Domnul, în predica Sa de pe munte, îi fericeşte pe „cei ce plâng", după fericirea celor „săraci cu duhul", adică a celor smeriţi. Cel ce este cu adevărat smerit are plânsul neîncetat, deoarece îşi simte ticăloşia intru toate şi se roagă cu durere către „Cel ce poate sa mântuiască", Dumnezeu.

Plânsul se naşte din simţirea micimii, a nimicniciei, a ticăloşiei şi a neputinţei omului. Plânsul este cel mai nemincinos ambasador către aceia care pot oferi izbăvire şi ajutor, mai cu seamă însă către Dumnezeu, Cel ce este singurul vrednic să dea mângâiere.

Plânsul nu exista atunci când omul se afla în şanurile iubirii desăvârşite şi ale înfierii lui Dumnezeu. A fost adăugat şi acesta la pedepsele pedagogice date împotriva neobrăzării omeneşti de după cădere.

Nu cred să existe în întregul spectru al pocăinţei un mijloc şi o măsură atât de binefăcătoare, care să aducă un rezultat imediat, precum plânsul. Primul lucru pe care l-a întâmpinat strămoşul neamului omenesc după surghiunirea lui a fost plânsul şi la-crima. Din păcate, pe acesta îl moştenim toţi cei ce-i suntem urmaşi. Acest rod al propriei noastre nefericiri l-a gustat şi Domnul nostru. Chiar dacă El n-a plâns pentru Sine însuşi, ci pentru a noastră stricăciune şi ticăloşie.

Aşadar, primul rod prin excelenţă pe care ni l-a oferit această vale a plângerii (lumea de după cădere) este plânsul şi lacrima. Nu cred să se fi născut om care să nu se fi împărtăşit de ele. Putem însă foarte bine să transformăm această otravă a pedepsei noastre în medicament mântuitor prin mijlocirea pocăinţei şi, desigur, să fim numiţi fericiţi. Cu siguranţă „cei ce plâng" şi „cei ce lăcrimează" sunt toţi cei ce locuiesc pe pământ, însă sunt numiţi fericit doar purtătorii credinţei şi ai pocăinţei.

Motivele şi pricinile plânsului stau în simţirea vinovăţiei şi a păcătoşeniei noastre şi în cele ce dovedesc ticăloşia caracterului nostru faţă de menirea noastră universală.

Incălcarea acestei datorii, dar şi nemitarnica ameninţare a dreptăţii dumnezeieşti străpunge conştiinţa şi în continuare inima. Deoarece „inima" este apăsată, aceasta creează plânsul, starea de întristare pentru păcate. Dacă atunci se vor adăuga rugăciunea şi osândirea de sine, care sunt considerate lucruri necesare, vor începe să vină lacrimile şi se va schimba prima otravă a iubirii de sine în medicament mântuitor al vindecării; iar credinciosul va câştiga fericirea, despre care s-a spus: „Fericiţi cei ce plâng, căci aceia se vor mângâia" (Matei 5,4).

Orice stare întristătoare ce se naşte din lucrarea pocăinţei este folositoare, indiferent dacă este sau nu urmată de plâns şi lacrimi. Insă experienţa şi Sfinţii Părinţi ne conving că este cu neputinţă să lipsească plânsul şi lacrima de la cei ce stăruiesc în pocăinţă; mai cu seamă de la aceia care au gustat dragostea lui Dumnezeu şi pronia Lui părintească în viaţa lor.

După cum acribia pocăinţei şi a fricii dumnezeiesti împreună cu un program foarte exact nasc şi Menţin plânsul, tot aşa şi viaţa lipsită de luare aminte si împrăştierile, mai cu seamă însă încălcarea înfrânarii, îl risipesc şi provoacă uscăciunea şi paralizia sufletului. Atotcuprinzătoarea iubire de osteneală, care este de altfel şi înţelesul crucii, constituie principalul lucru care menţine plânsul, şi aici găsim motivul pentru care Sfinţii noştri Părinţii, ca purtători ai pocăinţei, nu au neglijat-o niciodată în viaţa lor. De multe ori au dus lupte duhovniceşti care pentru noi par exagerate. Insă ce altceva să fie uşa şi calea „cea strâmtă şi cu necazuri", care duce spre viaţă, decât cuprinzătoare iubire de osteneală? Şi pe drept cuvânt „puţini sunt cei care o află".

Gheronda Iosif Vatopedinul
Dialoguri la Athos, Editura Doxologia

Cumpara cartea "Dialoguri la Athos"

 

• Plansul duhovnicesc cel de fericire facator
  Publicat in : Credinta
• Plansul
  Publicat in : Pilda zilei
• Tacerea si plansul
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Pentru plansul duhovnicesc
  Publicat in : Editoriale