Cultul personalitatii

Cultul personalitatii Mareste imaginea.

Ce părere aveţi despre acele obşti unde se dezvoltă un cult personal al preotului, în care fiecare dintre cuvintele lui, nu doar cele ce privesc viaţa duhovnicească, ci chiar şi cele ce privesc chestiunile legate de politică şi oricare altele sunt primite de ucenici ca descoperire a voii dumnezeieşti?

Cultul personalităţii este una dintre cele mai mare năpaste, nu doar în viaţa bisericească, ci în viaţa omului, în general, inclusiv în domeniul acesta al politicii. In domeniul politicii, acest cult al personalităţii atinge culmea în chipul dictaturilor şi în aceea că unui oarecare ins, care dezvoltă o influenţă asupra celor din jurul lui, ajunge să i se încredinţeze o putere asupra căreia, de fapt, nu are nici un drept, dacă este să priveşti obiectiv la conţinutul lăuntric al vieţii acestui om: înţelepciune, maturitate, cunoaştere. Acest cult al personalităţii trebuie dezrădăcinat cu tot dinadinsul. Iar cel dintâi care ar trebui să facă aceasta este tocmai acela care îi cade victimă - în cazul dat, preotul sau mireanul -, care se vede înconjurat de o cinstire nemeritată, nefolositoare şi de neîngăduit.

Pentru aceasta, preotul (şi voi vorbi în primul rând despre preoţi) ar trebui ca permanent să ia seama la sine şi permanent să ţină minte că el nu este nimic dacă nu îl călăuzeşte harul lui Dumnezeu şi că acest har i se dăruieşte ca un dar, care însă nu va petrece cu el decât în măsura în care el însuşi se smereşte înaintea lui Dumnezeu, în măsura în care se leapădă de sine, în măsura în care el însuşi viaţa sa şi-o pune pentru cel de lângă el, întru slujire. Imi amintesc că, odată.

Părintele Sofronie a spus că Biserica este construită ca o piramidă, numai că o piramidă care stă cu vârful în jos. Şi cu cât omul este mai aproape de Dumnezeu, cu cât mai mult doreşte să se dea spre slujire celorlalţi, cu atât trebuie să coboare din ce în ce mai jos, din ce în ce mai adânc, în această piramidă, iar, în cele din urmă, vârful acestei piramide răsturnate este însuşi Mântuitorul Hristos, Cel pe Care se sprijină toate, întreaga greutate a acestei lumi, toata povara păcatelor omeneşti, tot. De aceea, dacă preotul doreşte să se izbăvească de cultul personalităţii, ar trebui ca, mai întâi de toate, să-şi vină în sine, să se dezmeticească, să înţeleagă că oamenii îl cinstesc fie pentru ceea ce i-a fost dat, fie pentru că oamenii văd în el ceea ce poate nici nu este.

Ceea ce i-a fost dat este, mai întâi de toate, înfăţişarea cea din afară; ea joacă un rol important. Oamenii îşi fabrică prima impresie din ceea ce sunt ei la arătare, iar preotul (ca oricare alt om, dar preotul mai cu osebire) ar trebui să ia aminte ca, în cele din afară ale sale, în felul în care se prezintă el oamenilor să nu facă sminteală, adică se cuvine să poarte de grijă pentru ca felul în care arată, să nu fie o întrupare a slavei deşarte, a mândriei, a ignoranţei sale duhovniceşti, a mitocăniei, a prostiei sale, până Ia urmă. Acesta e un lucru foarte important. înseamnă deci că primul lucru pe care trebuie să-l facă un preot este să poarte de grijă ca înfăţişarea lui exterioară să nu epateze, să fie el însuşi, dar să ia aminte să nu se arate mai mult decât este.

In al doilea rând: calităţile intelectuale. Mintea ţi-o poţi pune în lucrare cu înţelepciune sau cu îndrăzneală.

Cu înţelepciune, poţi să-ţi arăţi toate cele pe care le-ai adunat de-a lungul vieţii, fie viaţa aceasta lungă sau scurtă, atunci când celălalt are nevoie de aceasta. Dar, aşa cum a spus un scriitor francez de prin veacul al XVIII-lea, cele pe care le cunoşti, la fel şi inţelepciunea, trebuie să ţi le păstrezi, aşa cum omul îşi păstrează ceasul în buzunarul de la piept; îl scoate numai atunci când are trebuinţă să ştie cât este ora, iar nu ca să ştie toată lumea că el are un ceas în buzunar. Este foarte important ca omul să nu arate că ar avea vreun fel de învăţătură sau înţelepciune atunci când acestea nu trebuie nimănui şi când nu ar apărea decât ca simple demonstraţii ale unor capacităţi şi înzestrări pe care se prea poate nici să nu le aibă cu adevărat.

Mai departe, omul se poate mândri cu cunoştinţele sale, adică, mai exact, cu nivelul de cultură la care a ajuns, cu anii lui de studiu etc; dar aici el ar trebui să îşi amintească că toată această cunoaştere, de fapt, nu îi aparţine, că nu este decât un dar, un dar pe care i l-a dăruit Domnul, la fel ca şi mintea cu care a fost în stare să primească acele cunoştinţe, dar şi un dar al Bisericii, al mediului său social, al familiei, prietenilor, literaturii de demult şi celei contemporane etc. Nimic din acestea nu îi aparţine. Dacă el chiar are aceste însuşiri: minte, erudiţie şi altele, atunci s-ar cădea să se înveţe a fi mulţumitor, nu să se ţină de demonstraţii.

Apoi, ar trebui să se ferească de ispita fandoselii şi a folosirii cinului său pentru a câştiga cinstire sau pentru a ocupa cine ştie ce loc în societate: „Eu, deh, sunt episcop", „sunt arhimandrit", „sunt preot", „sunt diacon" sau mai ştiu eu ce altceva. Aceasta nu înseamnă nimic. Inaintea Domnului, a Celui ce priveşte la sufletele oamenilor, aceste „titluri" pot fi nu numai nume goale, chiar pricină de osândă, pentru că, dacă omul merge zdrăngănindu-le pe dinaintea lui, atunci Domnul Se poate uita şi va spune: „Da, titluri ai, dar vrednicie? De nici un fel. Tu nu corespunzi deloc cu aceste ranguri cu care te lauzi şi, cu cât mai mare chemarea şi rangul, cu atât mai mare va fi şi osânda... Acestea sunt gânduri foarte importante pentru un preot şi pentru tot omul care se laudă pentru un dar sau altul, care i-a fost dat lui de Dumnezeu.

Noi ar trebui, cu toţii, să ne amintim ce se spune la începutul Fericirilor: Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor. Ce înseamnă „sărac cu duhul"? Sărac cu duhul este omul care înţelege adânc, sau măcar cu marginea sufletului său, că în el nu este nimic, nimic în afară de cele pe care i le-a dat Domnul, că tot ceea ce poate fi bun înăuntrul lui este darul lui Dumnezeu şi că a se lăuda el cu acestea este cu desăvârşire nepotrivit.

Imi amintesc de o fată de vreo douăzeci de ani, cu o înfăţişară drăgălaşă. Vine la mine, se aşează şi, cu o expresie îngrozitoare a feţei, îmi spune: „Eu nu mă mântuiesc! Mă pierd din pricina îngrozitoarei slave deşarte!". „Dar ce faci, cum te lupţi împotriva ei?" „Nu ştiu ce să fac cu ea. Mă lupt cu ea, dar ea câştigă mereu!" „Dar în ce constă slava ta deşartă?" „Păi, de câte ori mă uit în oglindă sau într-un geam, mă văd şi zic: «O, dar chiar că sunt frumuşică!»" Eu am zâmbit şi i-am spus: „Dar să ştii că asta aşa e!". Ea s-a uitat îngrozită la mine şi a strigat: „Atunci eu ce mă fac? Sunt pierdută!". „Nu, nu eşti pierdută. Ar trebui, pur şi simplu, să te înveţi să preschimbi slava deşartă în mulţumire. Smerenia, nici eu, nici tu nu ne putem dumiri măcar pe unde ar locui. Noi nu ştim ce este aceea smerenie, căci acesta este însuşirea oamenilor sfinţi. Dar mulţumirea este o însuşire pe care noi, fiecare dintre noi, o putem dobândi în orice minut". „Şi cum se face aceasta?", a întrebat ea. „Iată ce să faci: de trei ori pe zi să te pui în faţa oglinzii şi să enumeri fiecare trăsătură a chipului care îţi place: fruntea, sprâncenele, ochii, buzele, nasul, obrajii şi, în general, tot ceea ce tu singură poţi vedea şi îţi place. Şi, când termini, să spui: «Doamne, îţi mulţumesc că mi-ai dăruit toate acestea, pentru că eu însămi pe ele nu le-aş fi putut face!»". Şi să mai adaugi şi aceasta: „Şi iartă-mă, Doamne, că peste această frumuseţe pe care Tu mi-ai dat-o eu pun această expresie îngrozitoare pe care o am acum!".

Eu cred că aceasta se poate aplica şi în ceea ce priveşte însuşirile duhovniceşti. Cei săraci cu duhul sunt acei oameni care ştiu că tot ceea ce au ei este de la Dumnezeu şi care, în loc să se străduiască să-şi agonisească o falsă smerenie, respingând, lepădându-se de ceea ce li s-a dat, se întorc către Domnul, cu mulţumire pentru darurile primite.

Iar mai departe? Mai departe pot folosi aceste daruri în folosul altora. Dacă au darul vorbirii frumoase, dacă au mintea ascuţită, cultură, delicateţe (poţi să înşiri la nesfârşit mulţimea aceasta de daruri care sunt de folos unui duhovnic), atunci să mulţumească! Să mulţumească şi, din mulţumire, se va naşte smerenia, pentru că omul înţelege că cele pentru care mulţumeşte nu sunt ale lui, ci sunt daruri pe care i le-a făcut Dumnezeu. Iar dacă este dar, atunci poate să se veselească pentru că i s-a dat lui, dar cu nici un chip nu se poate umfla în pene. Chestiunea cultului personalităţii preotului începe de la el însuşi. Se cade ca el - de fapt, ca fiecare dintre noi - să se înveţe, de-a lungul întregii sale vieţi, să mulţumească Domnului pentru ceea ce i s-a dat şi să nu-şi pună iscălitura nicăieri.

Este o istorisire în viaţa Sfântului Macarie cel Mare despre cum, după moartea lui, unul dintre ucenicii săi a văzut cum sufletul său se înălţa la cer şi cum, pe drum spre cer, demonii înşirau ca nişte mese, pentru vamă, iar la fiecare masă de felul acesta îi puneau întrebări pentru câte un păcat anume. Iar el a trecut pe lângă toate acele mese, curat fiind. Iar când Macarie a ajuns chiar la uşile Raiului, demonii au hotărât să-l prindă cu cea din urmă capcană şi, bătând din palme, i~au strigat: „Macarie, tu ne-ai învins pe noi!", nădăjduind astfel că îl vor prinde cu slava deşartă. Iar Macarie s-a întors, i-a ameninţat cu degetul şi le-a zis: „Nu încă!" şi, cu aceste cuvinte, a fost lăsat să intre în Rai.

Iar eu cred că fiecare student, fiecare mirean, fiecare preot, fiecare diacon trebuie să înveţe aceasta: tot ceea ce are el, toată bogăţia lui este darul pe care l-a primit de la Domnul. Iar când oamenii îl laudă, el înăuntru să nu primească, ci să întoarcă lauda care i se aduce către Domnul ca mulţumire, întru frângerea inimii, pentru că, dacă omul ar fi cu adevărat smerit şi în Domnul, atunci nu l-ar mai lăuda oamenii pentru mărunţişuri.

Imi amintesc de o scrisoare a Preasfinţitului Tihon de Zadonsk, adresată unui tânăr preot, care i se plângea că îl lăudau enoriaşii şi că, oricât s-ar fi silit să le arate că laudele lor nu erau deloc binemeritate, ei îl lăudau încă şi mai mult, încât el nu mai ştia ce să facă. La care, vlădica Tihon îi răspunde: „Mai întâi de toate, nu le spune parohienilor că se înşeală şi că tu nu eşti vrednic de laudele lor, pentru că la faptele tale bune, care nu există, de fapt, vor adăuga şi o smerenie care nu există de fapt. Ci tu ascultă-i şi ţine minte lucrurile pe care le văd în tine şi încearcă să le dobândeşti într-adevăr, pentru a deveni aşa cum te văd ei, în cel mai bun înţeles al cuvântului". Este nevoie de o adevărată educaţie în acest sens şi trebuie începută încă din familie, apoi în societate, în Biserică, în seminarii, în academii, în toată vremea, pentru ca omul să nu confunde ceea ce i-a fost dăruit cu ceea ce îi aparţine în chip firesc sau din darul lui Dumnezeu. Este foarte important. Şi, dacă omul se deprinde să nu se umfle în pene cu ceea ce este el, atunci cultul personalităţii poate să treacă foarte bine pe lângă dânsul, căci va fi aşa cum sunt valurile care lovesc în stâncă. El, din aceasta, nu se va strica, nu va pieri.

In afară de aceasta, preotul s-ar cădea să-i prevină pe oameni asupra faptului că el nu este deloc atotştiutor şi că, uneori, are o părere, alteori ştie, iar alteori este de-a dreptul ignorant sau necunoscător. In problemele ce ţin de viaţa duhovnicească sunt momente când preotul, prin mila lui Dumnezeu, prin harul preoţiei ce i s-a dat, vede cu o desăvârşită limpezime ce trebuie să-i răspundă omului la întrebarea sau problema pe care i-a pus-o înainte. Alteori nu vede cu aceeaşi limpezime, dar poate aduce o pildă din Vieţile Sfinţilor sau un citat din Sfânta Evanghelie, dar alteori ar trebui să fie şi în stare să spună: „Nu ştiu!". Şi oameni mai mari decât noi au avut îndrăzneala să spună aceasta. Imi amintesc două întâmplări din viaţa Cuviosului Ambrozie al Optinei, când la el au venit oameni cu întrebări, iar el i-a rugat să mai rămână în mănăstire pentru câteva zile, în vreme ce el avea să se roage şi să ceară de la Dumnezeu un răspuns. Şi în ambele cazuri, oamenii respectivi au venit după trei zile, zicându-i: „Batiuşca, noi trebuie să ne grăbim de acum a merge la casele noastre, iar tu, la întrebările ce ţi le-am pus, nu ne dai nici un răspuns". Şi, în două rânduri, Ambrozie a răspuns: „Iată, de câte zile o întreb pe Maica Domnului ce răspuns să vă dau, iar ea tace. Cum deci aş putea eu să vă răspund?". Iată, cu adevărat, viaţă duhovnicească şi un stareţ sfânt!

Iar dacă discuţia se pune deja nu despre viaţa duhovnicească, ci despre chestiuni politice sau sociale, atunci datoria preotului este să spună: „Eu nu sunt pus aici ca să vă fiu învăţător în probleme de politică sau în cele ce privesc viaţa lumească. Eu am fost pus aici, înaintea voastră, ca să vă vestesc Evanghelia". Bineînţeles, se mai pune problema şi în sensul că, dacă el are anumite convingeri, chiar şi necăutând aceasta, îi influenţează şi pe ceilalţi. Aici nu ai ce să faci. Dacă oamenii văd că el merge pe una sau alta dintre căi, atunci fără îndoială că vor putea spune: „De vreme ce un om atât de însemnat socoteşte astfel, poate că la fel ar trebui să socotesc şi eu". Dar aici, omul ar trebui să poată spune: „Nu, eu aşa cred, aşa simt, pentru că eu aşa am fost educat, pentru că aşa sunt eu din moşi-strămoşi. Prea puţin este ceea ce poate spune el drept în această privinţă. Iar voi să căutaţi propriul adevăr, acel adevăr pe care Domnul vi-l descoperă dumneavoastră personal.

Sunt cazuri în care nu este obligatoriu să subscrii la convingerile altuia. A ne depărta de rău, fireşte, trebuie întotdeauna şi în toate privinţele, dar, dacă discuţia se pune cu privire la chestiuni de natură politică, socială, iar acolo nuanţe sunt cât se poate de multe, trebuie ca fiecare om să reacţioneze aşa cum îi dictează curăţia propriei conştiinţe, luând foarte bine aminte la sine şi lucrând astfel, încât să poată sta înaintea Domnului şi să-I spună: „Iată, eu acestea le-am vorbit oamenilor în numele Tău, dar nu numai ca şi cum m-aş fi folosit de faptul că ei văd în mine un creştin şi un preot, cât că lucrurile ce le-am spus se înrădăcinează adânc în Evanghelia Ta, în cuvântul Tău".

Cu cinstirile şi închinăciunile care i se fac şi i se aduc, preotul trebuie să se lupte în toată vremea, pentru ca oamenii să nu vadă într-însul ceea ce, de fapt, nici nu este. Se cuvine ca preoţii să vorbească mai mult despre faptul că preoţia lor se „limitează" la săvârşirea Tainelor - dacă putem folosi un termen atât de departe de desăvârşire - şi că atunci când ei săvârşesc Tainele, Cel care le săvârşeşte, de fapt, este Domnul însuşi, şi nu ei; că Hristos este Săvârşitorul Tainelor, Duhul Sfânt este Săvârşitorul Tainelor, aşa cum se spune limpede la Sfânta Liturghie. Şi, pentru aceasta, da, pot să spun cu desăvârşită încredinţare că ceea ce rostesc eu la Sfânta Liturghie - cuvintele spuse de mine - are putere dumnezeiască, pentru că eu doar le rostesc, dar puterea din ele este a lui Dumnezeu. Eu repet cuvintele pe care însuşi Hristos ni le-a lăsat. Iar în alte domenii mă pot exprima cu deplină sinceritate, dar nu pot să spun că aceasta este voia lui Dumnezeu sau viziunea pe care o are El asupra lucrurilor.

MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ
Adierea Duhului. Purtarea de grijă faţă de suflete; Editura Doxologia

Cumpara cartea "Adierea Duhului. Purtarea de grijă faţă de suflete"

30 Septembrie 2015

Vizualizari: 1402

Voteaza:

Cultul personalitatii 5.00 / 5 din 3 voturi. 1 review utilizatori.

Cuvinte cheie:

cultul personalitatii

Comentarii (1)

  • George Romeo DiaconuPostat la 2015-10-08 07:41

    Deosebit acest cuvant de invatatura al Miropolitului Antonie se Suroj. Bine ar fi daca acest cuvant de invatatura ar fi citit si memorat de o parte a ierahilor si preotilor BOR, care uita sau se fac ca uita de obligatiile pe care le au fata de enoriasii lor ! Ar trebui sa luam aminte toti cei ce spunem ca suntem crestini ortodocsi !

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE