Credinta
Atei convinsi sunt putini. De multe ori cei ce se declara necredinciosi, de fapt, isi impun sa creada ca nu este Dumnezeu pentru a-si trai viata in neoranduiala si fara nicio cenzura morala.
Din pacate nici credinciosii convinsi nu sunt foarte multi. In Romania majoritatea covarsitoare a locuitorilor s-au declarat credinciosi. Este vorba, insa, de o credinta caldicica, care nu determina la actiune.
La actiune duce o asemenea credinta tare, credinta lucratoare, iar nu una teoretica. O credinta lesinata te face sa traiesti ca si cum n-ar exista Dumnezeu. O credinta adevarata, daca ai si o judecata sanatoasa, te determina sa traiesti in conformitate cu convingerile tale. Daca esti crestin, ea te determina sa-ti dedici viata lui Hristos. Ea iti spune ca Hristos este Dumnezeu adevarat. Existenta Lui e tot atat de adevarata ca existenta ta. El este cu tine chiar si in acest moment cand citesti. El te doreste sa devii una cu El, iar scopul vietii tale sa fie slujirea cauzei Lui. De fapt, nici nu esti crestin adevarat decat in masura in care iti predai viata Lui.
S-ar putea sa traim cu impresia ca asa si este. Lucrurile trebuiesc insa verificate. In veacul trecut traia un echilibrist celebru cu numele de Blondin. El a intins o sfoara peste cascada Niagara si apoi in fata a zece mii de oameni a trecut de pe malul canadian al cascadei pe cel american. Cand a ajuns, multimea a inceput sa-i scandeze numele: "Blondin! Blondin! Blondin!"
Victorios si-a ridicat bratele si i-a intrebat: "credeti in mine?" Iar ei i-au raspuns intr-un glas: "Credem! Credem! Credem!" Dupa ce s-a facut liniste le-a vorbit din nou: "Ma voi intoarce din nou pe aceeasi sfoara, dar de data aceasta vreau sa duc pe cineva in spate. Credeti ca pot face lucrul acesta?" Multimea a strigat: "Credem! Credem!" A continuat apoi: "Cine vrea sa-l iau in spate?" S-a facut tacere de mormant. Toti se codeau. In cele din urma din multime s-a desprins un om. S-a urcat pe umerii lui Blondin si in urmatoarele trei ore si jumatate Blondin a trecut cu el in spate pe malul canadian. Unul din zece mii.
Morala intamplarii este clara. Zece mii de oameni au stat acolo si au strigat: "Credem! Credem! Credem!" Credinta adevarata a avut insa numai o persoana. A crede cu adevarat nu inseamna a te declara crestin, ci a avea curajul sa-ti pui viata in mainile lui Hristos, a trai conform Evangheliei lui Hristos.
Credinta adevarata te determina la actiune, te face sa pornesti cursul despatimirii si sa fii preocupat de viata spirituala. Despre o asemenea credinta este vorba aici.
Sfantul Apostol Pavel ne spune: "Credinta este incredintarea celor nadajduite, dovedirea lucrurilor celor nevazute" (Evrei 11, 1). Sau, daca ar fi sa ne exprimam catehetic, credinta este convingerea neclintita, formata in crestin prin harul divin, in virtutea careia el tine ca adevarate toate cele descoperite de Dumnezeu. Aceasta convingere este o lucrare a harului dumnezeiesc, dar e si rezultatul cautarilor proprii, a sbuciumului interior care se finalizeaza printr-o viziune limpede a sensului existentei.
Avva Pimen da o definitie pragmatica a credintei. "Zis-a fratele: ce este credinta? Zis-a batranul: credinta este a petrece cu smerita cugetare si a face milostenie". Cu alte cuvinte, a te implica in social. De fapt, lucrul acesta il spune si Sfantul Iacov: "Daca un frate sau o sora sunt goi si lipsiti de hrana cea de toate zilele, si cineva dintre voi le-ar zice: Mergeti in pace! Incalziti-va si va saturati, dar nu le dati cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Asa si credinta: daca nu are fapte, este moarta in ea insasi" (Iacov 2, 15-17).
Credinta o avem prin harul lui Dumnezeu, dar isi face vizibila prezenta prin conlucrarea noastra personala cu harul. Cuvantul lui Dumnezeu, de exemplu, este purtator de har. "Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu", spune Domnul Iisus Hristos (Matei 4, 4). Iar Sfantul Apostol Pavel, intr-o logica imbatabila, le scrie celor din Roma: "Si cum vor crede in Acela de care n-au auzit? Si cum vor auzi, fara propovaduitor? Si cum vor propovadui, de nu vor fi trimisi?. Prin urmare credinta este din auzire, iar auzirea prin cuvantul lui Hristos" (Romani 10, 14-17).
Necrestinul auzind cuvantul lui Hristos primeste un har pregatitor care-l determina sa se boteze. Iar crestinul botezat, dar ajuns indiferent din punct de vedere religios, prin cuvantul lui Hristos primeste harul care-l determina sa se pocaiasca, sa se converteasca.
De fapt, Botezul ne ofera harul lui Dumnezeu, ne ofera credinta care este o lucrare a harului. "Credinta, de care a spus Apostolul ca este temelia faptelor celor dupa Dumnezeu, am primit-o la dumnezeiescul Botez prin harul lui Hristos si nu din fapte". Dar credinta isi face vizibila prezenta prin conlucrarea noastra personala cu harul, aceasta energie necreata izvoratoare din Dumnezeu si impartasita oamenilor in Biserica. Toata viata virtuoasa nu e decat o desfasurare a acestui inceput pus de Dumnezeu. Nu e vorba de o desfasurare automata, fara noi, ci o desfasurare voita si ajutata de noi. Inainte de a porni pe drumul purificarii este necesar ca omul sa-si intareasca credinta primita la Botez, prin vointa.
Si daca credinta este o lucrare a harului lui Dumnezeu, sa nu uitam ca si-n omul cazut a mai ramas o licarire de har. Nici din cel cazut n-a disparut chipul lui Dumnezeu, ci s-a adumbrit. De aceea Mircea Eliade, cunoscuta autoritate in ce priveste istoria religiilor, spune lucrul urmator: "Sacrul este un element in structura constiintei si nu un stadiu in istoria acestei constiinte. La nivelurile cele mai arhaice ale culturii, a trai ca fiinta umana este in sine un act religios, caci alimentatia, viata sexuala si munca au o valoare sacramentala. Altfel spus, a fi sau mai degraba a deveni om, inseamna a fi religios". Adica a fi om inseamna a crede.
Numai ca aceasta credinta la care poate ajunge omul fara a auzi cuvantul lui Dumnezeu, fara ajutorul revelatiei, este o credinta difuza. Aceasta credinta te determina sa accepti ca exista un Dumnezeu care a creat totul, dar nu-ti ofera elementele necesare pentru a te mantui, pentru a intelege rostul vietii tale. La aceasta credinta poate ajunge orice om.
Teologia Dogmatica si Teologia Funda-mentala, in expozeul lor cu tenta scolastica dar necesara, aduc o seama de argumente pentru a dovedi existenta lui Dumnezeu, pentru a da un temei credintei. In general se vorbeste de cinci argumente: argumentul istoric, argumentul teleo-logic, argumentul moral, argumentul cosmologic si argumentul ontologic. (6) Argumentul istoric deduce existenta lui Dumnezeu din universalitatea ideii de Dumnezeu in timp si spatiu. Argumentul teleologic, plecand de la ideea ca orice lucru din lume are un scop precis, trage concluzia existentei unui coordonator. Argumentul moral pleaca de la constatarea ca exista o ordine morala in om si in afara lui, ca omul are constiinta morala care trebuie sa vina de undeva. Aceasta constiinta este glasul lui Dumnezeu din om. Argumentul cosmologic pleaca de la un rationament imbatabil: toate lucrurile au o cauza, cauza prima fiind Dumnezeu. Argumentul ontologic pleaca de la realitatea ca omul, asa cum afirma Mircea Eliade, se naste cu ideea de Dumnezeu si n-o dobandeste neaparat prin educatie.
Nu vom starui asupra acestor argumente, ci vom mentiona cateva afirmatii ale Sfintei Scripturi care spun acelasi lucru. In cartea Dreptului Iov citim: "Dar ia intreaba dobitoacele si te vor invata, si pasarile cerului, si te vor lamuri; Sau vorbeste cu pamantul, si-ti va da invatatura si pestii marii iti vor istorisi cu de-amanuntul. Cine nu cunoaste din toate acestea ca mana Domnului a facut aceste lucruri?" (Iov 12, 7-9).
Inteleptul Solomon spune cam acelasi lucru: "Deserti sunt din fire toti oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu si care n-au stiut, plecand de la bunatatile vazute, sa vada pe Cel care este, nici din cercetarea lucrurilor Sale sa inteleaga pe mester" (Intelepciune 13, 1).
Iar Sfantul Apostol Pavel se foloseste de argumentul cauzalitatii: "Ceea ce se poate cunoaste despre Dumnezeu este cunoscut de catre ei; fiindca Dumnezeu le-a aratat lor. Cele nevazute ale Lui se vad de la facerea lumii, intelegandu-se din fapturi, adica vesnica Lui putere si dumnezeire, asa ca ei sa fie fara cuvant de aparare" (Romani 1, 19-20).
Toate aceste rationamente intaresc credinta in sufletul celui ce-L cauta sincer pe Dumnezeu. Cei ce sunt plini de ei insisi si considera ca au inteles prin propriile lor puteri toate lucrurile, nu pot ajunge la credinta. Cuviosul Nichita Stithatul spune ca "tuturor virtutilor le premerge credinta din inima, pe care o are cineva atunci cand sufletul nu poarta in el socotinta indoielnica, ci a lepadat cu desavarsire iubirea de sine. Caci pe cel ce s-a gatit de curand spre lupte, nimic nu-l impiedica asa de mult de la lucrarea poruncilor, ca atotreaua iubire de sine". Oamenii smeriti, care se zbuciuma pentru a intelege rostul vietii, il afla pe Dumnezeu pretutindeni, pentru ca "Dumnezeu nu este nicaieri pentru cei ce privesc trupeste, caci e nevazut. Dar, pentru cei ce inteleg duhovniceste este pretutindeni; caci e de fata, fiind in toate si in afara de toate".
Credinta, primita prin har, trebuie intarita prin vointa proprie. Este clar, insa, ca Dumnezeu face inceputul. De aceea L-au rugat ucenicii pe Mantuitorul, zicandu-I: "sporeste-ne credinta" (Luca 17, 5). Iar omul adauga vointa proprie de a-L gasi pe Dumnezeu, de a crede: "Inceputul a toata lucrarea de Dumnezeu iubitoare este chemarea cu credinta a numelui mantuitor al Domnului nostru Iisus Hristos. Caci El insusi a zis: Fara de mine nu puteti face nimic" (Ioan 15, 5). (10) Se vede limpede ca in aceasta framantare de a-ti intari credinta este nevoie si de rugaciune.
Am dat mai inainte cateva citate din Sfanta Scriptura, din care reiese ca observand lumea inconjuratoare, folosindu-ne de cunoasterea naturala, putem ajunge la credinta. Sfantul Isaac Sirul face in acest scop o dizertatie intreaga. "Cunostinta naturala, care este o deosebire intre bine si rau si e sadita de Dumnezeu in fire, ne convinge sa credem in Dumnezeu, Cel ce a adus toate la existenta. Si credinta produce in noi frica si frica ne sileste sa ne pocaim si sa lucram cele bune. Si prin aceasta se da omului cunostinta duhovniceasca, care este simtirea tainelor si naste credinta din vedere (contemplatia) adevarata". Asadar credinta este o cale de cunoastere, si inca cea mai sigura, pentru ca se bazeaza pe revelatia dumnezeiasca. In virtutea credintei omul primeste ca adevarate toate cele cuprinse in Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie stiind ca ele vin de la Dumnezeu. Si cu ajutorul acestor descoperiri stie ce se va intampla cu el si cu lumea intreaga.
O cale de cunoastere este si filozofia. Numai ca fiecare filozof isi are sistemul sau, adevarul sau. Iar cunoscutul filozof Petre Tutea spune ca "mai multe adevaruri. raportate la Dumnezeu este egal cu nici un adevar". Intrebat daca in tinerete a fost ateu, n-a negat, ci a raspuns: "Da. Si cand am avut revelatia ca in afara de Dumnezeu nu exista adevar, ca El e adevarul unic. Sau cum spune un ganditor francez: "Dieu ou rien" - Dumnezeu sau nimica. Aceasta formula mi-a aratat ca, in afara de Dumnezeu, nu exista nici un adevar, ci franturi care se coboara din maretia si eternitatea Lui pe care fiinta imperfecta, omul, le inregistreaza cand face istorie in etape". Iar concluzia limpede si convingatoare, in ceea ce ne preocupa, este urmatoarea: "Fara Dumnezeu, fara credinta, omul devine un animal rational, care vine de nicaieri si merge spre nicaieri".
O alta cale de cunoastere ne-o ofera stiintele exacte. Ele lamuresc foarte bine lucrurile in preajma noastra, dar nu pot patrunde infinitatea oceanului de necunoscute care ne inconjoara. Mi-a ramas intiparit in minte un aforism al lui Lucian Blaga, din cartea "Pietre pentru templul meu". Ganditorul sta pe varf de munte noaptea si scruteaza zarile. In departare zareste contururi de sate si orase. nu le vede bine, dar le vede. Aprinde un muc de lumanare: dintr-o data vede clar copacii la doi pasi, dar mai departe nimic. Stiintele exacte aprind mucul de lumanare. Credinta patrunde in oceanul necunoscut care ne inconjoara.
Calea de cunoastere prin credinta si cea stiintifica nu se exclud, ci se completeaza. S-a incercat, artificial, mai ales in perioada marxismu-lui-ateu, ca cele doua sa fie prezentate ca incompatibile. Raspunsul la aceasta incercare il da un stralucit pedagog: "Marea criza prin care trece intreaga omenire pe urma celor doua razboaie mondiale nu face decat sa confirme pentru orice om cu simt de raspundere morala neviciat de ambitii desarte si de interese meschine, marele adevar ca tendintele extremiste si exclusiviste indreptate spre desfiintarea uneia sau alteia din cele doua forte, prin care traieste universul, forta spirituala si forta materiala, nu au alt efect decat pe acela de a tulbura adevarata pace dintre indivizii care alcatuiesc umanitatea si de a-i indeparta de la fericirea la care fiecare generatie are un drept sfant. Cu toata aceasta criza acuta, care a cuprins, ca niciodata inainte de aceasta, intreaga omenire, eu nu disperez. Dimpotriva, eu vad apropiindu-se zorii unor vremuri de dezmeticire a capetelor astazi prea aprinse, cand spiritul si materia vor putea nu numai coexista pasnic, ci vor putea colabora in cea mai ideala armonie dand cezarului ce este a cezarului si lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu".
Vremurile de dezmeticire am vrea sa credem ca au venit acum, dupa caderea comunismului. Din nefericire, insa, daca materialismul dialectic si istoric, ca doctrina oficiala de stat, a cazut, materialismul practic ia amploare. In societatea post-moderna multa lume nu-si mai pune serios problema credintei. Problemele legate de desfatarile trupesti si de banii cu care si le pot oferi sunt la ordinea zilei.
Este adevarat ca la ultimul recensamant 86% din cetatenii Romaniei s-au declarat orto-docsi si peste 98% credinciosi. Toate bisericile sunt pline in timpul slujbelor religioase. Tragedia este, insa, ca putini dintre participanti sunt marturisitorii unei credinte puternice si lucratoare. Teoretic toata lumea crede. Peste tot asisti la ceremonii religioase oficiate cu cele mai diverse ocazii. Nu lipsesc oficialitatile si personalitatile marcante. Intrebarea esentiala este, insa, ce inseamna Hristos pentru fiecare dintre ei?
Daca intri intr-un bar, sau in orice local, si-l intrebi pe cel de langa tine: "crezi in Dumnezeu?" Probabil ca iti va raspunde: "Da!" Pe jumatate mort de beat, sau pe punctul de a se lansa intr-o aventura amoroasa, iti va spune totusi ca el crede in Dumnezeu. Daca, insa, i-ai pune intrebari legate de felul cum se rasfrange credinta in viata lui ti-ar raspunde mai greu. Pentru ca el este un crestin cu numele si nu cu preocuparile. A fi un credincios adevarat inseamna a crede tot ceea ce spune Mantuitorul. A fi crestin inseamna a-L urma pe Hristos, a trai in Hristos, a pazi poruncile Lui.
Este adevarat ca si credinta trece printr-un proces de crestere. Crezi in numele bun al cuiva pentru ca o persoana vrednica de incredere ti-a vorbit despre acesta. Pentru a te lamuri mai bine, incepi sa studiezi despre el, sa citesti ce a scris, sa cauti ce s-a scris referitor la viata lui. Apoi, daca esti pasionat, ajungi sa-l cunosti direct. Relatia directa, pe care o aprofundezi, iti aduce fericirea pe care o cautai.
Asa se intampla si in viata de credinta. "Ea poate incepe numai cu increderea in marturia oamenilor care L-au cunoscut, au facut expe-rienta prezentei Lui si s-au invrednicit de vederea fetei Lui. Aceasta inseamna incredere in marturia experientei, trairii stramosilor, a sfintilor, a profetilor, a Apostolilor. In continuare, credinta poate progresa in descoperirea si cercetarea dragostei pe care o fac evidenta lucrarile Sale, interventiile Sale revelatoare in istorie, cuvantul Sau care ne indruma spre adevar. Astfel, credinta se transforma in certitudine nemijlocita si in daruire totala de sine dragostei Sale, atunci cand ne invrednicim sa cunoastem fata Lui, frumusetea necreata a luminii slavei Lui".
Acest proces de crestere a credintei, de fapt, are loc concomitent cu despatimirea noastra. "Cunostinta naturala", spunea Sfantul Isaac Sirul, duce la credinta. Credinta ne determina sa avem frica de Dumnezeu si sa ne pocaim, incepand drumul greu al despatimirii. Finalul este "credinta din vedere" sau contemplatia. Intai il vedem "ca prin oglinda", iar in final "fata catre fata" (1 Corinteni 13, 12).
Ajungand la o credinta serioasa suntem constienti ca Dumnezeu este de fata pretutindeni si mereu. Cand muncim, cand ne destindem, cand mancam si chiar cand pacatuim El este prezent. Este de fata si ne vede, pentru ca "Duhul lui Dumnezeu umple lumea, El cuprinde toate si stie orice soapta" (Int. 1, 7).
Suntem constienti ca Dumnezeu ne vede si suntem tot atat de constienti ca am facut multe lucruri rele pe care Dumnezeu nu le ingaduie. Si atunci ne cuprinde frica de Dumnezeu, care ne duce la pocainta. Asadar credinta este primul pas in viata duhovniceasca. Ea ne da imboldul necesar pentru a actiona, pentru a ne schimba viata. "Fara credinta nu este cu putinta sa fim placuti lui Dumnezeu, caci cine se apropie de Dumnezeu trebuie sa creada ca El este si ca se face rasplatitor celor care Il cauta" (Evrei 11, 6).
IPS Andrei Andreicut
.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.