Cultivarea inimii

Cultivarea inimii Mareste imaginea.

Unul din principalii factori care contribuie la cultivarea inimii și la efectuarea rugăciunii este atenția. Pentru a-și concentra mintea în inimă și apoi s-o îndrepte către Dumnezeu, omul trebuie să se întrarmeze cu multă atenție (luare aminte). Atenția este cea care îl ajută pe om să-și concentreze întreaga ființă în încercarea sa de a rămâne în prezența lui Dumnezeu și de a ține poruncile Sale.

În tradiția ascetică, această atenție se numește trezvie sau păzirea minții. Trezvia este necesară atât pentru rugăciune, cât și în împlinirea primei și celei mai mari porunci, adică a iubirii față de Dumnezeu. Este cea care controlează fiecare mișcare a minții și a inimii, făcând în așa fel încât întoarcerea omului către Dumnezeu să fie totală și în conformitate cu voia Sa. Dumnezeu vrea întreaga inimă a omului. De aceea, creștinul trebuie să aibă grijă ce atitudine adoptă față de Dumnezeu încă de la începutul zilei. Atitudinea cea mai potrivită este să-și coboare mintea în inimă și să-și păstreze permanent gândurile și simțurile în prezența Domnului.

«Cuvintele grele» din Sfânta Scriptură fac inima să se cutremure. Așa cum la Cincizecime s-a produs mai întâi o suflare puternică și apoi a coborât Duhul Sfânt «în chip de limbi de foc», tot așa și acum, cutremurarea duhovnicească reînnoiește inimile. Desigur, nu este vorba despre inima de piatră, ci despre inima sensibilă, care este capabilă să primească harul revărsat la Cincizecime. Această inimă este atât de prețioasă înaintea lui Dumnezeu, încât fiecare strigăt și rugăciune rostită de ea atrage atenția și harul dumnezeiesc.

În aceeași perspectivă se încadrează și exercitarea de bună voie a învinuirii de sine (auto-blamarea). Judecându-se cu asprime pe sine însuși, omul se smerește și își adună toată mintea în inimă. Atunci poate să strige din toată inima către Dumnezeu și să primească îndreptarea de la Acesta. Astfel este încurajată și practicată trezvia, care împiedică accesul vrăjmașului în inima credinciosului.

Atenția credinciosului din timpul rugăciunii, numită și «atenție rugătoare», trebuie însoțită de auto-limitare și răbdare. Acestea împiedică împrăștierea minții, păstrând-o concentrată la lucrarea rugăciunii. Însă și rugăciunea în sine, mai ales rugăciunea minții, așa cum este făcută ea în tradiția ortodoxă ca scurtă invocare a numelui Domnului: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă», contribuie la atingerea acestui scop.

Prima parte a acestei rugăciuni cuprinde o mărturisire de credință în Dumnezeirea lui Hristos, dar și în întreaga Sfântă Treime. A doua parte, «miluiește-mă», reprezintă o spovedanie a celui care se roagă, care își recunoaște căderea (universală și personală), păcătoșenia și nevoia de mântuire. Ambele părți, adică mărturisirea de credință și pocăința celui care se roagă, conferă rugăciunii plinătate și conținut. Această scurtă rugăciune, la început, se face cu gura, mai apoi cu mintea și, într-un final, prin conlucrarea harului, mintea coboară adânc în inima omului și rugăciunea se face cu inima. De aceea, se mai numește și rugăciunea minții sau a inimii.

Prin invocarea continuă a numelui lui Hristos și prin concentrarea minții la cuvintele rugăciunii, se cultivă o permanentă dispoziție spre rugăciune. Astfel, rugăciunea devine modul firesc de existență a omului, îmbrăcămintea sufletului și reacția automată (care se declanșează de la sine) a inimii sale pentru fiecare fenomen al lumii spirituale. Această stare duhovnicească are o mare importanță în perspectiva morții. Lucrarea rugăciunii minții îl pregătește pe om în vederea sfârșitului vieții sale pământești, astfel încât nașterea sa în viața cerească să fie cât mai nedureroasă și mai lipsită de primejdii.

Coborârea minții în inimă nu se realizează prin mijloace artificiale, precum poziția trupului sau controlarea respirației. Desigur, aceste mijloace nu sunt cu totul inutile, ci au un rol ajutător în primele faze ale vieții duhovnicești, sub atenta supraveghere a părintelui spiritual și cu atitudinea smerită a ucenicului începător. În orice caz, factorul esențial, care contribuie la coborârea minții în inimă și la unirea cu aceasta, este harul lui Dumnezeu.

De multe ori oamenii din zilele noastre se află în confuzie și rătăcire, fapt care are drept consecință amestecarea rugăciunii lui Iisus cu yoga, cu «meditația transcendentă» sau cu alte manifestări mistice preluate din religiile orientale. Însă asemănarea care există între acestea este numai aparentă și aproape inexistentă. Diferența radicală dintre Creștinism și celelalte religii orientale constă în faptul că rugăciunea lui Iisus are la bază Revelația Dumnezeului viu, personal și întreit în Persoane, pe când în celelalte religii nu este posibilă cultivarea unei relații personale între Dumnezeu și rugător.

În asceza Orientului necreștin este promovată eliberarea minții de orice lucru relativ și trecător, care duce la unirea omului cu Infinitul impersonal, despre care se crede că este de același gen, însă care, prin venirea sa în viața multiformă și schimbătoare a lumii acesteia, s-a supus degradării și stricăciunii. Acest tip de asceză este egocentric și bazat pe voința omului. Are mai mult caracter intelectual și nu face nici o referire la inimă. Conform acestei tradiții, omul se luptă să se întoarcă în Infinitul supra-personal necunoscut, pentru a se uni cu el, dorește să-și contopească sufletul (atman) în oceanul necunoscut al Infinitului supra-personal.

Pentru a atinge acest țel, ascetul religiilor orientale trebuie să se lepede de orice patimă și de orice formă de instabilitate caracteristică existenței trecătoare, pentru a se scufunda în sfera noetică abstractă a Existenței pure. Acest tip de asceză este însă negativ și impersonal, pentru că nu are drept scop vederea lui Dumnezeu, ci vederea de sine a omului. Inima nu este implicată în această procedură. Nicăieri în Upanișade nu este menționată mândria ca obstacol în calea ascezei sau smerenia ca virtute.

În cazul acestui tip de asceză, progresul depinde de voința omului, care are puterea de a-l prestabili. De asemenea, lipsește dimensiunea dumnezeiască a ascezei, ca purtătoare de viață supranaturală, care își are izvorul în Dumnezeul revelat. Eliberarea minții din cadrul Budismului, chiar și în cea mai nobilă manifestare a sa, nu reprezintă decât o jumătate insuficientă dintr-un întreg. Există riscul ca, atunci când mintea se află goală în «norul eliberării», să se întoarcă spre sine pentru a-și admira frumusețea strălucitoare, dar creată și pentru a venera creația în locul Creatorului. În acest caz se întâmplă exact ceea ce a prevestit Mântuitorul: «și se vor face cele de pe urmă ale omului […] mai rele decât cele dintâi» (Luca 11, 26).

Așadar această teorie orientală nu urmărește vederea lui Dumnezeu, ci vederea de sine a omului. Nu trece de limitele creatului, și nici nu atinge existența primordială a Dumnezeului Celui viu și revelat. Acest tip de asceză eventual poate că aduce vreo odihnă sau poate că ameliorează funcțiile psihice și intelectuale ale omului, dar «ceea ce se naște din trup tot trup este» și nu poate să placă lui Dumnezeu.

Adevărata eliberare a minții de orice formă de dependență împătimită față de lucrurile văzute și trecătoare ale lumii acesteia se realizează, într-un mod cât se poate de firesc, în flacăra pocăinței. Durerea inimii, care se naște din harul pocăinței, nu numai că eliberează mintea de cele stricăcioase, dar o și conectează la cele nevăzute și veșnice. Cu alte cuvinte, simpla eliberare a minții propovăduită de concepțiile orientale reprezintă, așa cum am spus mai devreme, numai jumătate din întregul cerut și are de-a face strict cu factorul uman, în sfera creată a existenței. În Creștinism însă, este practicată și eliberarea sufletului cu ajutorul harului necreat al lui Dumnezeu, eliberare care reprezintă plinătatea vieții nemuritoare.

Mulți îl admiră pe Budha și îl compară cu Hristos. Se spune că lui Budha, făcându-i-se milă de nefericirea omului, l-a învățat, vorbind în cuvinte deosebit de frumoase, cum să scape de patimi și să nu le mai simtă. De cealaltă parte, Hristos, Fiul Cel Unul născut al lui Dumnezeu, prin Patimile, moartea pe Cruce și Învierea Sa, de bună voie, a luat asupra Sa durerea noastră și a transformat-o într-un mijloc de exprimare a iubirii Sale nemărginite. Din iubire l-a vindecat pe om de boala grea a păcatului strămoșesc, transformându-l într-o «creatură nouă». De aceea, durerea este foarte de preț în exercitarea rugăciunii, reprezentând garanția faptului că ascetul nu se află departe de calea autentică și sfântă a dragostei dumnezeiești. Această dragoste este exprimată în cuvintele rugăciunii.

În concluzie, putem spune că rugăciunea este rodul iubirii. Dacă ne rugăm, înseamnă că Îl iubim pe Dumnezeu. Și, desigur, dacă Îl iubim pe Dumnezeu, atunci cu siguranță că ne vom ruga. Măsura rugăciunii dezvăluie măsura iubirii pe care o simțim față de Dumnezeu. De aceea, Sfântul Siluan identifică aducerea aminte de Dumnezeu cu rugăciunea. Sfinții Părinți sunt de părere că uitarea lui Dumnezeu reprezintă cea mai mare patimă. Atunci când ne luptă o patimă, putem să o biruim prin invocarea numelui lui Dumnezeu. Cu cât ne smerim mai mult și Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ajute, cu atât mai puternici devenim și astfel reușim să biruim patimile.

Dacă însă uităm de Dumnezeu, atunci vrăjmașul se va întări asupra noastră. De aceea Sfinții Părinți avertizează că uitarea de Dumnezeu este cel mai mare păcat.

Arhim. Zaharia Zaharou

15 Iunie 2016

Vizualizari: 1144

Voteaza:

Cultivarea inimii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE