A trai cu un singur gand

A trai cu un singur gand Mareste imaginea.

Toate lucrurile mari şi însemnate din viaţa omului se săvârşesc în inima lui. La botez ne îmbrăcăm cu Hristos şi primim pecetea Numelui Său, pe care suntem datori a-l purta cu vrednicie în inima noastră. In Faptele Apostolilor Domnul i-a spus lui Anania: „Pavel îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea regilor tuturor neamurilor." Iar atunci când împăratul Solomon a închinat Dumnezeului lui Israel templul pe care îl zidise, rostind acea minunată şi solemnă rugăciune, Domnul a auzit cererea lui şi i-a răspuns: „Am pus Numele Meu peste acest templu, şi vor fi ochii mei şi inima mea acolo în toate zilele. Voi petrece alături de fiii lui Israel şi voi umbla în mijlocul lor." Astfel, întocmai cum templul lui Dumnezeu se sfinţeşte atunci când Domnul îl pecetluieşte cu Numele Său, la fel şi noi, prin chemarea neîncetată a sfântului Nume al lui Hristos, ne facem temple sfinţite, temple ale Duhului Sfânt.

* * *
Părinţii pustiei ne învaţă că împrăştierea minţii plăsmuieşte închipuiri ce se vădesc a fi piedici în calea rugăciunii inimii. Ei îi sfătuiesc pe monahi să rămână în chilia lor, ţinându-şi mintea în inimă, pentru că această lucrare îi va învăţa toată virtutea. Intr-adevăr, toată nevoinţa noastră în rugăciune constă în a ne îndupleca mintea să se sălăşluiască în inimă, căci inima este tronul lui Dumnezeu pe care diavolul l-a luat în stăpânirea lui prin viclenie; de aceea toată strădania noastră, toate puterile noastre sufleteşti trebuie să se îndrepte spre alungarea potrivnicului, recucerirea inimii şi statornicirea minţii înlăuntrul ei. Dacă cu ajutorul lui Dumnezeu vrăjmaşul este izgonit din inimă, nu-i rămâne altă cale decât să ne aducă război din afară.

Astfel, preocuparea neîncetată a celor ce caută adevărata rugăciune este de a-şi „struni" mintea, de a o pogorî şi zăvori în inimă, în timp ce vorbirea în deşert, grijile lumeşti şi, în general, aplecarea către orice lucru pământesc sunt pentru ei o piedică. Sfântul Grigorie Palama ne îndeamnă să fugim chiar şi de discuţiile cu cei apropiaţi nouă, cu fraţii noştri întru nevoinţa, căci ele ne întrerup împreună-vorbirea cu Dumnezeu. Iar aceasta nu din dispreţ pentru semenii noştri, ci din nevoia stăruitoare a duhului de a alege mereu „partea cea bună". Şi dacă neîncetat ne vom sârgui să alegem această parte bună, atunci inima noastră va răspândi pace şi vom putea cu adevărat să-i folosim pe semenii noştri, fie şi numai printr-un zâmbet sau prin câteva cuvinte. De acest privilegiu se bucură nu atât preoţii şi duhovnicii, a căror slujire presupune de multe ori îndelungi conversaţii cu oamenii, cât mai ales monahii simpli. Aceştia sunt lipsiţi de obişnuitele obligaţii sociale şi trăiesc în condiţii ce le îngăduie să se dăruiască cu totul lucrării dumnezeieşti prin care întreaga lor fiinţă se adună înlăuntrul inimii.

Aşadar, odată ce mintea a fost zăvorâtă în inimă şi împărăteşte înlăuntrul ei, vrăjmaşul nu poate decât să ne lupte din afară. Dar pe măsură ce învăţăm a ne stăpâni dinlăuntru toate mişcările inimii, începem să simţim fiecare apropiere a potrivnicului. Atunci când un gând străin încearcă să se apropie de noi, chiar înainte de a şti ce fel de ispită ne aduce el, un semnal lăuntric ne înştiinţează inima, dându-ne de veste că vrăjmaşul se află în preajmă. Atunci închidem degrabă uşa inimii, împiedicându-l pe cel rău să intre. Precum submarinul este înconjurat de miliarde de picături de apă, dar nici măcar una nu poate pătrunde înăuntru, tot aşa şi inima în care prin harul lui Dumnezeu s-a sălăşluit mintea este cu desăvârşire închisă oricărei energii străine. Aceasta este starea trezviei desăvârşite de care se învrednicesc cei ce cheamă necontenit Numele cel sfânt al lui Iisus Hristos.

Chemarea neîncetată a Numelui Domnului ne ajută să împlinim porunca de a-L iubi din toată inima noastră. El este cu adevărat un Dumnezeu gelos, Care nu suferă să împartă inima omului cu nimic altceva, şi cu atât mai puţin cu patimile. Domnul ne cere să-I dăruim toată inima noastră, pentru că doreşte să-i împărtăşească viaţa Lui cea sfântă. Dacă o păzim de tot lucrul străin, atunci ea va fi în întregime a Domnului, iar El va veni şi Se va sălăşlui într-însa. Prin trezvie noi devenim temple ale nestricăcioasei Sale mângâieri, iar „slava Domnului va umple templul Domnului".

Rugăciunea lui Iisus ar trebui rostită neîncetat, însă pentru a o putea păstra nu ajunge să o spunem numai cu mintea, căci mintea uşor înclină către împrăştiere. Odată cu cuvintele rugăciunii ar trebui să ne mişcăm puţin şi limba, ca să ne aducem mereu aminte de lucrarea ei. întrucât buzele nu se mişcă deloc, nimeni nu va şti că limba noastră rosteşte în tăcere cuvintele: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă." In felul acesta rugăciunea ne va însoţi în tot locul şi în tot ceasul, oricare ne-ar fi îndeletnicirea, şi vom petrece întreaga zi în prezenţa Domnului.

Aceasta este cea mai bună pregătire pentru clipa când ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu în biserică sau în odaia noastră. Iar dacă rămânem necontenit în atmosfera rugăciunii, atunci nici o zi din viaţa noastră nu se va asemăna cu cealaltă, căci fiecare zi ne va învăţa noi căi de a ne deschide inima cercetării harului dumnezeiesc.
Rugăciunea inimii este „rugăciunea de un singur gând"- Este o rugăciune scurtă, concisă, mărturie a înălţării omului în planul duhovnicesc, în timp ce folosirea multor cuvinte în rugăciune arată că ne aflăm încă la nivel sufletesc, psihologic. Vedem din Sfânta Scriptură că atunci când Dumnezeu vrea să Se descopere pe Sine omului - de pildă, când îl cheamă la slujirea prorocească, când îl povăţuieşte ori îl mustră - El rosteşte doar câteva cuvinte. Cuprins de deznădejde, Sfântul Apostol Pavel se ruga să fie izbăvit de ispită, iar Domnul i-a răspuns printr-o singură propoziţie: „Iţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune." La fel s-a întâmplat şi atunci când Domnul i-a vorbit Sfântului Pavel în închisoare sau Sfântului Petru în vedenia despre sutaşul Corneliu. Iar Patriarhul lacov, după ce s-a luptat cu Dumnezeu toată noaptea, a primit cuvântul: „Pentru că ai fost tare cu Dumnezeu, şi cu oamenii puternic vei fi." Când vorbeşte Dumnezeu, cuvântul Său este precum fulgerul. El nu face risipă de cuvinte, nici nu „ţine teorii", totul se concentrează într-o singură propoziţie. De aceea vrea ca şi noi, atunci când vorbim cu El, să purtăm în cuget un singur gând, în care se adună toată inima noastră, tot sufletul nostru -întreaga noastră fiinţă.

Pe măsură ce ne deprindem a ne ruga neîncetat, Dumnezeu ne învaţă să vorbim şi să ne purtăm asemenea Lui, iar aceasta se va oglindi treptat în toate întâlnirile şi convorbirile noastre. Atunci când Părintele Vladimir, un pustnic din Sfântul Munte, i-a cerut Părintelui Sofronie un cuvânt pentru mântuirea sufletului, acesta i-a răspuns plin de duhul rugăciunii neîncetate: „Stai la marginea prăpastiei deznădejdii, iar dacă simţi că nu mai poţi, fă un pas înapoi şi bea o ceaşcă de ceai." Răspunsul Stareţului a fost scurt, dar încărcat de har. în ziua următoare, coborând scările spre curtea principală a mănăstirii, Părintele Sofronie l-a întâlnit pe Sfântul Siluan, care l-a întrebat: „A trecut ieri pe la tine Părintele Vladimir?" Conversaţia n-a durat mult, nici n-a urmat cursul firesc al unei întâlniri dintre doi oameni din lume: „Da, a trecut pe la mine, pentru că...etc." „Şi ce i-ai spus?" „I-am spus asta şi asta..." N-a fost nevoie de toate acestea. Convorbirea dintre monahii care petrec neîncetat în rugăciune este asemenea fulgerului. Răspunzând la întrebarea Sfântului Siluan, Părintele Sofronie a trecut peste toate aceste etape psihologice, mergând direct la esenţă: „Am greşit cu ceva?" Sfântul Siluan a răspuns: „Nu, n-ai greşit, dar cuvântul acesta depăşeşte măsura Părintelui Vladimir. Vino mâine la mine să stăm de vorbă." In puţine cuvinte s-a spus totul. Cât de scurtă este convorbirea dintre cei ce „desăvârşesc sfinţenia în frica lui Dumnezeu"!

Vrednică de amintit aici este şi întâlnirea dintre Sfântul Siluan şi Părintele Stratonic, în cursul căreia s-au pus trei întrebări, toate găsindu-şi răspunsul într-o singură frază."

Ea ilustrează întocmai principiul duhovnicesc la care făcea referire Părintele Sofronie atunci când spunea că fiecare întâlnire cu fratele nostru poate fi un eveniment prorocesc, cu condiţia ca şi noi să trăim în duh prorocesc, adică în acel duh care ne ajută să desluşim glasul veşniciei. Atunci vorbim din perspectiva veşniciei şi cuvintele noastre au o valoare nepieritoare. Astfel devenim şi noi proroci, căci tot cel ce rosteşte adevăruri veşnice, însuflat fiind de Duhul Sfânt Care sălăşluieşte în el, este proroc adevărat al Noului Testament. Insă pentru a putea fi povăţuiţi de Duhul lui Dumnezeu în toate întâlnirile noastre, trebuie să purtăm în cuget un singur gând şi să urmărim un scop duhovnicesc.

Mulţi oameni au văzut acest principiu duhovnicesc lucrând cu putere în întâlnirile lor cu Părintele Sofronie.

Unii dintre noi am avut marele privilegiu de a vorbi cu Părintele în fiecare zi. Ii băteam la uşă şi intram la dânsul în orice ceas din zi ori din noapte. Aveam chiar şi cheia de la căsuţa lui, în caz că-l găseam dormind, iar el ne primea totdeauna cu bucurie. Ce lucru minunat era să putem veni la el, să-1 trezim, mişcându-i uşurel fotoliul, şi să-1 întrebăm:

„Părinte, am o problemă, ce să fac?" Şi într-o clipită primeam răspuns, şi ştiam că vine de la Dumnezeu, căci cuvântul lui încărcat de har era rodul petrecerii sale neîncetate în Dumnezeu.

Părintele Sofronie numea discuţiile lungi la spovedanie traitements psychologiques - „tratamente psihologice." Spunea aceasta cu oarecare ironie, fiindcă şi el era uneori nevoit să lungească cuvântul la spovedanie şi ştia că aceasta nu este calea desăvârşirii. Desăvârşirea vieţii constă în a trăi cu un singur gând, a ne ruga cu un singur gând, iar dacă trebuie să vorbim, să rostim doar câteva cuvinte. Această lucrare întregeşte şi tămăduieşte inima omului, care este centrul duhovnicesc al fiinţei sale, şi atunci omul petrece cu adevărat în tărâmul duhovnicesc.

Dacă nu vom cultiva prin rugăciune această ştiinţă a vieţuirii cu un singur gând, taina Sfintei Spovedanii se va transforma într-o lungă discuţie la nivel sufletesc, o adevărată povară pentru duhovnic, întrucât timpul nu va fi niciodată de ajuns. De asemenea, întregul Trup al Bisericii va suferi din această pricină şi va fi păgubit, căci mădularele lui nu vor învăţa niciodată să trăiască în chipul prorocesc al inimii.

Am avut bucuria să întâlnesc şi alţi părinţi duhovniceşti, cunoscători ai marii ştiinţe a vieţuirii cu un singur gând. Unul dintre aceştia a fost Părintele Haralambie, ucenic al Stareţului Iosif Isihastul, pe care l-am cunoscut pe când vieţuia încă la schitul său din Sfântul Munte. Pe atunci obştea lui număra numai optsprezece monahi; mai apoi, crescând numărul fraţilor, s-au mutat cu toţii la Mănăstirea Dyonisiou. Părintele Haralambie vorbea foarte puţin; îţi spunea numai câteva cuvinte, dar ele erau pline de putere şi de har. Te foloseai chiar şi numai stând lângă dânsul, căci căldura răsuflării sale îţi împărtăşea o stare duhovnicească deosebită. Era cu adevărat un om sfânt. Pravila foarte simplă pe care o urmau la schit prevedea printre altele spovedania zilnică. Seara rosteau Rugăciunea lui Iisus timp de trei sau patru ceasuri, apoi se mărturiseau cu toţii şi slujeau Sfânta Liturghie.

Când m-am întors din Sfântul Munte, i-am povestit plin de entuziasm Părintelui Sofronie despre rânduiala spovedaniei zilnice şi l-am întrebat de ce nu o practicăm şi noi la mănăstire. „într-adevăr", a răspuns el, „mărturisirea zilnică poate fi de mare folos, atunci când ştim să o facem cum se cuvine. Nu trebuie să dureze mai mult de câteva minute. Cel ce se spovedeşte trebuie să identifice gândul care-l tulbură, să-l dezvăluie duhovnicului şi să pună punct." De pildă, cineva mărturiseşte: „Părinte, am avut cutare gând...", la care părintele răspunde: „E de la vrăjmaşul. Ai grijă." Nu e nevoie de mai mult.

Rânduiala spovedaniei zilnice aduce în inimă frica lui Dumnezeu, sporeşte trezvia duhului şi dă naştere unei atmosfere sfinte, pline de însuflare. Ea ne înzestrează totodată cu o desăvârşită limpezime a conştiinţei înaintea lui Dumnezeu, îndeosebi atunci când ne împărtăşim cu Sfintele Taine. Dacă ne apropiem de Sfintele Daruri cu „cuget curat", cum spune Sfântul Apostol Pavel12, atunci ne învrednicim de plinătatea binecuvântării lui Dumnezeu. In Sfânta împărtăşanie unii primesc numai pâine şi vin, alţii o anumită însufleţire duhovnicească, dar cei curaţi cu inima îl primesc pe însuşi Dumnezeu în toată tăria şi puterea Lui.

In felul acesta, fiecare întâlnire cu semenii noştri, dar îndeosebi cu duhovnicul nostru, poate fi un eveniment prorocesc, cu condiţia să ne „înarmăm" cu „rugăciunea de un singur gând", cum o numesc Sfinţii Părinţi, silindu-ne neîncetat mintea să petreacă în inimă. Astfel ne deprindem a trăi cu un singur gând şi a mărturisi la spovedanie numai acel gând care ne tulbură duhul şi ne împiedică să ne urmărim neabătut ţelul nostru duhovnicesc. Aşa cum cel ce vede o piatră în drumul lui o dă numaidecât la o parte, dintr-o singură mişcare, la fel şi noi, recunoscând gândul care ne supără, îl înlăturăm degrabă printr-o scurtă spovedanie, ca pe o stavilă ce s-a ivit în calea noastră. Atunci totul devine mai simplu şi mai limpede. Omul se înalţă în planul ontologic sau duhovnicesc, lăsând în urmă tot ce este psihologic sau sufletesc. Altminteri toate întâlnirile şi spovedaniile noastre se vor transforma în discuţii nesfârşite la nivel psihologic care nu aduc folos nimănui.

Societatea secularizată din zilele noastre priveşte totul din perspectiva psihologiei, şi uneori suntem şi noi nevoiţi să procedăm astfel. Cu toate acestea, trebuie să căutăm folosul duhovnicesc al vieţuirii cu un singur gând, altminteri vom pierde minunata învăţătură şi tradiţie a Părinţilor noştri. Mulţi oameni au învăţat să trăiască în acest chip, chiar în mijlocul lumii şi al grijilor vieţii de zi cu zi. Toate sunt cu putinţă, atâta timp cât vieţuim în ascultare şi cerem binecuvântare pentru orice lucru.

* * *
La scurt timp după venirea mea în mănăstire, Părintele Sofronie mi-a spus: „Dacă vrei să dezrădăcinezi patimile dinlăuntrul tău, trebuie să înveţi să plângi." Cel ce plânge înaintea lui Dumnezeu are un singur gând. Nu putem plânge dacă mintea ne este plină de multe şi felurite gânduri. De ne vom sili însă cugetul să se ţină cu tărie numai de un singur gând, pe care ni-L dă Dumnezeu, atunci acel gând va lucra unirea minţii noastre cu inima. Gândurile acestea vii şi pline de har deschid inima omului şi îi împărtăşesc o nouă cunoaştere a tainelor lui Dumnezeu. Adeseori ele ne sunt dăruite de Domnul însuşi în vremea rugăciunii, alteori le primim de la părintele nostru duhovnicesc, ori ne sunt insuflate de citirea Sfintei Scripturi, de cercetarea cuvântului lui Dumnezeu. Un astfel de gând este cuvânt viu, un cărbune aprins, precum acela care s-a atins de buzele Prorocului Isaia.

Dacă trăim, ne rugăm, ne spovedim şi plângem înaintea lui Dumnezeu cu un singur gând, mintea ni se va curaţi şi vom avea atitudinea cuvenită în fiecare întâlnire cu semenii noştri. De asemenea, vom putea recunoaşte cu uşurinţă gândurile care ne tulbură şi le vom mărturisi fără ocolişuri părintelui duhovnic la spovedanie. Şi treptat, pe măsură ce ne redobândim unitatea şi curăţia dintru-nceput a inimii, firea noastră va fi ridicată din starea ei căzută şi dezbinată, se va întregi şi se va tămădui.

Arhimandrit Zaharia Zaharou
Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi, Editura Doxologia

Cumpara cartea "Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi"

02 Decembrie 2015

Vizualizari: 1266

Voteaza:

A trai cu un singur gand 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE