Batalia cu Satana

Batalia cu Satana Mareste imaginea.

Bătălia pe care o purta Iisus era împotriva lui Satana. Orice am putea crede despre această temă, ea avea în mod limpede o importanţă centrală pentru toţi autorii evangheliilor şi avem toate motivele să presupunem ca era centrală şi pentru Iisus însuşi:

„Şi a fost în pustie patruzeci de zile fiind ispitit de Satana" (Marcu 1,13).

„Şi se întrebau între ei, zicând: «Ce este aceasta? O învăţătură nouă şi cu putere! că şi duhurilor necurate le porunceşte, şi I se supun»" (Marcu 1, 27).

„Şi a tămăduit pe mulţi care pătimeau de felurite bou şi a alungat demoni mulţi. Iar pe demoni nu-i lăsa sa vorbească, pentru că-L ştiau că El e Mesia"

„Iar duhurile cele necurate, când îl vedeau, cădeau înaintea Lui şi strigau, zicând: «Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!» Şi El le certa mult ca să nu-L dea pe faţă" (Marcu 3,11-12).

"Iar cărturarii care veniseră din Ierusalim ziceau că are pe Beelzebul şi cu domnul demonilor alungă demonii. Şi chemându-i la Sine, le-a vorbit în pilde: «Cum poate Satana să alunge pe Satana? Dacă o împărăţie se va dezbina în sine, acea împărăţie nu mai poate dăinui. Şi dacă o casă se va dezbina în sine, casa aceea nu va mai putea să se ţină. Şi dacă Satana s-a sculat împotriva sa însuşi şi s-a dezbinat, nu poate să dăinuiască, ci are sfârşit. Dar nimeni nu poate intra în casa celui tare să-i răpească lucrurile, de nu va lega întâi pe cel tare, şi atunci va prăda casa lui»" (Marcu 3, 22-27).

„Iar după ce a ieşit din barcă, îndată L-a întâmpinat din morminte un om cu duh necurat. (...) Căci îi zicea: «Ieşi duh necurat din omul acesta!» Şi l-a întrebat: «Care îţi este numele?» Şi I-a răspuns: «Legiune este numele meu, căci suntem mulţi.» (...) Şi El le-a dat voie. Atunci, ieşind, duhurile necurate au intrat în porci şi turma s-a aruncat de pe ţărmul înalt, în mare. Şi erau ca la două mii şi s-au înecat în mare" (Marcu 5, 2. 8-9.13).

»Şi le-a zis: «Vedeam pe Satana ca un fulger căzând din cer»" (Luca 10,18).

«Dar aceasta, care e o fiică a lui Avraam, pe care Satana a legat-o, iată, de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ti de sâmbătă?" (Luca 13,16).

»Şi a zis Domnul: «Simone, Simone, iată Satana v-a cerut să vă cearnă cape grâu!»" (Luca 22, 31).

„Şi făcându-se cină, diavolul a pus în inima lui Iuda fiul lui Simon Iscarioteanul, ca să-lpredea. (...) Şi după îmbucătură a intrat Satana în el" (Ioan 13, 2. 27).

Mulţi autori moderni, se înţelege, au încercat să marginalizeze această temă, dar nu ne putem aştepta să facem progrese serioase dacă înlăturăm o parte atât de centrală a tradiţiei. Celor mai mulţi din lumea occidentală modernă le vine, desigur, greu să ştie ce să facă cu toate acestea; e unul din motivele pentru care puternicul vânt al scepticismului modern şi-a făcut atât de bine lucrarea, iar replica stridentă a „tradiţionaliştilor", care insistă să vadă totul în termenii unor chestiuni „supranaturale", nu e nici ea de mare folos. Aşa cum subliniază C.S. Lewis în introducerea la faimoasele sale Scrisori către Sfredelin, lumea modernă se împarte între cei obsedaţi de puterile demonice şi cei care le iau în derâdere drept baliverne demodate. Nici una din aceste abordări, insistă Lewis, nu face dreptate realităţii. Sunt întru totul de acord cu Lewis. In ciuda caricaturilor, obsesiilor şi a zăpăcelii în care ajung adeseori oamenii pe această temă, există o forţă întunecată care pare să pună stăpânire peste oameni, mişcări, ba uneori chiar ţări întregi, o forţă sau (cum apare uneori) un set întreg de forţe care-i pot face pe oameni să facă lucruri pe care în mod normal nu le-ar face.

Am putea crede că istoria secolului XX ne oferă o mulţime de exemple în acest sens, dar mulţi încă aleg sa reziste acestei concluzii - asta în ciuda folosirii crescânde în viaţa publică a limbajului „forţei" („forţă" economică, „forţă" politică, „presiunea" grupului ş.a.m.d.) Psihoterapeutul Scott Peck a scris o carte, Oamenii minciunii, despre un mic, dar însemnat număr dintre clienţii săi care, se pare, intraseră atât de adânc în irealitate, încât păreau să fi fost preluaţi de forţe întunecate aflate dincolo de ei înşişi. Ideea postiluministă potrivit căreia un astfel de limbaj duhneşte a superstiţii medievale e prea simplistă. Dată fiind lumea etajată a gândirii iluministe, ar trebui poate să ne aşteptăm să avem un limbaj foarte bun pentru a vorbi despre o realitate care nu e nici divină, nici reductibilă la termenii lumii materiale obişnuite. Dar acest lucru nu trebuie să ne oprească în încercarea de a ajunge să ne confruntăm cu realitatea de care e vorba.

Fără perspectiva care vede răul drept o forţă întunecată aflată în spatele realităţii umane, chestiunea „binelui" şi „răului" în lumea noastră e uşor de descifrat. E fatal de uşor să categorisim „oamenii ca noi" drept fundamental buni şi „oamenii ca ei" drept fundamental răi. E un pericol de care trebuie să fim conştienţi în zilele noastre după dezastroasele încercări din partea unor lideri occidentali de a vorbi despre o „axă a răului" şi a porni apoi un război pentru a o nimici. Ne transformăm prea uşor pe noi înşine în îngeri, iar pe ceilalţi în demoni; pe adversarii noştri îi „demonizăm". E un instrument potrivit pentru a evita să gândim, dar e unul dezastros atât pentru gândirea, cât şi pentru comportamentul nostru.

Dar atunci când luăm în serios existenţa şi caracterul rău voitor al unor forţe non-umane în stare să ne folosească atât pe noi, cât şi pe ele, în serviciul răului, focalizarea se deplasează. Pe măsură ce realităţile ceţoase şi umbroase ajung să se vadă, ceea ce credeam că era limpede şi direct se estompează. Viaţa devine mai complexă, dar mai realistă. Liniile tradiţionale de demarcaţie între Prieteni şi duşmani nu mai sunt atât de uşor de trasat.

Nu mai putem presupune că „ăia" sunt pur şi simplu agenţii diavolului, iar „ăştia" - noi şi prietenii noştri - suntem automat de partea lui Dumnezeu. Dacă e activ aici un inamic, e un inamic subtil şi inteligent, mult prea inteligent pentru a-şi permite să fie identificat pur şi simplu cu o persoană, un grup sau o naţiune. Numai de două ori în povestea evangheliilor Iisus se adresează direct Satanei cu acest titlu: o dată atunci când îl mustra în relatarea ispitirilor (Matei 4,10), altă dată atunci când îşi mustră cel mai apropiat asociat pentru rezistenţa arătată faţă de ciudatul plan al lui Dumnezeu (Marcu 8, 33). La nivelul lui Dumnezeu, pe de-o parte, şi al Satanei, pe de altă parte, linia despărţitoare dintre bine şi rău este clară. Ea este însă mult mai puţin clară atunci când trece printre oameni, ca indivizi şi comunităţi.

Or tocmai acest gen de redefinire are loc în aşa-numitul „Manifest din Nazaret" al lui Iisus. Duşmani tradiţionali erau pe neaşteptate aduşi, cel puţin în principiu, înăuntrul razei binecuvântărilor marelui an jubiliar al lui Dumnezeu. Iar prieteni tradiţionali, despre care am fi crezut că sunt automat de partea cea bună, arătau brusc altfel. Probabil că nu-i mai putem identifica pur şi simplu pe „ai noştri" ca fiind de partea îngerilor, iar pe „ai lor" drept agenţi ai Satanei. De aceea Iisus a fost scos afară din oraş şi aproape linşat. Sugerase că duşmanii puteau deveni prieteni, iar „oamenii buni" - Israelul ca popor al lui Dumnezeu - puteau deveni duşmani. Şi, în mod ironic, prin reacţia lor ostilă consătenii săi au demonstrat tocmai acest fapt.

Ulterior l-a avertizat de acest lucru chiar şi pe susţinătorul său cel mai apropiat, Simon Petru, numindu- „Satană" atunci când încercase să-l abată de la chemarea suferinţei şi morţii (Marcu 8, 33), ca mai târziu sa-l avertizeze încă o dată că Satana intenţiona să-l asalteze violent (Luca 22, 31). Iisus îl vede pe Satana activ printre ascultătorii săi, smulgând de la ei cuvântul împărăţiei ca sa nu prindă rădăcini (Marcu 4,15) şi semănând printre grâu neghină (Matei 13,39); activ iarăşi în maladiile dezumanizante care gârboviseră o femeie bătrână (Luca 13,16). Recunoaşte un „acuzator" într-unul dintre ucenicii Săi (loan 6,70), iar autorii evangheliilor preiau această temă văzându-l pe Satana activ în rolul „acuzator" al lui Iuda Iscarioteanul (Luca 22, 3; Ioan 13, 2. 27). Insuşi poporul lui Dumnezeu centrat pe Templul din Ierusalim e văzut în mod tragic ca alcătuit acum din copii ai diavolului (Ioan 8, 44).

Toate acestea ajung la un scrâşnet într-o confruntare anume:

I-au adus la El un demonizat orb şi mut şi l-a vindecat, încât orbul şi mutul vorbea şi vedea. Iar mulţimile toate erau mirate şi ziceau: «Nu cumva este acesta Fiul lui David?» Fariseii însă auzind asta au zis: «Acesta nu scoate pe demoni decât cu Beelzebul, căpetenia demonilor!» Cunoscând însă gândurile lor, Iisus le-a zis: «Orice împărăţie divizată împotriva ei înseşi se pustieşte, orice cetate sau casă divizată împotriva ei înseşi nu va dăinui. Dacă Satana îl scoate pe Satana, atunci s-a divizat în el însuşi; deci cum va dăinui împărăţia lui?

Şi dacă Eu îi scot pe demoni cu Beelzebul, fiii voştri cu cine îi scot? De aceea ei vă vor fi judecători. Iar dacă Eu cu Duhul lui Dumnezeu îi scot pe demoni, a venit peste voi împărăţia lui Dumnezeu!

Sau cum poate cineva să intre în casa celui tare şi să-i jefuiască lucrurile, dacă nu-l va lega întâi pe cel tare şi atunci îi va prăda casa? Cine nu e cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte.

De aceea vă zic: Orice păcat şi orice blasfemie se va ierta oamenilor, dar blasfemia împotriva Duhului nu se va ierta. Şi celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului i se va ierta; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta, nici în veacul acesta, nici în cel viitor!»" (Matei 12, 22-32).

Ar fi uşor pentru noi, preocupaţi cum suntem să ne menţinem profilul de copii complicaţi ai iluminismului, să concediem toate acestea văzând în ele o polemică religioasă standard în secolul I. Cu siguranţă acesta e un element dintr-un mănunchi, întrucât îi putem vedea (în mod ironic) pe proprii acuzatori ai lui Iisus acuzându-l de asociere cu Acuzatorul. Răspunsul lui Iisus arată propria sa remarcabilă perspectivă despre ce anume se întâmplă în mod real, despre ce are loc de fapt atunci când împărăţia lui Dumnezeu vine pe pământ ca şi în cer. E ciocnirea a doua împărăţii: Satana îşi are împărăţia lui, Dumnezeu o are pe a Lui şi, mai devreme sau mai târziu, bătălia dintre ele se va declanşa. E, încă o dată, fatal de uşor să răstălmăcim, să tragem liniile greşit, să vedem „sistemul nostru actual" drept unul automat bun, astfel încât oricine îl perturbă - aşa cum Iisus perturba sistemul cărturarilor şi fariseilor - trebuie să fie „satanic", trebuie să fi venit din partea întunecată. Acest drum duce la „războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului", cum apare în manuscrisele de la Qumran: lumina strălucitoare în exces a unei eshatologii excesiv realizate care „ne" permite să ne vedem pe noi înşine drept „fii ai luminii", aruncând o umbră dramatizată în exces şi suprarealistă asupra „lor", a „fiilor întunericului".

Iisus însă nu vrea nici una, nici alta. Mai întâi, n-are nici un sens să ni-l imaginăm pe Satana acţionând împotriva lui însuşi. Iisus alungă demoni, dar de ce ar face acest lucru Satana însuşi distrugându-şi propria baza de putere? In al doilea rând, în acest punct există doar doua opţiuni: dacă Iisus nu foloseşte puterea Satanei pentru a face ceea ce face, atunci trebuie să facă asta prin puterea lui Dumnezeu. Iar asta înseamnă că împărăţia lui Dumnezeu, domnia suverană şi mântuitoare a lui Dumnezeu, izbucneşte în mod real pe pământ ca şi în cer. In al treilea rând însă, victoriile pe care Iisus le câştigă aici şi acum la nivel personal şi apropiat sunt semne că o victorie iniţială a fost deja câştigată. „Cel tare" a fost deja „legat", de aceea Iisus îi poate prăda acum casa (Matei 12, 29; Luca 11, 21-22). Iisus declară că l-a văzut deja pe Satana căzând ca un fulger din cer (Luca 10,18). Aceste straturi din învăţătura lui Iisus sunt peste tot. Dacă vrem să înţelegem ce anume credea el că face, trebuie să le luăm în serios şi să vedem rolul pe care îl joacă în imaginea de ansamblu.

Dar dacă a existat deja o „victorie" anterioară, când anume a avut ea loc? Răspunsul ni-l oferă Matei, Marcu şi Luca: la începuturile activităţii publice a lui Iisus, în timpul celor patruzeci de zile de postire în pustiu, când Satana a încercat să-l abată, să-l convingă să-şi atingă ţelul bun cu mijloace rele şi să-1 aducă astfel de partea sa (Matei 4,1-11; Marcu 1,12-13; Luca 4,1-13). Iisus a câştigat acea bătălie, de aceea a putut anunţa apoi că împărăţia lui Dumnezeu începea să se înfiripeze. Dar e limpede că bătălia nu s-a terminat încă. Marea victorie iniţială câştigată de Iisus în intensa sa luptă personală a creat un spaţiu în care împărăţia lui Dumnezeu îşi poate croi acum drumul, aşa cum victoria iniţială a lui Iuda Ciocanul crease spaţiul pentru purificarea Templului, victoria iniţială a rebelilor din anul 66 d.Hr. a creat spaţiul pentru scurtul sentiment de triumf, iar victoriile iniţiale ale lui Simon Steaua vor crea un spaţiu pentru câteva scurte momente de libertate şi de autoguvernare evreiască. In cele din urmă însă, această împărăţie, împărăţia lui Dumnezeu, poate fi instaurată numai prin bătălia finală. Trupele inamice se vor masa din nou, se vor apropia şi vor face tot ceea ce le stă în putinţă să recupereze pierderile anterioare.

Care e bătălia finală pe care o are în vedere Iisus? In chip limpede nu mai e o bătălie militară împotriva Romei, nici chiar numai o revoltă împotriva lui Irod şi a căpeteniilor preoţilor, o încercare (poate) de a prelua Templul sau Ierusalimul însuşi. Nu mai e tradiţionala luptă pentru libertate a evreilor pioşi sătui de dominaţia păgână şi de liderii locali corupţi, compromişi cu acea dominaţie şi ajunşi astfel cu nimic mai buni decât păgânii înşişi. Lucrurile sunt mai adânci. E bătălia împotriva lui Satana însuşi. Şi chiar dacă, fără îndoială, Satana se foloseşte de Roma, se foloseşte de Irod, se foloseşte chiar de căpeteniile preoţilor, lui Iisus nu-i scapă faptul că Satana nu se identifică cu nici una din aceste puteri; iar atunci a face o astfel de identificare e deja o capitulare şi, prin urmare, pierderea adevăratei bătălii.

„Ceasul vostru a venit" spune căpeteniilor preoţilor, ofiţerilor poliţiei Templului şi bătrânilor veniţi să-L aresteze. „Acesta e ceasul vostru şi stăpânirea întunericului!" (Luca 22, 53). Pentru a putea fi înfrânt, întunericul trebuia lăsat să ajungă la apogeu. Iar puterile întunericului care l-au pus pe Iisus pe cruce au continuat până în ultima clipă cu întrebările lor batjocoritoare: „Mântuieşte-te pe tine însuţi, dacă eşti Fiul lui Dumnezeu! Coboară-te jos de pe cruce!" (Matei 27, 40), ecou al aceluiaşi glas din pustiu: „Dacă eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, spune acestor pietre să se facă pâini!" (Matei 4, 3). Lucrurile apar cumva ca şi cum bătălia lui Iisus cu Satana, bătălia pentru ca împărăţia lui Dumnezeu să fie instaurată pe pământ ca şi în cer, şi-a atins punctul culminant în moartea sa. E o temă ciudată, întunecată şi puternică asupra căreia vom reveni. Pentru moment un lucru e limpede: Iisus duce într-adevăr ceea ce consideră a fi bătălia împotriva adevăraţilor duşmani ai poporului lui Dumnezeu, dar nu asta e bătălia pe care adepţii săi sau grupul mai larg al privitorilor se aşteptau ca el să o duca. Iisus îşi redefinise misiunea regală în jurul propriei sale viziuni cu privire la unde anume se află problema reală, prin asta şi-a redefinit propria chemare, pe care o socoteşte adevărata chemare a regelui lui Israel: aceea de a lupta şi de a câştiga bătălia fundamentală, bătălia care va elibera poporul său şi va instaura domnia suverană şi mântuitoare a lui Dumnezeu prin suferinţa şi moartea sa proprie.

Nicholas Thomas Wright

"Iisus pur si simplu. O noua viziune despre cine a fost, ce a facut si de ce conteaza", Editura Deisis

Cumpara cartea "Iisus pur si simplu. O noua viziune despre cine a fost, ce a facut si de ce conteaza"


 

31 Martie 2015

Vizualizari: 824

Voteaza:

Batalia cu Satana 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE