nu sunt facute adevarate prin felul in care traim, vor ramane lipsite de noima si nu vor duce nicaieri, fiindca vor fi precum un arc care nu poate trage fiindca ii lipseste coarda. Este cu totul lipsit de rost sa-i cerem lui Dumnezeu ceva pentru care suntem nepregatiti.

Daca spunem "Oh, Doamne, scapa-ma din ispita cutare sau cutare" in timp ce cautam prin orice mijloc posibil sa savarsim pacatul respectiv, sperand ca Dumnezeu a capatat controlul situatiei prin rugaciunea noastra si astfel ne va scoate din ispita, nu vom avea prea mari sanse de succes. Dumnezeu ne da putere, dar noi trebuie sa o folosim. Atunci cand, in rugaciunile noastre, ii cerem lui Dumnezeu puterea de a face ceva in Numele Lui, nu-I cerem de fapt lui Dumnezeu sa o faca El in locul nostru, pentru ca noi am fi mult prea slabi pentru asta, ci sa o facem noi cu puterea Lui.

Vietile sfintilor sunt lamuritoare in aceasta privinta, si in viata Sfantului Filip Neri este descrisa tocmai o astfel de situatie. Sfantul Filip era un om manios, care se certa din nimic si care avea puternice izbucniri de manie, in schimbul carora avea, desigur, de indurat mustruluiala zdravana a confratilor sai. Intr-o zi a simtit ca nu mai putea continua astfel. Din relatarea vietii lui nu aflam daca aceasta s-a datorat virtutii lui sau faptului ca nu-i mai putea suporta pe frati. Cert este ca se repezi dintr-o data spre capela, ingenunche inaintea unei statui de-a lui Hristos si-L ruga sa il izbaveasca de manie. Apoi iesi afara, plin de nadejde. Prima persoana pe care o intalni fu unul dintre frati care nu-l suparase niciodata cu nimic, dar care tocmai acum se arata dusmanos si suparator. Asa ca Filip izbucni in mania lui obisnuita si se duse mai departe, plin de naduf, pentru a-l intalni pe un alt confrate, care intotdeauna fusese pentru el un izvor de mangaiere si odihna. Dar pana si acesta ii raspunse in doi peri. Atunci Filip dadu fuga inapoi la capela, se arunca inaintea statuii lui Hristos si spuse: "Oh, Doamne, oare nu ti-am cerut sa ma izbavesti de mania aceasta?" Iar Domnul i-a raspuns: "Ba da, Filipe, si tocmai de aceea am inmultit ocaziile in care tu sa inveti sa dobandesti pacea".

Cred ca este foarte important sa intelegem ca Dumnezeu va lucra in felul acesta. Nu va sta pe cruce pentru tine la nesfarsit. Exista un moment in care trebuie sa-ti iei propria ta cruce. Fiecare dintre noi trebuie sa ne luam crucea, iar atunci cand cerem ceva in rugaciunile noastre presupunem prin implicatie ca o vom face cu toata insufletirea pe care-o putem da actiunilor noastre si cu tot curajul si energia pe care le avem. Si mai ales, cu toata puterea pe care ne-o va darui Dumnezeu. Daca nu vom proceda astfel, rugaciunea noastra nu va fi decat o pierdere de timp. Aceasta inseamna ca si "Kyrie eleison" si oricare alte cuvinte de felul acesta pe care le-am rosti trebuie sa fie indreptate catre noi insine.

Mintea noastra trebuie sa fie formata, plamadita potrivit cuvintelor noastre, plina de ele si in armonie cu acestea. Inima noastra trebuie sa le accepte cu deplina convingere si sa le exprime cu toata puterea de care suntem capabili, iar vointa noastra trebuie sa le cuprinda si sa le prefaca in lucrare. De aceea, rugaciune si lucrare trebuie sa devina doua expresii ale aceleiasi situatii fata de Dumnezeu si fata de tot ceea ce ne inconjoara. Daca acestea lipsesc, ne pierdem timpul. Care este rostul de a-I vorbi lui Dumnezeu despre problemele noastre, daca atunci cand ne da puterea sa le combatem noi asteptam cu mainile in san pana cand El le va rezolva in locul nostru? Ce sens poate fi in repetarea unor cuvinte care au ajuns intr-atat de tocite, atat de subtiate, de nesemnificative incat nu ne mai pot folosi decat la pastrarea unei relatii cu Dumnezeu, care a ajuns atat de fragila precum o panza de paianjen?

Prin urmare, alege cuvintele potrivite, alege-le si aduna-ti intreaga atentie in ele, fiindca acestea sunt cuvinte ale adevarului si cuvintele pe care Dumnezeu le va auzi pentru ca sunt adevarate. Pune-ti toata inima in ele. Fiindca sunt adevarate, fa ca aceste cuvinte sa fie vii in mintea ta, si fa-le sa strapunga pana in strafundurile inimii tale.

Cuvintele de rugaciune sunt intotdeauna cuvinte ale dedicarii. Nu poti sa rostesti o rugaciune fara a socoti ca "daca spun acest lucru, atunci asta este ceea ce am de facut in situatia respectiva". Atunci cand ii spui lui Dumnezeu: "Orice-ar fi, cu orice pret, mantuieste-ma, Doamne", trebuie sa-ti amintesti ca este necesara si vointa in cererea ta, fiindca intr-o zi Dumnezeu va spune: "Acesta este pretul". Scriitorii din vechime spuneau: "Da-ti sangele si Dumnezeu ti-L va da pe Duhul". Acesta este pretul. Lasa-le pe toate, si vei primi imparatia. Paraseste robia, si vei primi libertatea. Dupa cum vointa ta este deja angajata nu doar in actul de rugaciune, ci si in toate urmarile acelei rugaciuni, tot astfel trebuie sa fie si trupul tau, fiindca o fiinta omeneasca nu este numai un suflet care are de vietuit pentru o vreme intr-un trup. El este o fiinta care este trup si suflet, o unica fiinta, pe care o numim Om.

In rugaciune avem de facut deci si un efort fizic care tine de atentia fizica si de modul fizic in care te rogi. Postirea, atunci cand mancarea te-a ingreunat pentru rugaciune, este de asemenea necesara. Daca vei face toate acestea, te vei afla batand la usa.

Acum, daca vrem sa adancim aceste cuvinte, sa patrundem inauntrul lor, asa cum cineva ar sfredeli pamantul pentru a ajunge la bogatiile din adanc, atunci trebuie sa ne asumam un risc, iar acest risc este cel care insoteste de fiecare data efortul de a patrunde in adancuri. Pare simplu. Cu totii suntem de parere ca suntem profunzi si deci, cu cat ajungem mai in profunzimea noastra, cu atat peisajul va fi mai incantator. Nu este chiar atat de simplu.

Este adevarat ca atunci cand am atins un anumit nivel de profunzime, lucrurile sunt in regula, insa calatoria intr-acolo seamana destul de mult cu povestirile despre dobandirea Graalului. Sunt tot felul de monstri pe care-i intalnim pe drum, monstri care nu sunt demoni, care nu sunt oamenii din jurul nostru, ci chiar noi insine. Lucrul acesta face calatoria mult mai respingatoare si mai dificil de intreprins, in mod obisnuit, ceea ce ne face sa vietuim in afara noastra sunt lacomia, teama si curiozitatea.

Un savant francez, Alexis Carrell, a spus intr-o carte numita "Omul, un necunoscut" ca daca te vei intreba unde sfarseste personalitatea ta vei vedea ca limba unui individ lacom este proiectata ca niste tentacule catre toate bunurile lumii; ochii unui individ curios sunt precum niste tentacule proiectate si lipite de toate cele din jur; urechile celor atenti la orice zvon si orice soapta se maresc si ar vrea sa se suprapuna peste lume. Daca te-ai putea desena asa cum arati in felul acesta, vei constata ca prea putin a mai ramas din tine, de vreme ce iti esti aproape cu totul exterior. De aceea, primul lucru pe care il ai de facut este sa-ti retragi tentaculele. Nu poti pasi inlauntrul tau cand iti esti cu totul exterior.

Fa o proba si te vei putea convinge, vei descoperi un numar de alte lucruri folositoare de-a lungul drumului. incerca sa-ti faci timp sa stai singur cu tine insuti: inchide usa si zaboveste in camera ta intr-un moment in care nu ai altceva de facut. Spune: "Acum sunt cu mine insumi", si nu fa nimic altceva. Dupa un timp uimitor de scurt te vei simti aproape cu siguranta plictisit. Aceasta ne invata un lucru de mare folos. Ne atrage atentia asupra faptului ca, daca dupa zece minute de stat singuri cu noi insine ne simtim in felul acesta, nu este nici o mira-re ca si altii se vor simti la fel de plictisiti in compania noastra! De ce? Pentru ca avem atat de putin de oferit noua insine ca hrana pentru mintea, pentru sensibilitatea si pentru viata noastra.

Daca-ti vei privi viata cu minutiozitate vei descoperi curand ca traim atat de rar din ceea ce avem in noi insine; in schimb, raspundem la tot felul de atatari si excitatii. Cu alte cuvinte, traim prin oglindire, prin reactie la stimuli. Ceva se intampla si noi ripostam, cineva vorbeste, iar noi raspundem. Dar atunci cand suntem lipsiti de orice ne-ar putea stimula sa gandim, sa vorbim ori sa actionam, ne dam seama ca, de fapt, in noi nu ar mai fi ramas ceva care sa ne indemne sa actionam in vreun fel anume. Iar aceasta este pe drept cuvant o descoperire dramatica. Suntem cu totul deserti, nu mai actionam dinspre noi insine, ci acceptam ca viata a noastra o viata care in realitate se hraneste cu ceea ce ne este strain si exterior; ne-am obisnuit ca lucrurile sa se petreaca intr-un anumit fel, care ne constrange sa facem alte lucruri. Cat de rar putem trai insa numai datorita adancimii si bogatiei despre care presupunem ca sef afla in noi insine!

In romanul lui Dickens, "Pickwick Papers", exista un fragment care este o foarte buna descriere a vietii mele si probabil si a vietii tale. Pickwick se duce la club. Opreste o birja si pe drum pune o multime de intrebari. Printre altele, el intreaba: "Spune-mi, cum este posibil ca un cal atat de prapadit sa poata trage asa o trasura de mare si de grea?" Birjarul ii raspunde: "Nu este o chestiune de cal, Sir, ci una de roti", la care dl Pickwick intreaba iarasi: "Ce vrei sa spui?" Atunci birjarul ii explica: "Stiti, trasura are niste roti excelente, care sunt atat de bine unse, incat este suficient ca martoaga sa traga putin, cat sa se miste rotile, pentru ca apoi bietul animal sa trebuiasca sa goneasca pentru a-si salva viata". Cam asa este si cu felul in care traim cea mai mare parte din timp. Noi nu suntem calul care trage, ci martoaga care fuge de trasura care ameninta sa vina peste el si sa-l striveasca.

Nestiind inca in ce fel sa actionam cat timp suntem lipsiti de o determinare exterioara, descoperim ca nu stim ce sa facem cu noi insine si atunci devenim tot mai plictisiti. De aceea, mai intai de toate trebuie sa inveti sa stai impreuna cu tine insuti si sa infrunti plictiseala, extragand din aceasta experienta orice semnificatie posibila.

Dupa o vreme treaba asta se dovedeste a fi inca si mai groaznica decat plictiseala, pentru ca noi nu suntem pur si simplu plictisiti intr-un fel care ne permite sa spunem "Sunt o persoana activa si de folos pentru aproapele meu. Fac intotdeauna binele, iar pentru mine a fi intr-o stare de inactivitate in care sa nu fac nimic pentru nimeni este o incercare serioasa".

Incepem sa aflam si altceva in plus. Suntem plictisiti atunci cand incercam sa iesim din plictiseala, cautand in interiorul nostru pentru a vedea daca exista ceva salvator in noi. Destul de curand descoperim ca nu exista nimic, fiindca toate lucrurile la care ne-am putea gandi le-am gandit deja de zeci de ori. Toata gama de emotii pe care o avem in noi a ajuns ca un pian pe care l-am inchis, fiindca nu mai avem nimic de-a face cu cantatul. Avem nevoie de altcineva care sa vina sa cante la clapele lui. Nu avem niciodata chef de nimic, asa ca avem o stare de neliniste care ne poate duce la una de chin. Daca-i citesti pe Parintii Pustiei, care aveau o buna experienta a acestor lucruri, sau pe calugarii care si-au petrecut intreaga viata in manastire, vei vedea ca exista momente in care acestia fugeau pur si simplu din chilie strigand dupa ajutor, incercand sa intalneasca ceva sau pe cineva, indiferent de lucrul sau de persoana respectiva. Pana si diavolul insusi ar fi fost de preferat desertaciunii contemplarii de sine. Unul din scriitorii duhovnicesti, Teofan Zavoratul, spune ca "cei mai multi oameni sunt ca niste aschii de lemn rasucite in jurul propriului gol". Daca suntem cu adevarat cinstiti, trebuie sa admitem ca aceasta este o descriere foarte potrivita a starii in care practic ne gasim cu totii.

Trebuie deci sa fim in stare sa ne luptam cu acest chin si sa spunem: "Nu ma voi lasa biruit, ci voi starui pana cand voi ajunge in punctul in care aceasta stare ma va determina sa fac ceea ce vointa buna este neputincioasa". Intr-adevar, vine o clipa, un moment de deznadejde si groaza, care ne face sa ne intoarcem inca si mai adanc inlauntrul nostru si sa strigam: "Doamne indura-Te! Pier, Doamne, scapa-ma! Descoperim atunci ca nu este nimic in noi insine care sa ne poata da viata, sau mai curand, care sa fie viata; ca tot ceea ce numeam viata si ne imaginam ca era viata era in afara noastra si ca inlauntrul nostru nu era nimic.

Apoi privim in abisul de nimic si simtim ca pe masura ce mergem mai in adanc, tot mai putin ramane din noi. Acesta este un moment periculos, momentul in care trebuie sa ezitam. In acest punct am atins primul nivel al adancimii, de la care incepem efectiv sa batem la usa. Caci la nivelul la care nu faceam altceva decat sa ne desprindem de aproapele nostru pentru a ramane singuri pana cand ajungeam sa ne plictisim de noi insine - lucru care ne ofensa - si la care ne pierdeam astamparul si ne nelinisteam, iar apoi ne simteam putin apasati, nu aveam inca nici un motiv sa strigam dupa ajutor cu acea deznadejde care ne stapaneste intreaga minte, inima, vointa si trup cu sentimentul ca, daca Dumnezeu nu Se grabeste, eu pier, nu mai am alta nadejde, pentru ca stiu ca, daca as iesi din aceasta adancime, m-as intoarce la lumea de amagire, de viata oglindita, dar nu la viata adevarata.

Acesta este momentul in care putem incepe sa batem la o usa care este inca inchisa, dar dincolo de care se afla nadejdea, acea nadejde pe care Bartimeu, orbul de la portile Ierihonului, a simtit-o in ceasul celei mai adanci deznadejdi, pe cand Hristos trecea prin dreptul lui.

Stim din Evanghelii ca Bartimeu se gasea pe marginea drumului, orb fara vreo nadejde de vindecare, lipsit de credinta si de speranta in ajutorul omului, limitat la a cersi pentru a-si duce viata, fara sa se astepte propriu-zis la milostenie din dragoste, ci la acel fel de mila care consta in a azvarli monede cuiva fara a-i privi vreodata fata. Si, intr-o zi, acest om, care de-acum lepadase orice nadejde, care zacea in tarana cu orbirea lui cu tot, a auzit de omul, de noul prooroc care savarsea minuni prin toata Tara Sfanta. Sa fi avut ochi sanatosi, L-ar fi cautat poate, colindand intreaga tara in cautarea Lui, dar in stare lui nu avea cum sa dea de urma acestui vindecator itinerant. Asa ca ramase acolo unde se gasea, iar gandul ca se afla undeva in apropiere cineva care sa-l vindece, ii facea deznadejdea si mai mare, si mai ascutita.

Iar intr-o zi a auzit trecand o multime pe-acolo, o multime care rasuna ca nici o alta. Se poate, asa cum se intampla in cazul orbilor, ca el sa fi capatat un simt al auzului si o sensibilitate mai mari decat ale noastre, fiindca a strigat: "Cine trece pe-aici?" si i s-a raspuns: "Iisus din Nazaret". In momentul acela, orbul ajunse in punctul de cea mai puternica deznadejde si cea mai puternica speranta. Cea mai puternica speranta, pentru ca Hristos trecea prin apropiere, dar aceasta speranta era umbrita de o teribila deznadejde, fiindca mai erau doar cativa pasi pana ce El ar fi ajuns in dreptul lui Bartimeu, iar apoi urmau alti cativa pasi si Acela ar fi trecut, fiind putin probabil ca mai avea sa treaca vreodata pe-acolo. Si cu aceasta nadejde fara de nadejde, incepem sa plangem si sa strigam: "Iisuse, Fiul lui David, miluieste-ma!" Era o desavarsita marturisire de credinta. Iar in acel moment, tocmai datorita unei deznadejdi atat de mari a putut sa stranga o speranta atat de cutezatoare pentru a fi vindecat, salvat, facut intreg. Si Hristos l-a auzit.

Exista un nivel al deznadejdii care este in legatura cu speranta deplina si desavarsita. Este punctul in care, ajungand inlauntrul nostru, suntem in stare sa ne rugam; in acest punct, "Doamne miluieste" este indeajuns. Nu avem trebuinta sa exprimam nici unul din acele cuvantari inflorite pe care le gasim in manualele de rugaciuni. Este destul sa strigam deznadajduiti: "Ajutor!", si vom fi auziti.

De cele mai multe ori, rugaciunea noastra nu are destula insufletire, destula convingere, destula credinta tocmai pentru ca deznadejdea noastra nu este destul de adanca. il vrem pe Dumnezeu impreuna cu atat de multe alte lucruri pe care le avem, dorim ajutorul Lui dar in acelasi timp incercam sa obtinem ajutor de oriunde putem, si-L tinem pe Dumnezeu in rezerva, asa, pentru orice eventualitate, poate pentru ceasul ultimei noastre incercari. Ne adresam celor mari ai lumii acesteia si fiilor oamenilor, spunand: "Doamne, da-le lor puterea de a face acestea pentru mine."

Cat de rar se intampla sa ne departam de la stapanii acestei lumi si de la fii oamenilor si sa zicem: "Nu voi cere ajutorul nimanui, ci vreau ca Tu sa ma ajuti". Cand deznadejdea noastra vine din adancimea potrivita, daca lucrul pe care il cerem si dupa care strigam este atat de important, incat reprezinta toate nevoile vietii noastre, de-abia atunci vom gasi cuvinte de rugaciune si vom putea atinge esenta rugaciunii, intalnirea cu Dumnezeu.

Iar acum, inca ceva despre neliniste. Legatura o face si in acest caz Bartimeu. El a strigat, dar ce ne spune Evanghelia despre toti ceilalti din preajma? Ca au incercat sa-1 faca sa taca, si aproape ca-i putem vedea pe toti oamenii evlaviosi, cu ochii sanatosi, tari pe picioarele lor, plesnind de sanatate, inconjurandu-l pe Hristos si dorind sa discute lucruri savante legate de imparatia ce va veni, despre tainele Scripturii etc, ei bine, toti acestia se intorc spre Bartimeu spunandu-i: "Ce tot poftesti, nu poti sa taci o data? Ce tot ii dai cu "ochii tai, ochii tai", de parca asta ar putea conta atunci cand vorbesti despre Dumnezeu?"

Bartimeu era ca cineva care apare din senin pentru a-I cere lui Dumnezeu un lucru de care are o disperata nevoie chiar in toiul unei ceremonii, intrerupand astfel buna ei desfasurare. Desigur, unul ca acesta ar fi dat afara numaidecat. Ar fi redus la tacere. Numai ca Evanghelia ne mai spune si ca, in ciuda tuturor celor care voiau sa-i inchida gura, orbul continua sa strige tocmai pentru ca era vorba de un lucru atat de pretios pentru el. Cu cat aceia incercau mai mult sa-l faca sa taca, cu atat striga el mai tare.

Iata ce vreau sa spun. In Grecia este cinstit un sfant pe nume Maxim, un tanar care, intrand intr-o zi in biserica, a auzit citindu-se din locul acela din Evanghelie in care se spune ca trebuie sa ne rugam neincetat. Cuvintele acelea il impresionara in mod deosebit, iar el se framanta, gandindu-se ca ii va fi cu neputinta sa implineasca aceasta porunca. Iesind din biserica, se duse in muntii invecinati si incepu sa se roage fara incetare. Nefiind decat un simplu taran grec, nu stia mai mult decat Rugaciunea Domneasca si alte cateva rugaciuni. Asa ca, dupa cum ne povesteste chiar el, a inceput sa le spuna pe acestea, iarasi si iarasi, fara oprire. Apoi se simti foarte bine. Se ruga, era cu Dumnezeu, se simtea deosebit de fericit, totul ii parea atat de minunat, afara de faptul ca soarele incepu sa apuna si se facea tot mai rece si mai intuneric, si, pe masura ce se lasa noaptea, incepu sa auda tot felul de zgomote ingrijoratoare - ramuri ce pocneau sub apasarea fiarelor salbatice ce umblau pe-acolo, scaparari de ochi, tipetele animalelor mai mici ucise de cele mai mari, si tot asa. Atunci simti ca era doar el, singur, o faptura slaba si fara aparare intr-o lume a primejdiei, a mortii, a uciderii, o lume in care nu putea avea nici o scapare si nici un ajutor daca Dumnezeu nu i l-ar fi daruit. A incetat deci sa mai spuna Tatal Nostru si Crezul; in schimb, a facut precum Bartimeu, a inceput sa strige: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma!" Striga in felul acesta toata noaptea, deoarece fiarele si ochii scaparatori din intuneric nu-i dadura nici un ragaz pentru somn. Apoi se facu dimineata si, de vreme ce toate fiarele se dusera sa se culce, se gandi: "Acum ma pot ruga asa cum incepusem". Numai ca i se facu foame. Asa ca voi sa se duca sa culeaga niste boabe oarecare, insa pe cand se indrepta spre niste tufisuri isi dadu seama ca fiarele si ochii aceia scaparatori trebuie sa se fi ascuns tocmai prin acele tufisuri. Deci incepu sa calce cu mare grija, si la fiecare pas zicea: "Doamne Iisuse Hristoase, scapa-ma, ajuta-ma, pazeste-ma, izbaveste-ma! O, Dumnezeule, ajuta-ma, scapa-ma", si de buna seama ca pentru fiecare bobita pe care o strangea se ruga astfel de cateva ori.

Timpul trecu si, dupa multi ani, intalni un foarte nevoitor batran si incercat, care-l intreba cum invatase sa se roage neincetat. Maxim i-a raspuns: "Cred ca diavolul e cel care m-a invatat sa ma rogj asa". Celalalt i-a zis: "Cred ca stiu ce vrei sa spui, dar as vrea sa fiu sigur ca te-am inteles bine". Nicolae ii explica felul in care se obisnuise treptat cu; toate acele zgomote si primejdii din timpul zilei din timpul noptii. Dupa acestea ii venira ispite, ispite ale trupului, ale mintii, ale inimii, iar apoi atacuri si mai puternice din partea diavolului. De atunci mai trecu nici o clipa din zi ori din noapte in care sa nu strige catre Dumnezeu: "Miluieste-ma, miluieste-ma, scapa-ma, ajuta, ajuta, ajuta". Iar intr-o zi, dupa ce paisprezece ani trecura in felul acesta, i se, arata Domnul, si din clipa aceea linistea, pacea si netulburarea venira peste el. Nu mai ramasese nici o umbra de teama - nici de intuneric, nici de demoni - Domnul imparati peste el si o risipi pe toata. "Atunci, zise Maxim, am inteles ca fara Domnul sunt cu totul neputincios. De aceea, chiar si cand ma aflam netulburat, impacat si fericit, continuam sa spun: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma". Astfel, Maxim se incredintase ca numai in milostivirea lui Dumnezeu se pot gasi orice pace a inimii si a mintii, orice liniste a trupului si orice dreptate a vointei.

Asadar, Nicolae invata sa se roage nu in ciuda tulburarilor, ci datorita lor si pentru ca tulburarea era pricinuita de un pericol real. Daca ne-am da seama ca noi ne aflam in niste primejdii si mai mari, ca diavolul ne da tarcoale incercand sa ne inhate si sa ne nimiceasca si ca fiecare intalnire este o judecata, o criza, o situatie in care suntem chemati fie sa-L primim pe Hristos, fie sa fim vestitorul lui Hristos pentru persoana cu care ne intalnim, daca am intelege ca intreaga noastra viata are o asemenea concentrare de intelesuri, atunci am putea sa strigam si sa ne rugam fara incetare, iar tulburarile nu ar fi o piedica, ci tocmai conditia si mijlocul prin care am deprinde rugaciunea atunci cand suntem inca prea nestiutori pentru a ne putea ruga din strafundul nostru fara nici un alt imbold, fara a fi provocati sa ne rugam.

Si totusi, atunci cand nu stim nimic despre rugaciune, cand nu ne-am rugat deloc sau prea putin in viata noastra, cum am putea sa invatam sa ne rugam in conditiile vietii in care traim? Am verificat aceasta intr-o varietate de situatii, in anii de practica medicala, vreme de cinci ani in timpul razboiului, ca preot, si am vazut ca este posibil. Este posibil, in masura in care esti destul de simplu si de deschis pentru asta. Si iata cum.

Trezeste-te de dimineata, iar primul lucru pe care-l faci sa fie cel de a-I multumi lui Dumnezeu pentru ea, chiar daca nu te simti in mod deosebit fe-il ricit pentru ziua care urmeaza. "Aceasta este ziua pea care a facut-o Domnul, sa ne bucuram si sa fimj multumitori intru ea." Sfarsind aceasta acordati ragazul de a patrunde adevarul spuselor tale si al ceea ce ele inseamna de fapt - un inteles care se gaseste probabil la nivelul convingerii adanci si nu la unul euforic. Apoi scoala-te, spala-te, imbraca-te, fa tot ceea ce mai ai de facut si intoarce-te din nou la Dumnezeu. Intoarce-te la El cu aceste doua convingeri. Prima afirma ca esti al lui Dumnezeu, iar a doua ca si ziua aceasta este a lui Dumnezeu, o zi pe deplin noua, cu totul proaspata. Aceasta zi nu a mai existat pana acum. Pentru a vorbi in termeni rusesti, este precum o intindere nemarginita acoperita de o zapada imaculata. Nimeni nu a umblat inca prin ea. Sta neatinsa si pura inaintea ta. Deci ce urmeaza acum? Ce urmeaza acum este sa-i ceri lui Dumnezeu sa binecuvanteze aceasta zi, ca tot ce se va intampla in ea sa fie binecuvantat si oranduit de El. Iar apoi va trebui sa iei lucrurile in serios, fiindca nu de putine ori spunem "binecuvanteaza-ma, Doamne", si, primind binecuvantarea, ne purtam asemenea Fiului ratacitor - ne strangem toate bunurile si o apucam intr-aiurea, pentru a duce o viata destrabalata.

Aceasta zi este binecuvantata de Dumnezeu, este a Lui, iar acum sa intram si noi in ea. Pasesti in ziua aceasta ca vestitor personal al lui Dumnezeu; pe oricine ai intalni, intalnesti mergand pe drumul pe care Dumnezeu ti l-a pregatit. Te afli acolo pentru a fi prezenta Domnului Dumnezeu, prezenta lui Hristos, prezenta Duhului, prezenta Evangheliei - acesta este rostul tau in aceasta zi anume. Dumnezeu nu a spus niciodata ca atunci cand, lucrand in Numele Lui, vei intra intr-o situatie grea, El va fi cel rastignit, iar tu cel inviat.

Trebuie sa fii pregatit ca, in Numele Lui, sa intri in tot felul de situatii, una dupa alta, sa umbli asa cum a facut-o Fiul lui Dumnezeu: printre umilinte cu smerenie, totdeauna in adevar si gata sa fii prigonit, si tot asa. De obicei, atunci cand implinim poruncile lui Dumnezeu ne asteptam sa vedem imediat un efect minunat, lucruri despre care citim uneori in vietile sfintilor.

De pilda, atunci cand, loviti peste un obraz, il intoarcem si pe celalalt, cu toate ca nu ne asteptam deloc sa fim loviti iarasi, ci ne asteptam sa-l auzim pe agresor spunand "oh, cata smerenie!" - crezi ca ti-ai luat atunci rasplata, iar celalalt si-a dobandit mantuirea. Numai ca lucrurile nu se petrec in felul acesta. Trebuie sa platesti pretul, si adeseori esti lovit cu putere. Ceea ce conteaza este sa fii pregatit pentru asta.

In ce priveste ziua de care vorbim, daca primesti ca aceasta zi a fost binecuvantata de Dumnezeu, aleasa de El cu mana Lui, atunci orice ti se intampla in ea este un dar al Sau, fie ca este amar sau dulce, ca-ti place sau nu. Este darul personal al lui Dumnezeu, si daca il primesti in felul acesta atunci vei putea infrunta orice situatie. Insa in cazul acesta, trebuie sa o intampini consimtind ca orice se poate intampla, indiferent ca-ti place sau nu, iar daca umbli astfel in Numele lui Dumnezeu de-a lungul unei zile care a iesit noua si proaspata din propriile Lui maini si care a fost binecuvantata pentru ca tu sa o poti trai, atunci pe drept cuvant iti vei putea face rugaciunea si viata precum doua fete ale aceleiasi monede. Vei actiona si te vei ruga intr-o singura respiratie, fiindca toate situatiile care vor urma una celeilalte au nevoie de binecuvantarea lui Dumnezeu.

Cu ani in urma am vorbit despre lucrurile acestea la Taize si am ramas in corespondenta cu aproape treizeci de baieti si fete de acolo. Unul din acesti tineri mi-a scris: "Am incercat sa va urmez sfatul. M-am straduit din rasputeri. Nici macar un minut nu trecea fara sa ma rog si sa fac ceva, rugaciune si faptuire si tot asa intruna, iar acum nu mai pot auzi cuvantul lui Dumnezeu, nu mai pot suporta acest fel de rugaciune." I-am raspuns acestei fete: "Ai facut indigestie. Trebuia sa fii realista in rugaciune, tot asa cum avem simtul realitatii in viata obisnuita. Nu se poate ca, fara sa te fi rugat vreodata pana atunci, sa incepi un dialog cu Dumnezeu si un program de rugaciune de 18 ore pe zi fara incetare, in timp ce te ocupi si de alte lucruri. Dar poti sa pui cu usurinta deoparte un moment sau doua in care sa-ti angajezi intreaga putere. Intoarce-ti numai ochii spre Dumnezeu, zambeste-I - incepe in felul acesta. Exista momente in care-I poti spune lui Dumnezeu "trebuie sa ma odihnesc, nu am putere sa fiu cu Tine neincetat", ceea ce este perfect adevarat. Inca nu esti in stare sa induri compania lui Dumnezeu in permanenta. Nu-i nimic, spune-I lucrul acesta. Dumnezeu o stie oricum foarte bine, indiferent cum vei proceda. Du-te deoparte, spune pentru o clipa: vreau doar un moment de odihna. Pentru un timp, accept sa nu fiu chiar atat de sfant."

In felul acesta ne putem odihni si privi la lucruri care sunt de asemenea lucruri ale lui Dumnezeu - copaci, cladiri - iar apoi sa ne intoarcem din nou la El. Daca incercam sa ne rugam neincetat, vom fi biruiti in scurt timp; dar daca ne alegem in mod chibzuit momentele de rugaciune, vom putea ajunge la o astfel de rugaciune.

Daca vei proceda asa, te vei putea ruga. Poti sa incerci si mai mult, dar nu uita sa fii intotdeauna cu luare-aminte, fiindca exista un pacat, pe care Parintii duhovnicesti il numesc "lacomia duhovniceasca", care consta in a dori tot mai mult din Dumnezeu intr-un moment in care ar trebui sa tii regim si sa gusti numai cate putin si atat cat iti este potrivit.

Mitropolitul Antonie de Suroj

.

04 Ianuarie 2009

Vizualizari: 3550

Voteaza:

A pasi inlauntru 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE