Calea isihasta a rugaciunii

Calea isihasta a rugaciunii Mareste imaginea.

Isihasmul (hesychia) poate fi descris ca o traditie a rugaciunii, bazate pe disciplina interioara (askesis), ce duce la contemplarea Prezentei dumnezeiesti. Desi anumite curente ale acestei traditii sunt asociate cu o viziune a Luminii necreate, scopul ei ultim este sa stabileasca, in adancurile inimii, comunicarea cu Persoanele Sfintei Treimi.

Prin isihasm, omul urmareste, in ultima instanta, sa ajunga la theosis, adica la indumnezeire, prin participarea la energiile sau in­terventiile lui Dumnezeu. Acestea constau in atribute dumnezeiesti, precum dragoste, intelepciune, dreptate, frumusete.

Dobandirea acestei frumuseti sublime implica o "antinomie", paradoxul aparent al sinergiei, adica al cooperarii cu Dumnezeu. Pe de o parte, efortul omenesc este necesar pentru a raspunde harului divin cu credinta si efort de natura ascetica. Aceasta ne angajeaza intr-un "razboi nevazut" cu pacatul si ispita. Pe de alta parte, harul ramane un dar gratuit, total independent de orice merit sau realizare din partea noastra. "Sinergia" consta in initiativa dumnezeiasca si in raspunsul omului. Participarea omului este marginita, totusi, la pocainta, o intoarcere constanta spre Dumnezeu cu inima zdrobita si plina de cainta.

Apostolul Pavel numeste trupul "templu al Duhului Sfant care este in voi" (I Corinteni 6,19). In traditia isihasta acest templu este "locul inimii". Conform viziunii biblice, inima este centrul intregii vieti, somatice, psihice si spirituale. Este organul ratiunii, al inte­ligentei si, prin urmare, al cunoasterii lui Dumnezeu. Si astfel este punctul de intalnire cel mai tainic intre Dumnezeu si fiinta umana.

Rugaciunea isihasta se intemeiaza pe teologia inimii. Recent canonizatul episcop Teofan Govorov (1815-1894), cunoscut ca "Zavoratul", a formulat esenta caii isihaste in urmatoarele afirmatii simple insa profunde: "Inima este persoana cea mai tainica. Aici se gasesc cunoasterea de sine, constiinta, ideea de Dumnezeu si dependenta totala a omului de El; si toate comorile vesnice ale vietii spirituale. [Rugaciunea adevarata] inseamna a sta cu mintea in inima inain­tea lui Dumnezeu si a continua sa stai inaintea Lui fara incetare, zi si noapte, pana la sfarsitul vietii.”

Nu este aici nici entuziasm, nici chietism, ci moderatie totala, ce integreaza complet facultatile spirituale. Desi dobandirea acestei stari de intregire solicita o lupta continua impotriva "patimilor", inclinatiile eului cazut, ea ramane dependenta complet de lucrarea Sfantului Duh. Calitatea si intensitatea rugaciunii ce duce la comu­niune permanenta cu Dumnezeu sunt acordate doar de Duhul Sfant. Rugaciunea inimii este o rugaciune harismatica in sensul autentic al termenului. "Nu stim sa ne rugam cum trebuie.". Insa Duhul, ca dar gratuit, face posibila rugaciunea. "Iubirea lui Dumnezeu s-a varsat in inimile voastre, prin Duhul Sfant, Cel daruit noua", afirma apostolul Pavel (Romani 5, 5).

Iar lucrarea centrala a Duhului este de a insufleti rugaciunea autentica in noi. In cuvintele marelui mistic sirian din secolul VII, Isaac din Ninive: "Cand Duhul isi ia locul Lui [al ei, in siriaca] intr-un om, El nu inceteaza sa se roage, pentru ca Duhul se va ruga permanent in el. Astfel, nici cand doarme, nici cand e treaz nu va fi indepartata rugaciunea de la sufletul sau, iar atunci cand mananca sau bea, cand sta intins sau lucreaza ceva, chiar si cand e adancit in somn, mireasma rugaciunii va respira in inima lui in mod spontan.”

Cum se dobandeste o asemenea rugaciune? Raspunsul, inca o data, sta mai putin in achizitionarea tehnicilor si mai mult in dinamica "dorului", intr-o atitudine spirituala de dragoste pentru Dumnezeu si in dorinta puternica de impartasire cu El. Exista, totusi, anumiti pasi ce trebuie trecuti pentru a crea conditiile exterioare si interioa­re ce faciliteaza rugaciunea autentica, inclusiv rugaciunea inimii. Acestea presupun atingerea unei anumite masuri a tacerii si a soli­tudinii pentru a auzi vocea lui Dumnezeu si a deveni constienti de prezenta Sa.

Apoftegmele Sfintilor Parinti din Pustie cuprind o cunoscuta in­vatatura a Sfantului Arsenie (354-450) despre importanta tacerii si a solitudinii pentru obtinerea rugaciunii interioare. Arsenie a cerut de la Dumnezeu calea spre mantuire, dar o voce i-a raspuns: "Fugi omule! Fugi, taci si fii linistit, caci acestea sunt temeiurile curatiei sufletesti". Aceasta nu implica, totusi, respingerea celorlalti si izolarea de dragul izolarii. Si nu inseamna nici ca omul sa nu-i mai asculte pe ceilalti sau sa nu caute comuniune cu ei. Tacerea si singuratatea sunt calitati interioare care umplu cu pace si dragoste atenta vorbirea si relatiile personale. Ele ajuta la cultivarea unei transparente spirituale ce permite sa fie auzita vocea lui Dumnezeu si sa fie simtita prezenta Lui, in orice imprejurare.

Despre Rugaciunea lui Iisus, trebuie spuse, mai presus de orice, doua lucruri. Intai, nu putem sa obtinem fortat rugaciunea. Ca dar al Sfantului Duh, ea nu poate fi manipulata. Orice incercare de a folosi rugaciunea ca o mantra, ori de a o exploata ca instrument psihologic pentru relaxare sau pentru orice alt scop asemanator, va duce inevitabil la ruina spirituala. In al doilea rand, pentru a inainta pe calea rugaciunii isihaste, omul trebuie sa fie calauzit obligatoriu de un parinte spiritual. Astazi ne confruntam cu lipsa batranilor intelepti, stareti, care, datorita propriei lor experiente in ce priveste rugaciunea si disciplina ascetica, pot calauzi pe cel ce cauta. Intr-o masura limitata, ii putem suplini cu cartile: de aici publicarea si traducerea Filocaliei, Arta rugaciunii, Pelerinul rus si multe alte importante lucrari ce transmit intelepciunea purificata a secole de experienta. Totusi, cartile trebuie intrebuintate cu discernamant. Desi continutul lor nu este nihil obstat in ochii lui Dumnezeu, cititorul ar putea interpreta sau intrebuinta gresit intelepciunea lor, din cauza pacatului, a slabiciunii sau a ignorantei. O cautare serioasa pentru deprinderea rugaciunii inimii trebuie sa fie calauzita de un autentic parinte duhovnicesc.

Acestea spuse, este posibil - si de dorit - ca orice crestin sa in­trebuinteze - cu discernamant si cu evlavie sincera rugaciunea lui Iisus. Fara a incerca "sa produca" rugaciunea inimii, omul poate, totusi, sa-si interiorizeze formula obisnuita, sau alta versiune mai scurta, intr-o rugaciune personala, in orice moment si in orice im­prejurare. Chiar ocazional invocat, Numele lui Iisus isi manifesta harul si puterea vindecatoare.

Vorbind despre interiorizarea efectiva a Rugaciunii lui Iisus, parintii duhovnicesti deosebesc, de obicei, trei stadii: oral sau ver­bal, mental, si rugaciunea inimii. Novicele (precum pelerinul rus) incepe cu repetarea frecventa, fara graba a rugaciunii, adoptand un ritm regulat ce poate fi sau nu asociat respiratiei. Cineva poate, de exemplu, sa formuleze cuvintele "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu" inspirand, iar apoi sa expire cu "miluieste-ma pe mine, pacatosul". Pozitia poate fi de asemenea un factor important in obtinerea unui ritm folositor si a intensitatii rugaciunii. Frecvent se recomanda celui ce se roaga sa stea pe un scaun scund si sa sa-si fixeze atat privirea cat si atentia mentala - in sensul propriu - in locul inimii, centrul sau partea stanga a pieptului. Ca rezultat al acestei pozitii, uneori apare durerea, ceea ce poate avea un efect pozitiv in masura in care concentreaza atentia. Daca devine obsta­col sau povara, sau este practicata doar in registru formalist, atunci trebuie evitata ca o ispita sau o inselaciune (plane). Ca intotdeauna, discernamantul este hotarator.

Pelerinul rus a fost invatat sa spuna Rugaciunea lui Iisus frecvent, in cele din urma de cateva mii de ori zilnic, ceea ce majoritatea oamenilor nu pot sa faca; ar putea fi chiar periculos daca prin aceasta se exprima o constrangere inconstienta, o nevoie nascuta din "reli­giozitate" si nu din dorinta autentica de impartasire cu Dumnezeu Aici moderatia este elementul central.

Frecvent se considera ca folosirea unui metanier, chotki, favori­zeaza centrarea atentiei si stabilirea unui ritm al repetitiei. Deoarece se poate utiliza fara griji, asa cum decurge conversatia, ar trebui integrat in practica rugaciunii, in mod constient si cu atentie. La fel ca inchinarea sau semnul crucii, el permite implicarea trupului fizic in actiunea de preamarire.

Pe masura ce este repetata, rugaciunea incepe sa depaseasca nive­lul verbal si sa se inradacineze in minte. Omul continua sa se roage cu buzele. insa rugaciunea pare sa dobandeasca o viata a ei proprie, fie ca omul doarme sau e treaz. Se cunosc multe experiente, precum aceea a surorii romano-catolice din ordinul contemplativ care si-a recastigat usor constiinta dupa un grav accident de masina. Inainte de a-si reveni complet cei din jurul ei i-au vazut buzele formuland cuvintele Rugaciunii lui Iisus. Ne vin din nou in minte cuvintele din Cantarea Cantarilor lui Solomon: "De dormit dormeam, dar inima mea veghea.".

O data ce rugaciunea se intipareste in minte, ea pare ca se "spune singura", spontan. Autorii de reclame comerciale inteleg foarte bine mecanismul implicat aici. In cazul rugaciunii este o dimensiune mult mai adanca, una care cuprinde intreaga fiinta, acoperind mintea, inima si trupul cu o senzatie de pace si bucurie. Aceasta este fericita intristare ce radiaza de pe fetele sfintilor infatisati de iconografie. Nu este doar raspunsul sufletului la repetarea rugaciunii. Darul Sfantului Duh raspandeste parerea de rau si pocainta, dragostea si smerenia fata de Dumnezeu si uneori darul vindecator, curatitor, al lacrimilor.

Autorii Filocaliei, si alaturi de ei multi altii, cunosc un nivel si mai adanc al rugaciunii, numit kalhara proseuche sau "rugaciunea curata". Acest ultim stadiu se atinge atunci cand Rugaciunea - in sensul propriu - "coboara din minte in inima". Acolo, ca voce a Duhului insusi, isi face locas in templul tainic al inimii. Atunci Rugaciunea nu mai este "spusa" ca un act deliberat, constient. Este primita, intampinata si imbratisata ca manifestare a Vietii si Prezentei dumnezeiesti. Acum Rugaciunea se asociaza cu ritmul inimii, generand, fara efort constient, o revarsare de preaslavire si de multumire. De la rugaciunea buzelor la rugaciunea mintii, ea a devenit "rugaciunea inimii".

O asemenea rugaciune este un dar si intotdeauna trebuie consi­derat ca atare. Multi au cautat-o intr-un mod practic, prin "praxis" eroic, cu speranta de a fi binecuvantati cu vederea dumnezeiasca si cunoasterea numita iheoria. Unora li s-a oferit darul aproape ime­diat. Doar dupa trei saptamani, Sfantul Siluan de la Muntele Athos a fost binecuvantat astfel. Sfantul Simeon Noul Teolog (+1022) s-a straduit mult si L-a rugat pe Dumnezeu ani de-a randul inainte de a primi darul rugaciunii curate. Iar multi sfinti nu l-au primit niciodata. Aceasta hotarare, precum mantuirea insasi, trebuie lasata in intregime in mainile Domnului. Totusi cautarea darului - fie ca este sau nu primit - constituie o virtute, atata vreme cat e cautat din dragoste pentru Dumnezeu si dorinta de unire cu El, si nu de dragul experientei in sine. In acest sens, discernerea sigura si folositoare a motivelor necesita calauzirea unui duhovnic.

John Breck

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 4350

Voteaza:

Calea isihasta a rugaciunii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE