A fi creştin este un lucru măreţ, nu o simplă obişnuinţă şi un lucru de rutină. Nu înseamnă nici singură urmarea datinilor şi a obiceiurilor din mediul în care am crescut, nici simpla manifestare a unor sentimente, ci este ceva mult mai adânc, de esenţă. Spunea pururea-pomenitul Părinte Sofronie:

„Citiţi pe Sfântul Siluan. Pentru el, în lume fiecare îşi are rolul propriu: unul este împărat, altul patriarh, dascăl sau doar muncitor. Nu are nici o " însemnătate. A fi împărat sau muncitor - era totuna pentru Siluan. Căci cel ce iubeşte pe Hristos, cel ce şi-a însuşit şi poartă în sine «simţămintele ce erau în Iisus Hristos», trăieşte lumea ca pe un singur Adam, se roagă pentru întregul Adam"1 (44).

Astfel, după cum lămureşte acest cuvânt, creştinul desăvârşit se face asemenea lui Hristos, Care din iubire pentru întreg neamul omenesc a luat trup muritor şi pătimitor şi toată firea omenească, a pătimit, S-a răstignit, a murit şi S-a pogorât până la iad ca să-l mântuiască pe omul căzut prin amăgirea înşelăciunii. Tot astfel şi adevăratul creştin iese din strâmtoarea individualismului şi trăieşte în lăuntrul ipostasului său întreaga omenire. Creştinul trăieşte în duhul însuflării, nu duce o simplă viaţă de formă.

Ce este în ultimă instanţă însuflarea duhovnicească?

Scrie Părintele:
„Creştineşte nu putem trăi fără însuflare. Dacă un artist, unul adevărat, trăieşte zi şi noapte chipurile artei sale, noi, creştinii, trebuie să fim cu atât mai cu luare-aminte. Trebuie să depăşim strădaniile artiştilor, pentru a trăi în duhul Evangheliei"2 (94).

Artiştii, încă şi oamenii de ştiinţă, cercetătorii, trăiesc necontenit sub înrâurirea imaginilor şi a obiectului cu care se îndeletnicesc în cercetarea lor. Zămislesc neîncetat în minte opera pe care voiesc s-o plăsmuiască. De multe ori se dăruiesc acesteia ziua şi noaptea. Nu pot să se liniştească, nu pot să doarmă până nu izbândesc ceea ce şi-au propus. Când cineva se îndeletniceşte cu un anumit lucru, este cu desăvârşire concentrat, se predă cu totul aceluia. Atunci îi vin, desigur, în minte şi tot felul de idei şi de soluţii.

Unei astfel de viziuni trebuie să se facă următor şi adevăratul creştin, să fie, adică, insuflat, dăruit înaltei chemări pe care a primit-o prin zidirea şi înnoirea naşterii sale din nou. înlăuntrul său trebuie să sălăşluiască Dumnezeu, Cel Care l-a zidit şi din nou l-a zidit, trebuie să fie stăpânit de dorinţa de a dobândi părtăşia cu El, să-l însufleţească iubirea dumnezeiască revărsată asupra sa şi strădania de a trăi „în duhul Evangheliei"'.

Creştinul trebuie, aşadar, să aibă această însuflare, asemenea artistului, fie el pictor, poet sau muzician, a artistului care trăieşte înmulţindu-şi necontenit harisma. Harisma creştinului este, desigur, cu adevărat mare, de vreme ce a primit de la Dumnezeu chipul pentru a ajunge la asemănare. A primit harisma Botezului şi este chemat la o viaţă de părtăşie cu Dumnezeu.

Această viziune implică şi alte aspecte. Artistul se osteneşte din greu şi îndură multe lipsuri pentru a-şi duce la împlinire scopul. Mai mult, este chinuit fără încetare de chipurile înstăpânite înlăuntrul său şi de strădania de a-şi vedea năzuinţele împlinite. Iar de cele mai multe ori, la urmă vede că opera pe care a plăsmuit-o nu este întocmai cu cea pe care mintea sa o zămislise, şi astfel trăieşte o durere, o dezamăgire. Am putea spune că la un artist însuflarea - daimonul său lăuntric, în înţelesul pe care cuvântului îl avea în vechea filosofie greacă - este strâns legată de osteneală, de chin şi dezamăgire, ce îl călăuzesc către o nouă însuflare şi o nouă creaţie.

Acelaşi lucru se petrece şi cu un creştin. Depune strădanii uriaşe şi poartă lupte neînchipuit de mari pentru a trăi cu însuflare. Incercând să dea glas acestei însuflări şi a o împlini cu fapta, străduindu-se să vieţuiască după voia lui Dumnezeu, îndură o adevărată mucenicie duhovnicească, fiindcă lupta pe care o are de dus este cu omul cel vechi, cu patimile şi cu neputinţele sale. Iar de multe ori îi este dat să-şi vadă neizbânda de a trăi în viaţa sa nedesăvârşită voia lui Dumnezeu cea desăvârşită. Se află, astfel, prins întotdeauna la mijloc între însuflare, lupta pentru împlinirea scopului său şi mereu înnoitele strădanii de a dobândi părtăşia cu Dumnezeu. Toată această devenire a omului poartă duhul însuflării dumnezeieşti.

Ierotheos, Mitropolit al Nafpaktosului

Isihie si teologie, Editura Sophia

Cumpara cartea "Isihie si teologie"

Note:

1 Reproducem fragmentele citate după traducerea românească: Arhim. Sofronie, Din viaţă şi din Duh, trad. Ierom. Rafail Noica, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2011, p. 20. (n. trad.)
2 Ibidem, p. 31.