Arderea duhului

Arderea duhului Mareste imaginea.

156. (I Tes. 5,19) „Duhul să nu-l stingeţi"...

De obicei, omul trăieşte fără grijă şi nepăsător faţă de slujbele dumnezeieşti şi faţă de mântuire. Darul ce-l cheamă la mântuire îl trezeşte pe păcătosul care doarme; el, luând aminte la această chemare cu un simţământ de pocăinţă, se ridică până la hotărârea să-şi închine restul vieţii faptelor plăcute lui Dumnezeu şi prin aceasta să conlucreze la mântuirea sa. Această hotărâre se vădeşte prin râvnă, care ajunge să fie puternică, atunci când se uneşte cu ea darul lui Dumnezeu prin mijlocirea Sfintelor Taine. Din această clipă, creştinul începe să ardă cu duhul, adică să râvnească fără slăbire spre împlinirea tuturor celor ce îi arată conştiinţa că sunt după voia lui Dumnezeu. Această ardere a duhului poate fi întreţinută şi întărită, dar poate fi şi stinsă. Mai mult decât prin orice, ea ajunge mai arzătoare prin fapte de iubire faţă de Dumnezeu şi de aproapele şi din care se încălzeşte fiinţa acestui duh, precum şi prin credincioşia faţă de toate poruncile lui Dumnezeu, însoţită de o conştiinţă liniştită şi prin nevoinţele sufleteşti şi trupeşti, către noi înşine, cât şi prin rugăciune şi cugetare faţă de Dumnezeu. Se stinge încă prin abaterea luării aminte de la Dumnezeu şi de la lucrurile lui Dumnezeu, printr-o grijă nemăsurată faţă de lucrurile lumeşti, prin îngăduinţa păcatelor ce ţin de simţiri, prin faptele de poftă ale trupului, prin patimi. De se va stinge acest duh, atunci se va stinge însăşi viaţa creştină. Sfântul Ioan Gură de Aur cugetă pe larg la această ardere a duhului. Cităm pe scurt cuvintele lui:

„Peste tot pământul s-a revărsat un fel de ceaţă deasă, un întuneric, un nor. Tâlcuind despre aceasta, Apostolul spune: altădată voi eraţi în întuneric (Efes. 5, 8). Pe noi ne înconjoară o noapte, ca să spun aşa, fără lună, şi noi umblăm prin mijlocul acestei nopţi. Dar Dumnezeu ne-a dat o candelă luminoasă, aprinsă în sufletele noastre de darul Sfântului Duh. Dar primind această lumină, unii au făcut-o mult mai strălucitoare şi mai limpede, cum au făcut-o de pildă Pavel, Petru şi toţi Sfinţii; iar alţii au stins-o, ca cele cinci fecioare, ca cei ce au suferit un naufragiu în ale credinţei, ca desfrâul din Corint, ca Galatenii decăzuţi. De aceea Pavel spune acum: „duhul să nu-l stingeţi" adică darul, pentru că de obicei aşa se numeşte el, darul Sfântului Duh. Iar ceea ce îl stinge este o viaţă necurată şi nelămurită. Căci precum atunci când cineva toarnă apă sau aruncă pământ peste lumina din candela de sus, chiar fără să facă aşa ceva, când numai va vărsa untdelemnul din ea, lumina se stinge, aşa se stinge şi darul harului. Dacă tu ai adus asupra lui ceva pământesc, dacă te-ai dăruit grijilor pentru cele trecătoare, atunci ai şi stins duhul. Flacăra se stinge şi atunci când nu ajunge untdelemnul, tocmai când nu facem milostenie. Cum însă el singur a venit la tine din mila lui Dumnezeu, atunci când nu se găseşte în tine acest rod, zboară de la tine, fiindcă el nu petrece într-un suflet nemilostiv.

Aşadar să nu-l stingem. Orice faptă rea stinge această lumină; şi vorbirea de rău, şi jignirile şi toate cele asemănătoare. Aşa cum se întâmplă cu focul, că tot ce-i este străin îl nimiceşte şi tot ce este înrudit cu el îl întăreşte, tot astfel se întâmplă şi cu această lumină.

Aşa se arată duhul creştin cel de obşte care este plin de dar şi care se pogoară în schimbul pocăinţei şi credinţei fiecăruia prin taina botezului sau se întoarce prin taina pocăinţei. Focul râvnei este chiar fiinţa lui. Dar el poate primi felurite direcţii, care atârnă de fiecare în parte. La unii, el se preface în întregime într-o îndreptare proprie prin nevointe aspre, la alţii, mai ales spre faptele de dragoste, la unii spre buna întocmire a societăţii creştine, la alţii spre răspândirea Evangheliei prin predică, cum a fost de pildă, la Apolo, care arzând cu duhul „vorbea şi învăţa fără greş cele despre Iisus" (Fapt. Ap. 18, 25).

In toate aceste privinţe, a nu stinge duhul înseamnă să nu înăbuşim cerinţa lui, insuflarea lui şi îndemnul lui, ci să le înlesnim în chip înţelept, toate întorcându-le spre slava lui Dumnezeu, spre mântuirea noastră şi a fraţilor noştri întru Domnul.

157. Iar stihul cel de la Rom. 12,12, „Bucuraţi-vă cu nădejde, suferiţi necazurile, petreceţi în rugăciune", iată ce ne dă.

Aici aflăm semnele arderii duhului! „Cine arde cu duhul, acela lucrează cu osârdie pentru Stăpânul, aşteaptă bucuriile bunătăţilor nădăjduite şi biruie ispitele pe care le întâmpină, punând în faţa armelor lor răbdarea şi chemând neîncetat în ajutor darul lui Dumnezeu" (Fer. Teodorit).

„Toate acestea slujesc spre întreţinerea acelui foc (adică arderea cu duhul)" (Sfântul Hrisostom).

„Bucuraţi-vă cu nădejde". Din cea dintâi clipă, când duhul este trezit de dar, conştiinţa şi râvna omului trec de la făptură la Dumnezeu, de la cele pământeşti la cele cereşti, de la cele vremelnice la cele veşnice. Acolo, în acea latură, este comoara lui, acolo este şi inima lui. Aici el nu aşteaptă nimic, toate nădejdile lui sunt de cealaltă parte. Inima lui trece din cele de aici, nimic din cele de aici nu o atrage, nici el nu aşteaptă nimic, nu se bucură de nimic. Se bucură de bunătăţile viitoare, pe care aşteaptă să le stăpânească fără vreo îndoială. Această mutare a bunătăţilor şi a inimii este trăsătura de temelie a celui ce este trezit şi aprins cu duhul. Ea de fapt face pe om un pelerin pământean, un călător ce-şi caută patria. Ierusalimul ceresc. Toţi creştinii, ca unii ce toţi au fost miluiţi cu acest dar, trebuie să fie în chipul acesta. De aceea Apostolul şi în altă parte dă acest îndemn tuturor: „Dacă aţi înviat împreună cu Hristos (adică dacă aţi căpătat viaţă în duh prin darul lui Hristos) căutaţi cele de sus unde Hristos se află şezând de-a dreapta lui Dumnezeu. Căutaţi cele de sus, nu cele de pe pământ. Fiindcă voi aţi murit (adică aţi murit pentru toate cele pământeşti, pentru toate făpturile vremelnice) şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu" (Col. 3, 3).

158. Arzând duhul, noi toţi am primit darul de la botez şi mirungerea. De aceea, ar trebui să ardem cu duhul care dobândeşte viaţa prin darul Sfântului Duh. Dar de ce nu putem spune că ardem cu duhul? Pentru că noi nu ne îndeletnicim, mai mult sau mai bine, numai cu cele sufleteşti, cu cele ce ţin de viaţa şi curăţenia noastră pământească; duhul a fost înăbuşit, cu toate că el dă semne că este în noi. Pentru ca să aprindem iarăşi duhul trebuie să ajungem să ne dăm seama că îndrumarea activităţii noastre nu este cea mulţumitoare, fiind îndreptată mai mult spre cele pământeşti şi lumeşti, trebuie să ne adâncim cu cugetarea în contemplarea celor sfinte, veşnice şi cereşti, şi mai ales, să umblăm întru cele ce se numesc cele duhovniceşti. Şi se va aprinde duhul, fiindcă prin toate acestea se va încălzi în noi darul harului care de fapt trăieşte în noi.

Sfântul Ioan Gură de Aur, numărând roadele unei activităţi sârguincioase, adaugă după aceea: „Dacă vei avea cât s-a înşiruit până acum, atunci vei atrage Duhul. Iar dacă Duhul va petrece în tine, El te va face părtaş la toate cele înşirate. Aşa când însă, vei fi înflăcărat, cu Duhul şi de dragostea ta, toate ţi se vor face uşoare. Oare n-ai văzut tu, cât de înspăimântător este un taur când de coamă s-a aprins focul? Tot aşa şi tu vei ajunge nesuferit pentru diavol dacă vei aprinde amândouă flăcările (adică darul duhului şi dragostea)". Despre acest lucru vorbeşte încă mai pe larg Fericitul Teodorit: „Prin cuvântul Duh, Apostolul a numit darul (harul care trezeşte duhul nostru) şi a poruncit ca osârdia noastră să fie ca hrană, aşa cum lemnele hrănesc focul (prin ele se înţelege cugetarea despre cele duhovniceşti şi faptele duhovniceşti). El spune de asemenea, în altă parte: «Duhul să nu-L stingeţi» (1 Tes. 5,19), iar duhul se stinge prin cei ce nu sunt vrednici de dar, pentru că neavând ochiul minţii curat, nu primesc acea rază. Aşa şi pentru cei ce orbesc cu trupul, lumina le este tot ca un întuneric şi chiar în miezul zilei ei slujesc tot întunericului. De aceea, Apostolul ne porunceşte să ardem cu Duhul şi să avem o dragoste fierbinte pentru cele dumnezeieşti".

159. Se întâmplă ca noi să nu putem trece cu vederea starea noastră de trezvie, dar să nu-i dăm atenţia cuvenită şi, aflându-ne o vreme într-însa, să ne coborâm din nou în vârtejul obişnuit de mişcări sufleteşti şi trupeşti. Trezvia nu este sfârşitul lucrării de întoarcere a păcătosului, ci numai începe această lucrare şi după ea, stă deschisă calea ostenelii noastre, ce trebuie s-o duci pentru tine însuţi, şi încă o osteneală foarte complicată. De altfel, tot ce este în legătură cu aceasta, se săvârşeşte în două mişcări ale libertăţii: la început printr-o întoarcere către tine însuţi, iar după aceasta de la sine din nou stăpânirea de sine însuţi pe care a pierdut-o, iar în a doua se duce pe sine jertfă lui Dumnezeu, o jertfă care este arderea de tot a libertăţii. In cea dintâi, el ajunge până la hotărârea să lase păcatul, iar în cea de-a doua, apropiindu-se de Dumnezeu, dă făgăduinţă să aparţină Lui în toate zilele vieţii sale.

160. Sfântul Macarie Egipteanul spune (Cuv. 1, Despre paza inimii, cap. 12, pag. 451), că nici darul care vine în om „nu-i leagă câtuşi de puţin de voia lui printr-o putere, care să-l siluiască şi să-l facă de nezdruncinat în bine, dincolo de el, de ar vrea sau nu ar vrea aceasta. Dimpotrivă, însăşi puterea lui Dumnezeu, care este prezentă în om îi face libertăţii loc, ca să se dea pe faţă voia omului, dacă ea se învoieşte sau nu cu darul". Din această clipă, începe unirea libertăţii cu darul. Darul a lucrat pe din afară şi stă pe din afară. El intră înăuntru şi începe să stăpânească părţile duhului numai atunci când omul îi deschide intrarea prin dorinţa sa sau când îşi deschide gura ca să-l primească. De va voi omul, şi el e gata să vină în ajutor. Dar ca să facă sau să întemeieze întru sine binele, omul singur n-o poate face, ci să-l dorească şi să se străduiască. Iar pentru această dorinţă darul statorniceşte spre folosul omului binele dorit. Ei, aşa toate vor merge până la deplina stăpânire a omului asupra lui însuşi, închipuirile binelui şi plăcerii de Dumnezeu.

161. Pentru cel care caută ajutorul darului, precum şi pentru cel ce mai simte încă cercetarea lui, o astfel de dorinţă, anume că trebuie ca să se îndrepte şi să se apuce de îndată de acest lucru, că trebuie să aibă prezenţă, fiindcă ea încă nu l-a şi condus în toate ostenelile de până acum; dar în alcătuirea ei spre desăvârşirea ei acum se mai adaugă ceva. Este o dorinţă gândită: mintea cere şi omul se sileşte; o astfel de dorinţă ne îndreaptă prin ostenelile cele pregătitoare. Mai este o dorinţă consimţită: ea ia naştere sub înrâurirea unei treziri harice. Este, în sfârşit, o dorinţă lucrătoare, care este consimţirea voinţei să se ridice de îndată din cădere; ea trebuie să se împlinească acum după trezirea harică.

162. De aceea, trebuie să înlături tot ce poate stinge acest mic foc care începe şi înconjoară-te cu tot ce-l poate hrăni şi sui în flăcări, însingurează-te, roagă-te şi cugetă în tine însuţi, cum trebuie să te porţi. Rânduiala aceasta este viaţă de îndeletniciri şi de osteneli mai sus arătate şi pe care te-ai străduit să ţi-o însuşeşti, căutând darul, este tot ce poate fi mai prielnic, anume pentru ducerea mai departe a înfăptuirilor ce s-au început în tine. Dar cele mai bune dintre ele pentru aceasta sunt însingurarea, rugăciunea şi cugetarea. Aşa însingurarea îţi va fi mai adunată, rugăciunea mai adâncă, cugetarea mai lucrătoare.

163. De acum mintea ta nu va mai fi ca înainte. Fără trezvie, de obicei, ea înclină spre generalităţi, acum dimpotrivă, mergând pe urmele darului şi sub călăuzirea lui, ea le va face pe toate să te privească de-a dreptul pe tine însuţi, fără niciun fel de îngăduinţe, fără de tine şi fără de abatere, le va îndrepta spre tine pe toate cele din afară, mai ales pe cele care pot să lucreze şi să înrâurească asupra ta. De aceea, propriu-zis, tu în acest stadiu nu atât vei sta cu judecata, cât vei trece dintr-o simţire în alta.

164. Şi Domnul vede nevoia şi osteneala ta şi-ţi va da o mână de ajutor, te va sprijini şi te va statornici, ca pe un ostaş, care iese pe câmpul de luptă. Iată unde-ţi este reazemul tău. Totuşi, cel mai primejdios lucru este dacă sufletul va înclina să aibă acest reazem în sine însuşi; atunci el va pierde totul. Din nou răul îl va birui, se va întuneca acea lumină din el şi care încă era atât de slabă. Se va stinge acel mic foc de abia aprins în el. Sufletul ştie cât este de neputincios singur; de aceea, neaşteptând nimic de la sine, să-şi descopere nimicnicia sa în faţa lui Dumnezeu, să se prefacă în inima sa intr-un nimic. Atunci darul atotlucrător se face iar din acest nimic, totul. Cel ce într-o totală nimicire de sine se lasă în mâna Domnului, acela îl atrage către sine pe Dumnezeu cel ce este plin de milă şi prin puterea Lui ajunge puternic. Aşteptând totul de la Dumnezeu şi nimic de la sine, trebuie să ne încordăm în lucrare şi să ne împlinim după putere, iar puterea dumnezeiască să aibă ce lumina. Darul este deja de faţă, dar el va lucra în urma sforţărilor personale, umplând neputinţele lor prin puterea sa. Astfel, stând ca un picior puternic pe o lăsare în voia lui Dumnezeu, prin care omul se nimiceşte pe sine, tu lucrează fără să slăbeşti.

Sbornicul, Editura Renasterea

Cumpara cartea "Sbornicul"

28 Octombrie 2015

Vizualizari: 1328

Voteaza:

Arderea duhului 5.00 / 5 din 2 voturi. 2 review utilizatori.

Comentarii (2)

  • Mihai Eduard TeodorescuPostat la 2015-10-31 17:58

    Nu vom intalni niciodata o alta fiinta suprema care s-a sacrificat ptr ca a Lui creatie sa dainuie ptr totdeauna in Imparatia Cerurilor...altul decat Domul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos.

  • Ion Oprian Postat la 2015-10-30 04:02

    o carte deosebita. Doamne ajuta!

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE