Calea ingusta si anevoioasa

 Calea ingusta si anevoioasa Mareste imaginea.

Inconjurandu-se cu pravile, nevoitorul in sarcina unui jug bun si izbavitor, insa foarte greu. Sunt lanturi peste orgoliul sau, foarte suparatoare, cat tirnp acesta este inca viu si in putere. Ele sunt indicatoarele lucrarii celei drepte, care la inceput este grea, din pricina lipsei de experienta si exercitiu. Urmandu-le, el se struneste necontenit si le implineste cu suferinta. De aceea, calea pe care incepe sa mearga este mereu si pretutindeni ingusta si anevoioasa. Ingustimea, greutatea, strunirea constituie repertoriul de neinlocuit al caii spre mantuire; este primul lucru pe care-l intalneste cel ce paseste pe ea, primul lucru pe care trebuie sa-l astepte si pentru care trebuie sa se pregateasca.

O astfel de stramtorare si greutate este de neinlocuit, decurgand din insasi insusirile vietii crestine si ale nevointelor ei. Trebuie sa traiesti retezandu-ti voia si judecata proprie, in lupta cu patimile si infrangerea lor, sau intr-o necontenita mortificare si autorastignire. A te lupta cu patima este la fel ca a rupe carnea in doua, pentru a scoate afara cea mai adanca si mai colturoasa aschie. Trebuie sa pastrezi tot ce este de folos, adica sa te lipsesti de multe, sa slabesti, sa suferi. Pe de alta parte, deprinderea cu binele sau cu viata cea noua cere o neincetata incordare, launtrica si exterioara.

Niciun lucru bun cu adevarat nu se obtine fara osteneala, ci se cucereste cu sudoare, cu lacrimi, cu nevointa. Virtutile nevointei (sau cele ascetice) – postul, privegherea, rugaciunea si celelalte - sunt anevoioase si dureroase pana ne deprindem cu ele, dar foarte adesea chiar si dupa aceea. Dar nu avem porunca sa ne oprim la ele; ele sunt doar mijloacele pentru a ajunge la starea de buna randuiala morala. Pentru inradacinarea acesteia din urma, este nevoie de si mai multa truda, dar si aceasta nu este decat mijlocul pentru a ajunge la viata traita in Dumnezeu. Trairea in Dumnezeu cere cu atat mai multa truda si nevointa, cu cat aceasta comoara divina este mai inalta decat lucrarea trupeasca. In acest fel, si acolo si aici este vorba de truda, sudoare, suferinta. Caci rupem raul din radacina, raul cel mult-iubit, si ne doare; rasadim binele, binele neiubit, si iarasi ne doare. "Indreapta-te spre Dumnezeu - spune Cuviosul Macarie cel Mare - pentru a primi slava cea dintru inceput. Dar sa stii ca vei primi aceasta comoara cu multa truda si cu multa sudoare a fruntii. Mai inainte (in rai) ai primit-o fara munca, dar tot fara munca ai si pierdut-o; acum ti se da asa. Cel ce vrea sa se mantuiasca, sa se lege prin nevointa, cu toate puterile pe care le are, pentru a se curati. Atunci, de dragul silirii la care ne obligam de bunavoie, Domnul Se va milostivi de noi" (Cuvantul al patrulea, 13-14). "Pentru cercetarea gandurilor, pentru deprinderea celor neputinciosi cu simtirile sufletesti, pentru deosebirea binelui si a raului, pentru intarirea si atatarea spre Dumnezeu a vlaguitelor madulare sufletesti, se cere o mare nevointa si o munca ascunsa si nevazuta. La orice implinire a poruncilor trebuie sa pastram necontenit in noi insine aceasta truda si nevointa ascunsa, pana cand vom atinge desavarsirea; atunci totul va fi usor" (Cuvantul al doilea, 13-l4). Impotriva luptei si a nevointei launtrice se pun intotdeauna piedici si greutati din afara.

Voi nu sunteti din lume - spune Domnul - Eu v-am ales, v-am desprins din ea; din acest motiv lumea va uraste [...]. In lume veti suferi. Si, cu siguranta, multe sunt suferintele dreptilor. Oricine ar fi, puternic sau neputincios, daca va incepe sa implineasca voia-lui Dumnezeu, din inima curata, fara a cauta sa placa oamenilor, ci tintind numai spre slava lui Dumnezeu, imediat vor aparea dusmaniri, nevoi si necazuri. De aceea, toti sfintii si - cu deosebire Isaac Sirul - considera suferintele ca semne deosebite ale virtutii si ale tuturor faptelor sufletesti cu adevarat bune. Astfel incat, daca faci bine cu adevarat, te asteapta cu siguranta suferinta.

Dar vrajmasul nu doarme. El ne ingreuneaza starea launtrica, dar ne apasa si din afara si ne impresoara cu piedici. Si, de deasupra - spun sfintii - se strecoara si inauntrul nostru, ba cu naluciri si vedenii, ba ne strabate ca o sageata, napustindu-se cu fel de fel de ganduri infricosatoare, ba ne arde ca un foc.

Astfel, imediat ce paseste cineva pe calea cea dreapta, din toate partile il asteapta dusmani, si dinauntru, si din afara, si vazuti, si nevazuti. Este ca un miel printre lupi. Asa i se si spune la inceput: "Multe sunt necazurile dreptilor" (Ps. 33, 18), "prin multe suferinte va trebui sa intram in imparatia lui Dumnezeu" (Fapt. 14, 22). Vor fi suferinte, caci spre aceasta suntem pusi (I Tes. 3, 3); "intrati prin poarta cea stramta" (Mt. 7,13). Citeste si: Mt. 6, 24; Ioan 15, 20; I Petr. 4, 12-l3; Sir. 2, 1; Mt. 5, 10; Iac. 1, 12; II Cor. 4, 8-l7; I Petr. 4, 1; Apoc. 7, 14; Mt. 7, 13-17 si altele. Cu totii ne aflam in intuneric si in umbra mortii, in mainile dusmanilor celor rai si vicleni: scaparea nu poate fi usoara. Chiar si cei ce cauta libertatea exterioara, cata osteneala si sudoare trebuie sa jertfeasca ! Cu atat mai mult aici, cate impiedicari si infrangeri, cate temeri si infricosari! Va intreba, poate, careva: "Dar ce face Dumnezeu ?". El este Cel ce ii intocmenste aceluia, parca inadins, o astfel de cale plina de suferinte, ba pentru a-l deprinde cu suferintele Sale, ba pentru a-l ascunde de el insusi, cand se afla in aceasta "nefericita stare. Nu poate Domnul sa-Si exprime mai bine dragostea fata de cei care-L cauta - spune Sfantul Isaac Sirul - decat supunandu-i la suferinte. De aceea, ele sunt chiar indiciul neindoielnic al binevoirii lui Dumnezeu, semnul ca El Si-a plecat ochii, alegandu-l pe acela care incepe sa sufere pentru adevar, pentru numele Sau. Omul acela trece parca la curatat, ca aurul in creuzet. Cei straini de suferinte, cei carora totul le merge din plin, sunt preacurvari, dupa cuvantul Apostolului. Osteneala, lacrimile, suferintele sunt cea mai buna curatare, sunt ca batutul cu maiul pentru rufarie.

De aceea, Apostolul ia la rand pe dreptii de la inceputul lumii si pana acum si ii vede pe toti, pana la unul, suferind, patimind, in osteneli. Patriarhii au suferit; proorocii au sufe-rit, Domnul - incepatorul nevointei - a suferit cel mai mult dintre toti; apostolii, de asemeni; apoi, mucenicii, ascetii si toti sfintii - asa cum vede Ioan Teologul in Apocalipsa: "Acestia [...] de unde au venit ?[...] din stramtorarea cea mare" (7,13-14); ei sunt cei care, dupa cum se spune acolo, nu si-au crutat sufletele.

De aceea, cel ce incepe sa lucreze pentru Domnul trebuie sa-si pregateasca sufletul pentru icercari. Nici pace, nici indulciri, nici inlesniri sa nu astepti, ci osteneala, batjocuri si privatiuni - chiar cauta-le ! Trebuie sa stii cu tarie ca cel ce dobandeste virtuti, dar fara osteneala, cel ce sta in nevointe dar cu inlesniri, fara stramtorari dureroase, acela se afla in amagire. Ceva nu-i acolo in regula. Nu poti avea pace printre oameni daca ramai in dreptate. Duhul lumii este un uliu mancator de carne: imediat se napusteste. De aceea, trebuie sa fii pregatit la orice... Sfintii Parinti exprima aceasta pregatire simplu si in putine cuvinte: du-te, ca la moarte si pune-ti in inima legamantul ca esti osandit la moarte - moarte care ti se pregateste in fiece clipa, fara sa stii de unde si cum. Numai acela va rezista neclintit - se spune - care va merge cu un asemenea legamant pe calea adevaratei vieti crestine. Caci imediat ce va muri cu simtirea sau cu legamantul inimii, atunci orice va intalni va fi mai slab decat ceea ce se asteapta, adica mai slab decat moartea. Pentru aceasta, ei aduc pilda Mantuitorului despre imparatul care isi face socoteala oastei inainte de razboi, sau cea despre gospodarul care incepe sa-si zideasca o casa. Evalueaza-ti supararile pe care le astepti si mori cu gandul si cu simtirea, pentru ca numai moartea va aduce linistea necesara, asteptata pe calea lui Hristos. "Nu poate fi ucenicul Meu cel [...] ce nu-si uraste sufletul sau" - spune Domnul. Sa fii pregatit ca pentru moarte; Sfantul Isaac Sirul explica cu precadere acest lucru si il repeta adesea: "Orice ai intalni - spune el - spune-ti ca ai murit si te vei usura; pacea si traiul tihnit sunt cele mai nesuferite lui Dumnezeu".

Toate acestea le sunt de trebuinta nu numai celor ce s-au rupt de lume; cei ce traiesc in lume au si mai mare nevoie de o astfel de stare. Pe toate acestea le intampina adevaratii ravnitori ai evlaviei; celor falsi le este usor. La acest legamant facut cu inima trebuie sa mai adaugi o fierbinte si neclintita nadajduire in Dumnezeu Atottiitorul, trebuie sa iti pastrezi credinta ca, in pofida intunecimii drumului, tu esti al lui Dumnezeu, nu esti respins, nu esti dispretuit, ci esti vegheat de El; credinta ca El este cu tine, ca El te tine, in timp ce esti sfasiat din toate partile.

Inchipuieste-ti ca esti tinut de mana lui Dumnezeu, ca o basma murdarita, care este scuturata ca sa se curate. Pastreaza credinta ca, orice ispita ar veni, dinauntru sau din afara, ai puterea sa o depasesti, pentru ca Domnul nu te va lasa in ispita mai mult decat poti sa rezisti. El ne calauzeste si ne formeaza cu adanca intelepciune. Tine minte, de asemeni, ca ajutorul Sau este aproape, ca va aparea imediat ce Il vei chema si ca numai cu un asemenea ajutor vei putea depasi ispita, fara sa cazi; de aceea, sa stii ca orice depasire a ispitelor I-o datorezi Lui. Incercarile care au fost depatite fara a-L chema pe Dumnezeu si nepuse pe seama Lui nu-I sunt placute si raman neroditoare, pentru ca, intotdeauna, lasa in urma ingamfare si parere de sine. Nu trebuie insa nici sa ne aruncam cu capul inainte in napaste: mandra incredere in sine este neplacuta Domnului si este intotdeauna pedepsita: Fii gata de orice, chiar si de moarte, dar asteapta totul cu fierbinte nadajduire in Dumnezeu si predandu-te Lui. Nu are decat sa te duca unde si cum binevoieste.

Nu te impotrivi, nu dori ba una, ba alta, nici inlesniri, nici suferinte. Sa te duca El; mergi cu fata descoperita, asteptand numai necazuri nadajduind in Dumnezeu si predandu-te Lui. Fara o asemenea stare nu vei face un pas pe calea adevarata. Toti cei ce se intorc fac aceasta pentru ca sunt nepregatiti pentru lupta si nevointa, sau din pricina-increderii in fortele proprii. Propriul foc interior te poate ajuta, insa nu pentru mult timp. El se raceste de la sine, si omul ramane fara nimic.

Sfantul Teofan Zavoratul

18 Februarie 2010

Vizualizari: 3851

Voteaza:

Calea ingusta si anevoioasa 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE