Absenta lui Dumnezeu

Absenta lui Dumnezeu Mareste imaginea.


Absenta lui Dumnezeu

 

Chiar de la inceputul invatarii rugaciunii, as dori sa se inteleaga limpede faptul ca ceea ce inteleg prin "a invata sa ne rugam" nu se refera la justificarea sau explicarea rugaciunii dintr-o perspectiva speculativa. Dimpotriva, as dori sa arat ce trebuie sa stie si sa faca cel care doreste sa se roage. Si, pentru ca eu insumi sunt un incepator, voi presupune ca si voi sunteti incepatori, asa ca vom incerca sa incepem impreuna. Nu ii vorbesc asadar celui care nazuieste la rugaciunea mistica sau la stari inalte de desavarsire, pentru ca aceste lucruri il vor invata ele insele. Atunci cand, in imprejurari deosebite, Dumnezeu razbate pana la noi sau noi pana la El, fie pentru ca realitatea ni se descopera cu o adancime pe care nu am mai simtit-o pana atunci, fie pentru ca descoperim in noi, in mod neasteptat, o adancime in care rugaciunea locuieste si din care tasneste cu putere, in asemenea situatii nu are rost sa mai discutam

Teofil Paraian' class='linking auto'>despre rugaciune.

 

Atunci cand suntem constienti de Dumnezeu, stam inaintea Lui, ne inchinam Lui, ii vorbim Lui. Asadar, exista la inceput o problema foarte importanta: situatia celui pentru care Dumnezeu pare sa fie absent. Acesta este lucrul despre care as vrea sa vorbesc acum. Desigur, nu ma refer la o absenta reala - Dumnezeu nu este niciodata absent cu adevarat -, ci la felul in care percepem aceasta absenta. Stam inaintea lui Dumnezeu si strigam catre un cer pustiu, dinspre care nu ne vine nici un raspuns. Ne intoarcem in toate directiile, dar El este de negasit. Ce ar trebui sa credem intr-o asemenea situatie?

 

Intai de toate, este foarte important sa ne amintim ca rugaciunea este o intalnire si o relatie; este vorba de o relatie tainica, una care nu poate fi impusa nici de noi, nici de Dumnezeu. Faptul ca Dumnezeu se poate face prezent sau ca ne poate lasa cu sentimentul absentei Sale face parte din aceasta relatie vie si adevarata. Daca L-am putea aduce in mod automat la o intalnire cu noi, daca L-am putea forta sa se intalneasca cu noi, atunci n-ar mai fi nici o relatie si nici o intalnire. Acesta este un lucru pe care, prin imaginatie, il putem face cu o plasmuire sau cu diversii idoli pe care ii asezam inaintea noastra in locul lui Dumnezeu; insa cu Dumnezeul cel Viu nu putem face astfel, precum nu o putem face nici cu o persoana vie. O relatie trebuie sa inceapa si sa se dezvolte intr-o libertate reciproca. Daca intelegeti relatia in termenii unei relatii reciproce, veti vedea ca Dumnezeu s-ar putea plange de noi cu mult mai mult decat ne plangem noi de El.

Ne plangem de pilda ca Dumnezeu nu ni se face prezent in cele cateva minute pe care I le rezervam, dar cum ramane oare cu cele douazeci si trei de ceasuri si jumatate in timpul carora poate ca Dumnezeu bate la usa noastra, iar noi raspundem cu "sunt ocupat, imi pare rau", sau cand nu raspundem defel pentru ca nici macar nu mai auzim bataia in usa inimii noastre, a mintii noastre, a constiintei noastre, a vietii noastre? Asadar, suntem intr-o situatie in care nu avem nici un drept sa ne plangem ele absenta lui Dumnezeu, pentru ca noi suntem absenti intr-o masura mai mare decat este El vreodata.

 

Al doilea aspect foarte important este acela ca o intalnire fata catre fata cu Dumnezeu este intotdeauna un moment de judecata pentru noi. Nu-L putem intalni pe Dumnezeu in rugaciune, in meditatie sau in contemplatie fara sa fim fie mantuiti, fie osanditi. Nu am in vedere aici termenii gravi precum cel de osanda vesnica sau cel de mantuire vesnica, deja daruita si primita, ci ma refer la acel moment care este intotdeauna unul critic, unul de criza. "Criza" vine din greaca si inseamna Judecata".

A-L intalni pe Dumnezeu fata catre fata in rugaciune reprezinta un moment critic in vietile noastre, si slava Lui ca nu se face intotdeauna prezent in vietile noastre de fiecare data cand o dorim, pentru ca s-ar putea sa nu fim in stare sa induram o asemenea intalnire. Amintiti-va de nenumaratele pasaje din Scriptura in care ni se spune cat de greu este pentru cineva sa stea fnta catre fata cu Dumnezeu, de vreme ce El este Putere, El este Adevar, El este Sfintenie. De aceea, se cuvine ca primul gand pe care trebuie sa-l avem atunci cand nu percepem in mod tangibil prezenta divina sa fie unul de recunostinta. Dumnezeu este milostiv; El nu vine inainte de vreme, ci ne da sansa sa ne judecam pe noi insine, sa ne intelegem si sa nu venim inaintea Lui in acele momente in care aceasta nu ne-ar aduce decat osanda.

 

As dori sa-ti dau un exemplu. Cu multi ani in urma, cineva a venit sa ma vada si mi-a cerut sa i-L arat pe Dumnezeu. I-am spus ca nu puteam, dar am adaugat ca nu L-ar fi putut vedea chiar daca mi-ar fi stat in putinta sa i-L arat, tocmai pentru ca eram de parere - si inca o mai cred - ca pentru a-L intalni pe Dumnezeu trebuie sa ai ceva in comun cu El, ceva care da vedere ochilor tai si simtire simturilor tale. Atunci m-a intrebat de ce credeam asta; ca raspuns, i-am propus sa se gandeasca cateva clipe si sa-mi spuna daca exista vreun pasaj in Evanghelii care 1-a impresionat mai mult, pentru a vedea care era legatura dintre el si Dumnezeu. Omul acela mi-a zis: "Da, este pasajul acela cu femeia prinsa in adulter, din capitolul 8 din Evanghelia de la Ioan". Atunci eu i-am spus: "Bine, acesta este unul dintre cele mai frumoase si mai emotionante pasaje. Acum asaza-te si intreaba-te: cine esti tu dintre personajele din scena respectiva? Oare Domnul sau macar unul de-ai Lui, plin de mila si de intelegere si plin de incredere in aceasta femeie care se poate pocai si deveni o faptura noua? Sau poate femeia prinsa in adulter? Esti cumva unul din batranii care parasesc locul in graba fiindca sunt constienti de propriile lor pacate sau unul ii intre tinerii care zabovesc acolo, asteptand?" S-a gandit cateva minute, apoi a zis: "Nici unul din acestia; simt ca sunt singurul iudeu care n-ar fi plecat dc-acolo, ci ar fi batut-o cu pietre pe femeia aceea". Atunci am zis: "Slava lui Dumnezeu ca nu-ti ingaduie sa-L vezi fata catre fata".

 

Acesta poate fi un exemplu-limita, dar cat de des nu recunoastem situatii similare in noi insine? Nu refuzam categoric cuvantul lui Dumnezeu sau pilda Lui, ci, intr-un mod mai putin violent, facem ceea ce au facut soldatii in timpul Patimilor. Ne-ar placea sa-I acoperim ochii lui Hristos, ca sa-L putem lovi fara a fi stiuti. Si oare nu facem aceasta intr-o anumita masura atunci cand ignoram prezenta divina si actionam potrivit propriilor noastre dorinte si toane, impotriva a tot ceea ce reprezinta vointa lui Dumnezeu? incercam sa-I acoperim ochii, dar de fapt ne orbim pe noi insine. Cum am putea intra in prezenta Lui in asemenea momente? Putem, intr-adevar, insa numai prin pocainta si prin strapungerea inimii; nu in felul in care vrem sa fim primiti imediat - cu dragoste, cu prietenie.

 

Priveste la diferitele locuri din Evanghelie. Oameni cu mult mai mari decat noi s-au ferit sa-L primeasca pe Hristos. Amintiti-va de sutasul care I-a cerut lui Hristos sa-i vindece slujitorul. Hristos a zis "voi veni", dar sutasul a zis: "Ba nu, Doamne; ci zi numai cu cuvantul si se va tamadui". Facem noi aceasta? Ne intoarcem noi spre Dumnezeu si ii zicem: "Nu Te arata in chip vadit ochilor mei. Caci pentru Tine destul este sa spui un cuvant, si voi fi tamaduit.

 

Este destul pentru Tine sa rostesti un cuvant, si lucrurile se vor face potrivit cuvantului Tau. Aceasta este tot ceea ce doresc acum, si nimic mai mult". Sau ganditi-va la Petru stand in barca sa, dupa ce au prins toata multimea aceea de peste, cand a cazut in genunchi, zicand: "Iesi de la mine, Doamne, caci sunt un om pacatos". I-a cerut Domnul sa iasa din barca lui pentru ca se simtea smerit - si aceasta, pentru ca dintr-o data a fost patruns de maretia lui Iisus. Facem noi vreodata aceasta? Cand citim Evanghelia, iar chipul lui Hristos devine irezistibil, plin de slava, cand ne rugam si devenim constienti de maretia, de sfintenia lui Dumnezeu, spunem noi vreodata "nu sunt vrednic ca El sa vina pana la mine"? Ca sa nu mai pomenesc de toate acele ocazii in care ar trebui sa fim constienti de faptul ca nu poate veni pana la noi fiindca ne-am facut cu totul nevrednici de asta. Noi vrem ceva de la El, dar nu pe El insusi.

 

Este aceasta o relatie? Oare la fel ne purtam si cu prietenii nostri? Cautam la ceea ce putem obtine dintr-o relatie de prietenie sau la prietenul pe care-l iubim? Si gandim aceasta si in legatura cu Domnul?

 

Sa ne gandim acum la rugaciunile noastre, ale tale si ale mele; gandeste-te la caldura, adancimea si intensitatea rugaciunii tale cand este facuta pentru cineva pe care-l iubesti sau pentru ceva care este important in viata ta. in asemenea momente, inima ta este deschisa si tot sufletul tau este strans in rugaciune. inseamna aceasta ca Dumnezeu conteaza pentru tine? Nicidecum. Nu inseamna decat ca obiectul rugaciunii tale conteaza pentru tine. Pentru ca atunci cand ti-ai ispravit rugaciunea ta cea fierbinte, adanca si intensa pentru persoana pe care o iubesti sau in legatura cu situatia care te preocupa si te rogi pentru urmatoarea persoana sau situatie, care nu sunt la fel de importante daca se intampla ca dintr-o data sa te racesti in rugaciunea ta, ce s-a schimbat? S-a racit oare Dumnezeu? A disparut El? Nu, desigur; ci inseamna ca toata intensitatea rugaciunii tale si tot ceea ce era inaltator in ea nu venea din simtirea prezentei lui Dumnezeu, din credinta ta in El, din nevoia ta de El, ori din constiinta existentei Lui. Rugaciunea ta nu era altceva decat rezultatul grijii tale pentru o persoana sau un lucru anume, nicidecum pentru Dumnezeu. Cum de mai suntem surprinsi atunci de aceasta absenta a lui Dumnezeu? Noi suntem cei care ne facem pe noi insine absenti, noi suntem cei care ne racim din clipa in care nu ne mai pasa cu adevarat de Dumnezeu. De ce? Fiindca El nu este destul de important pentru noi.

 

Mai sunt si alte feluri in care Dumnezeu este "absent". Atat timp cat noi insine suntem reali, atat timp cat noi suntem cu adevarat noi insine, Dumnezeu poate fi prezent si poate face ceva cu noi. insa din clipa in care incercam sa fim ceea ce nu suntem, nimic nu a mai ramas de spus sau de facut; am devenit niste fantome, niste prezente fara realitate, de care Dumnezeu nu Se poate apropia.

 

Pentru a ne putea ruga, trebuie sa ne aflam in interiorul acelui loc numit imparatia lui Dumnezeu. Trebuie sa recunoastem ca El este Dumnezeu, ca El este imparat si ca trebuie sa ne predam Lui. Sa ne ingrijim macar sa aflam care este voia Lui, chiar daca nu suntem deocamdata in stare sa o implinim. Caci daca nu ne ingrijim nici macar de acest lucru, daca ne purtam cu Dumnezeu precum acel tanar bogat care nu-L putea urma pe Hristos fiindca era prea bogat, cum L-am mai putea intalni? Adeseori, ceea ce am dori sa dobandim prin rugaciune, prin acea relatie adanca cu Dumnezeu dupa care tanjim, nu reprezinta decat o alta perioada de fericire; de fapt, nu suntem pregatiti sa vindem tot ce avem pentru a cumpara margaritarul cel de mult pret. Dar cum altfel l-am putea dobandi? Dar vrem cu adevarat sa-l dobandim? Oare nu se intampla la fel si in relatiile dintre oameni, atunci cand, datorita iubirii pe care si-o poarta barbatul si femeia, nici un alt om nu mai poate avea aceeasi importanta pe care o are cel iubit? Intr-o axioma a lumii antice: "Cand un barbat are sotie, el nu mai este inconjurat de barbati si de femei, ci de oameni".

 

Nu asa ar putea, ar trebui sa se intample cu toate avutiile noastre atunci cand ne intoarcem catre Dumnezeu? Negresit, toate ar trebui sa paleasca si sa se ofileasca, precum un fundal in cadrul caruia singurul chip de pret pentru noi se detaseaza de tot ce-l inconjoara. Am dori macar o singura tusa de albastru ceresc pe panza de ansamblu a vietii noastre, care este atat de incarcata de umbre. Dumnezeu primeste sa fie tinut cu totul in afara vietii noastre, este gata sa indure aceasta ca pe o cruce, dar nu primeste sa fie doar o parte a vietii noastre.

 

Asa ca, atunci cand ne gandim la absenta lui Dumnezeu, nu s-ar cuveni sa ne intrebam pe noi insine: pe cine invinovatim de fapt? intotdeauna il invinovatim pe El, de fiecare data il acuzam pe El, fie ca I-o spunem in fata, fie ca o spunem dinaintea aItor oameni: il acuzam ca este absent, ca nu este niciodata acolo unde este nevoie de El, ca nu raspunde niciodata atunci cand este chemat. Uneori luntem ceva mai "evlaviosi" (dar mai mult in ghilimele) si zicem cu evlavie ca "Dumnezeu imi incearca rabdarea, credinta, smerenia". Gasim tot felul de tertipuri pentru a fugi de la judecata lui Dumnezeu, adapostindu-ne in spatele unui alt mod de a ne lauda pe noi insine. intr-atat suntem de rabdatori, incat il putem rabda chiar si pe Dumnezeu!

Nu este acesta adevarul? Pe cand eram un tanar preot, dupa o predica, una din multele pe care le-am tinut intr-o parohie, o tanara a venit la mine si mi-a zis: "Parinte Antonie, cu siguranta sunteti un om neobisnuit de rau". I-am raspuns: "Sunt, desigur, un om rau, dar cum de ti-ai dat seama de asta?" Atunci ea a zis: "Fiindca ne-ati descris atat de bine pacatele, incat este cu neputinta sa nu le fi savarsit la randul dumneavoastra!" Bineinteles, socanta descriere a gandurilor si atitudinilor rele de care va vorbesc aici probabil ca ma reprezinta pe mine si nu pe voi, dar poate ca in unele din ele va recunoasteti, intr-o masura oricat de mica, si voi.

 

Lucrul cu care trebuie sa incepem, daca dorim sa ne rugam, este desigur faptul ca suntem niste pacatosi in cautarea mantuirii, ca suntem desprinsi de Dumnezeu si ca nu putem trai fara El si ca tot ceea ce ii putem oferi lui Dumnezeu este dorinta noastra disperata de a fi facuti in asa fel, incat Dumnezeu sa ne poata primi - prin pocainta noastra si in mila si iubirea Lui. Incat, chiar de la inceput, rugaciunea este efectiv urcusul nostru smerit catre Dumnezeu, un moment in care ne intoarcem catre Dumnezeu ne-indraznind sa ne apropiem, stiind ca daca il intalnim prea curand, inainte ca harul Lui sa. ne ingaduie sa-L intalnim, va fi o intalnire a judecatii. Iar tot ceea ce putem face este sa ne intoarcem spre El cu toata cuviinta, cu toata venerarea, slavirea si teama de Dumnezeu de care suntem in stare, cu toata atentia si dedicarea noastra, si sa-I cerem sa faca ceva cu noi prin care vom putea sa-L intalnim fata catre fata - dar nu spre judecata sau spre osanda, ci spre viata de veci.

 

As vrea sa amintesc parabola Vamesului si a Fariseului. Vamesul vine si sta in spate in biserica. Se stie osandit; stie ca din perspectivajustitiei, pentru el nu mai este nici o sansa, fiindca este in afara impara-tiei lui Dumnezeu, imparatia dreptatii sau a iubirii, de vreme ce nu apartine nici uneia dintre ele. Dar, in viata cruda, violenta si schimonosita pe care o duce, a invatat un lucru de care Fariseul cel drept n-are habar. Anume, a invatat ca intr-o lume a competitiei, intr-o lume a animalelor de prada, intr-o lume plina de cruzime si de neomenie, singura speranta pe care o mai poate astepta cineva este un gest de mila, un act de compasiune, un gest cu totul neasteptat, care sa nu izvorasca din datorie sau din relatiile firesti si care va suspenda actiunea lumii crude, violente si nemiloase in care traim. Tot ceea ce stie, de pilda, din propria lui experienta de jecmanitor, de camatar, de hot si-asa mai departe, este ca sunt momente in care fara nici un motiv, fiindca aceasta nu tine de gandul lumii, el a iertat o datorie, fiindca dintr-o data inima sa a devenit frageda si vulnerabila; sau ca intr-o alta ocazie va renunta sa mai arunce pe cineva in temnita doar pentru ca un chip ii va fi amintit de ceva sau o voce ii va fi atins inima. Nu este nici o logica in asta. Nu asa gandeste lumea si nu acesta este felul in care se poarta el in mod obisnuit. Este o izbucnire, ceva cu totul lipsit de sens, o presiune careia nu-i poate rezista; si poate ca mai stie si cat de des a fost el insusi salvat de la o mare napasta prin interventia neasteptatei si imposibilei compasiuni si iertari. Si iata-l stand in spate, stiind ca lumea dinlaun-trul bisericii este una a dreptatii si a milei divine, fata de care el este un intrus si in care nu poate intra. Cu toate acestea, stie din propria sa experienta ca imposibilul este cu putinta, si de aceea spune: "Ai mila, ridica portile dreptatii, desfa piedicile religiei, coboara-Te in milostivirea Ta pana la noi, cei care nu avem nici un drept sa fim iertati ori lasati inauntru". Si ma gandesc ca acesta este locul din care ar trebui sa plecam de fiecare data.

 

Poate ca iti amintesti de cele doua pasaje din Sfantul Pavel in care se spune: "Puterea Mea se arata in slabiciune". Slabiciunea de care este vorba aici nu este aceea pe care o manifestam atunci cand pacatuim si il uitam pe Dumnezeu, ci acea slabiciune prin care te arati cu totul mladios, pe deplin transparent, cu desavarsire predat in mainile lui Dumnezeu. Caci de obicei ne straduim sa fim puternici si sa-L impiedicam pe Dumnezeu sa-Si manifeste puterea.

 

Iti mai aduci aminte cum ai fost invatat sa scrii cand erai mic. Mama ti-a pus un creion in mana, ti-a luat mana ta in a ei si a inceput sa miste. Iar fiindca nu aveai nici o idee in legatura cu ceea ce voia sa faca, ti-ai lasat mana complet libera in mana ei. Acesta este lucrul pe care-l inteleg prin puterea lui Dumnezeu ce se arata in slabiciune. Te poti gandi la asta tinand cont de felul in care lucreaza panza unei ambarcatiuni. O panza poate prinde vantul si poate fi folosita pentru manevrarea unei barci numai pentru ca este atat de moale. Daca in loc de o panza pui o scandura tare, nu vei mai reusi sa-ti conduci barca; slabiciunea panzei este cea care o face atat de receptiva fata de vant. Acelasi lucru este valabil si pentru manusa de armura si manusa chirurgicala. Cat de tare este prima, si cat de subtire este a doua, si totusi, in niste maini pricepute poate savarsi minuni, tocmai pentru ca este atat de fragila. Deci unul dintre lucrurile pe care Dumnezeu incearca sa ne invete este de a inlocui cantitatea amagitoare si minutioasa de forta turbulenta cu care ne manifestam in mod obisnuit, cu aceasta slabiciune a predarii, a abandonarii in bratele lui Dumnezeu.

 

Iti voi da un exemplu de astfel de situatie. Cu douazeci si cinci de ani in urma, un prieten de-al meu, care avea doi copii, a fost ucis in timpul eliberarii Parisului. Dintotdeauna, copiii sai ma urasera fiindca erau gelosi ca tatal lor avea un prieten, dar dupa ce tatal a murit, copiii s-au apropiat de mine pentru ca fusesem prietenul tatalui lor. Unul din cei doi copii era o fata de cincisprezece ani, care intr-o zi a venit sa ma vada in cabinetul meu (inainte de a deveni preot am fost medic) si a descoperit ca, pe langa tot instrumentarul medical, aveam pe birou una din evanghelii. Si, cu toata siguranta pe care ti-o da tineretea, imi zise: "Nu pot sa inteleg cum este posibil ca cineva despre care se presupune ca este un intelectual poate crede in astfel de lucruri prostesti." I-am raspuns: "Ai citit-o?" Ea a negat. Atunci am spus: "Sa tii minte ca cei mai prosti oameni sunt cei care judeca lucruri despre care nu stiu nimic".

 

Dupa aceasta, a citit Evangheliile si a devenit atat de interesata, incat toata viata i s-a schimbat; caci a inceput sa se roage, iar Dumnezeu i-a daruit sa traiasca prezenta Lui, din care un timp s-a hranit si a trait. Apoi s-a imbolnavit de o boala incurabila si mi-a trimis o scrisoare pe cand devenisem deja preot si ma aflam in Anglia, zicandu-mi: "De cand trupul meu a inceput sa slabeasca si sa se stinga, duhul mi s-a facut mai viu decat oricand, si simt prezenta divina cu multa usurinta si bucurie". Dar eu i-am raspuns: "Nu te astepta sa dureze. Dupa . ce iti vei pierde inca un pic din taria pe care o ai acum, vei vedea ca nu vei mai fi in stare sa te intorci si sa te arunci inaintea lui Dumnezeu si atunci vei simti ca nu mai poti ajunge la El nicidecum". Dupa un timp mi-a scris din nou: "Da, ma simt atat de slaba acum, incat nu mai pot face efortul de a ma indrepta spre Dumnezeu sau de a-L dori neobosit si El m-a parasit". insa eu i-am raspuns: ."Acum este timpul sa faci altceva. incearca sa inveti umilinta in sensul adevarat si adanc al acestui cuvant".

 

Cuvantul "umilinta" vine de la cuvantul latin "humus", care inseamna pamant roditor. Pentru mine, umilinta nu este catusi de putin ceea ce credem cel mai adesea ca este: modul bleg prin care incercam sa ne inchipuim ca suntem cei mai mari ticalosi si prin care incercam sa-i convingem pe ceilalti ca felul nostru artificial de a ne purta dovedeste ca suntem constienti de asta. Umilinta impartaseste statutul pamantului. Pamantul este intotdeauna acolo, ca si cum ar fi de la sine inteles, niciodata amintit, intotdeauna calcat in picioare, locul in care aruncam si varsam tot ceea ce respingem si tot ceea ce este de prisos. El este acolo, tacut si acceptand totul si, intr-un mod miraculos, prefacand tot acest refuz intr-o noua bogatie, in ciuda degradarii, transformand stricaciunea insasi intr-o putere a vietii si intr-o noua sursa de rodnicie, deschis catre soare, deschis catre ploaie, guta sa primeasca orice samanta o plantam pentru a da inapoi de treizeci de ori, de saizeci de ori si de o suta de ori mai mult pentru fiecare. I-am spus acestei femei: "invata sa fii la fel inaintea lui Dumnezeu; abandonata, predata, neasteptand sa primesti nimic de la oameni si totul de la Dumnezeu". Si intradevar, nu mare lucru a primit de la oameni: dupa inca sase luni, sotul ei se satura sa mai aiba o sotie muribunda si o abandona, asa incat a avut parte de respingeri generoase; dar Dumnezeu si-a aprins stralucirea deasupra ei si a revarsat ploaia Lui asupra acestei femei, fiindca dupa putin timp mi-a scris, zicandu-mi: "Sunt sfarsita. Nu ma mai pot misca spre El, ci El este cel care coboara la mine".

 

Aceasta nu este doar o povestioara care ilustreaza cele spuse, ci o realitate; este slabiciunea in care Dumnezeu isi poate manifesta puterea si este situatia in care absenta lui Dumnezeu poate deveni prezenta lui Dumnezeu. Nu-L putem lua ostatic pe Dumnezeu. insa de fiecare data cand stam, precum Vamesul sau precum aceasta fata, dincolo de imparatia "dreptatii", doar in cea a milei, il putem intalni pe Dumnezeu.

 

Incearca sa te gandesti la absenta lui Dumnezeu si sa intelegi inainte de a putea bate la usa - si aminteste-ti ca aceasta nu este doar usa imparatiei inteleasa la modul general, ci ca Hristos spune in mod concret "Eu sunt usa" - ca te afli in afara ei. Daca iti petreci timpul imaginandu-ti ca, intr-un mod nefiresc, te si afli in imparatia lui Dumnezeu, desigur ca nu are nici un rost sa mai bati la usa pentru a ti se deschide.

 

Negresit, te uiti injur incercand sa vezi unde sunt ingerii si sfintii si unde e locasul care iti apartine, si cand nu vezi altceva decat intuneric sau ziduri, poti fi surprins, pe drept cuvant, ca raiul este atat de neatragator. Trebuie deci sa intelegem ca inca nu ne aflam in rai, ca suntem inca straini de imparatia lui Dumnezeu si ca, prin urmare, trebuie sa ne intrebam pe noi insine: unde este usa si cum trebuie sa batem in ea?

Mitropolitul Antonie al Surojului

.

14 Iulie 2008

Vizualizari: 2888

Voteaza:

Absenta lui Dumnezeu 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE

Newsletter

Aboneaza-te si afla in fiecare saptamana noutatile de pe CrestinOrtodox.ro