Cuvantari duhovnicesti

Cuvantari duhovnicesti Mareste imaginea.

Noi, creştinii, ne-am obişnuit să vedem pe acel Singurul Om urcând pe Golgotha, cu gândul de a lua asupră-Şi păcatul întregii lumi. Intr-un chip de neînţeles altora, El a săvârşit nevoinţa mântuirii întregului Adam: calea răscumpărării lui Adam şi nevoinţa Sa depăşesc înţelesul nostru. Domnul spune apostolilor Iacov şi Ioan care voiseră să şadă de-a dreapta şi de-a stânga Sa: „Puteţi voi bea paharul carele Eu voiu bea, şi să vă botezaţi cu botezul cu carele Eu Mă botez?” Şi mişcător şi naiv a fost felul cum a urmat răspunsul din partea lor: „Putem!” Nimeni dintre oameni poate bea paharul lui Hristos, sau să-şi săvârşească deşertarea asemenea Lui. Vorbind despre pogorământul lui Hristos, despre kenoza-deşertarea Lui, ne aflăm în faţa unei privelişti pe care nicicum o putem desluşi cu simplă gândirea noastră. El, absolutul Stăpân al întregii lumi, Se dă pe Sine tuturor înjosirilor.

Cu toate acestea, treptat pătrundem în taina iubirii lui Dumnezeu pentru noi. Cumva începem să simţim, prin descoperirea lui Hristos, că Dumnezeu este smerenie. Astfel se lămureşte că dragostea Lui este nu una mândră, ci smerită. Iar această însuşire a dumnezeieştii smerenii a lui Hristos se arată în cuvintele Sale, când a pus un copilaş în faţa Sa şi a zis: „De nu se va face cineva asemenea acestui copilaş, nu va fi în stare să intre în Impărăţia Cerurilor“; sau când a spus că cel mai mic, mare va fi în Impărăţia lui Dumnezeu. Vedeţi piramida răsturnată, în comparaţie cu cea a societăţii omeneşti? Cei smeriţi vor moşteni împărăţia mai nainte de toate.

Aşadar, ştiind că Hristos este Dumnezeu, încercăm să pătrundem în taina tuturor manifestărilor Lui. „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Hristos“, Fiul lui Dumnezeu cel de-o-fiiere cu Tatăl – şi noi ne sârguim în tot chipul ca toate manifestările vieţii noastre să aibă un sens, ca viaţa lui Hristos Insuşi să devină a noastră, spre a moşteni Impărăţia cea vecinică, cu Tatăl, şi cu Fiul, şi cu Sfântul Duh.

Domnul, prin smerenie, a biruit vrăjmaşul. Pe lângă acest fapt, de cea mai înaltă însemnătate, mai este şi un alt aspect al manifestărilor Lui, care ne învaţă să urmăm lui Hristos nu ca într-o simplă închipuire. Hristos S-a arătat în „chip de rob“. Şi în ce constă pentru mulţi sminteala şi „scandalul“? Adesea mi s-a întâmplat să aud părerea multora că noi, oamenii, chipul lui Dumnezeu, trebuie să ne păstrăm demnitatea până şi în rugăciune, şi când stăm înaintea lui Dumnezeu. La noi în mănăstire a venit în vizită o înaltă faţă bisericească a unei alte biserici. Uitându-se la fresca Schimbării la Chip, el a întrebat: „Dar unde este Petru?“. I l-au arătat pe Petru. „O, ce aţi făcut cu el! Petru înjosit în halul acesta! Unde îi este <<dignity>>, demnitatea lui?!“

Şi este o latură a pocăinţei dreptslăvitoare înaintea lui Dumnezeu, care sminteşte pe mulţi dintre cei din alte biserici: noi cădem în genunchi la pământ, ne atingem cu faţa şi cu fruntea de pământ, însemnând astfel robia noastră înaintea Lui, amintindu-ne de cuvintele Sale pe care le-a rostit înaintea acelui copil: „Dacă nu se smereşte cineva precum acest copil, acela nu va intra în Impărăţia cerească“.

Dar Insuşi Domnul, fără de Care nimic nu poate fi, S-a înmicşorat pe Sine într-atâta, încât oameni din păturile sociale cele mai de jos puteau să-L mâhnească, să-L scuipe, să-L lovească, să-L bată peste obraz şi să-I pricinuiască tot felul de înjosiri. Dacă Fiul lui Dumnezeu a săvârşit acestea, atunci, bineînţeles, se iveşte întrebarea: De ce a fost nevoie de o astfel de înjosire şi de astfel de chipuri de-ale robiei pentru a-Şi arăta dragostea? – Eu presupun că gândul cel drept va fi acela că Domnul, avându-Şi cea mai-nainte de veci a Sa fiinţare în duhul smereniei, Şi-a arătat cea mai-nainte de veci dragoste în chipuri de-ale robului. Iar noi îi urmăm în acele chipuri de rob, în mişcările pocăinţei noastre înaintea lui Dumnezeu, exprimându-le sub formă de mătănii până la pământ. In timpul postului facem un mare număr de mătănii în fiecare zi.

Apoi când, după răstignirea noastră, înviem cu Hristos, de atunci îl vom primi şi vom vorbi cu El în picioare, ca fiii cu tatăl. Dar în această viaţă ne vom arăta pocăinţa, subliniez, în chipuri de rob, pentru că pocăinţa nu înjoseşte pe om. Când cineva se conştientizează a fi mai rău decât toată făptura, el s-a făcut mai presus de toată făptura: atunci se atinge de fiinţarea cea nefăcută. Aşadar, nu vă smintiţi a exprima pocăinţa noastră în chipuri smerite de rob, ca apoi să stăm ca fii ai lui Dumnezeu înaintea Lui, de acum nu în forme de robi, ci de fii.

Dumnezeu este smerit în însăşi esenţa Sa, şi deşertarea Lui prin întrupare poartă trăsătura smereniei. Dacă El Insuşi nu S-ar fi smerit, atunci poate ne-ar putea învinui cineva: „Doară Domnul nu S-a smerit aşa ca voi!“ Dar Domnul S-a smerit: a spălat picioarele bărbaţilor neştiutori de carte, oameni din cele mai joase pături ale societăţii omeneşti. Aşadar, astfel de forme de rob sânt dragostea. Când ne rugăm lui Dumnezeu, Cel ce cu a Sa poruncă a zidit întreg ace st cosmos, fiecăruia dintre noi îi este firesc a gândi: „Dar ce, Se va gândi Dumnezeu la mine, îşi va pleca oare urechea acum la cuvântul meu, să mă asculte cu luare aminte?” Este înfricoşat a vorbi cu astfel de Fiinţă. Şi pentru ca să nu ne înfricoşăm, în toate facerile lui Hristos, în lucrarea Sa cea mai presus de cosmos de a răscumpăra pe Adam, dragostea smerită a lui Dumnezeu ni se înfăţişează atunci când stă înaintea noastră în chipuri atât de jalnice: răstignit între tâlhari, aruncat în temniţă, ş.a.m.d.

Imi voi îngădui acum să vă înfăţişez un gând ce-mi vine în privinţa felului cum lucrează duhovnicii. Uneori şi părinţii duhovniceşti se aseamănă cu Hristos în înjosirea Sa de Sine, pentru ca oamenii să nu se turbure şi să nu se înfricoşeze a spune duhovnicului orice păcat. Şi duhovnicul poartă toate: „O, o ştiu şi pe asta! O, noi oamenii aşa facem!“

Tradiţia acesta mi s-a făcut cunoscută când am fost în pustie, la Athos. Imi povesteau de unii duhovnici, şi dintre cei renumiţi, că veneau la ei păcătoşi care făcuseră multe fărădelegi, şi nici nu le mai era frică să vorbească cu ei. Sfânt fiind, părintele lua asupra sa toate păcatele, spre a încuraja pe cel ce se spovedea să-şi spună toate faptele.
Să trecem acum la tema noastră. Cu cât mai mult încearcă omul să urmeze lui Hristos, întru atât mai mare măsură devine ipostas, după chipul Ipostasului Logosului întrupat. Şi când omul încearcă să trăiască împreună cu Hristos, chemând numele Lui şi cugetând la viaţa Sa, şi lucrând aşa cum ar fi lucrat sau ar fi răspuns în facerile Sale Domnul, treptat se clădeşte astfel persoana: chip şi asemănare a Ipostasului lui Dumnezeu Insuşi. Omul pământesc, molipsit de mândria primei căderi în păcat, trebuie să dobândească un alt cuget: căinţa pentru nelegiuirile noastre, din mândrie, împotriva Dumnezeului smerit.

Desigur, de fiecare dată când citim Propovăduirea lui Hristos pe Munte simţim un foc deosebit de puternic. Dacă ne vom uita la felul cum ne-a poruncit Domnul să ne purtăm şi cum Se purta El însuşi, atunci, în condiţiile pământeşti ale vremilor noastre, ar trebui să trăim ca şi creştinii primelor veacuri. O uimitoare însuflare a primelor trei veacuri a pătruns în istoria omenirii. Deja în Cărţile apostolilor se spune că primii creştini răbdau toate prigoanele, li se luau toate avuţiile, erau lipsiţi de drepturi şi de viaţă. Şi acum Domnul a trimis acel pahar, ca să-l bea cei ce locuiesc într-o ţară mare, unde şaptezeci de ani a bântuit o prigoană drăcească. Şi multor milioane de oameni în Rusia orthodoxă le-a fost dat să moară pentru faptul că mărturiseau pe Hristos...

Este cumplit să şi vorbeşti despre formele pe care le ia lepădarea de Hristos în vremurile noastre. Voi ştiţi că unele edituri refuză să ia în primire cărţi duhovniceşti. Şi chiar şi editurile întemeiate cu scopul publicării lor ajung treptat până acolo încât şi la ei cărţile duhovniceşti aparţin ultimei categorii. Teamă îmi este că un astfel de dispreţ al religiei este mai primejdios decât prigoanele drăceşti vădite.

Iar nevoinţa noastră, nevăzută de nimeni, rămâne în toată puterea sa în ochii lui Dumnezeu. Iar noi ar trebui să facem precum ne zice Domnul: vor să-ţi ia cămaşa – dă-le şi haina; vor să munceşti la ei un răstimp – munceşte-le de două ori mai mult; rugaţi-vă pentru cei ce vă înjosesc, rugaţi-vă pentru prigonitori, rugaţi-vă pentru toţi cei ce fac răul împotriva voastră. Iar atunci, zice Domnul, iubindu-vă vrăjmaşii, şi voi vă veţi face fii Tatălui Celui Preaînalt.

Vedeţi acum structura vieţii duhovniceşti, şi păziţi-o în cugetul vostru. Poţi vorbi despre ea la nesfârşit, căci este Nefăcuta Lumină în răsfrângerile sale pământeşti. Este desăvârşirea care se exprimă în îndeletnicirile cele mai mărunte şi neînsemnate. Astfel ne pregătim a ne sui pe Golgotha cu Hristos, pentru ca apoi să şi înviem cu El, după cuvântul lui Ioan Damaskin: „Răstignitu-m-am cu Tine ieri, astăzi mă învii cu Tine în slava Invierii“.

Astăzi mica noastră convorbire ne este dragă prin faptul că s-a legat pe de-antregul de Hristos. Iar voi păstraţi această moştenire – dragostea noastră pentru Hristos, pentru că nu este ceva mai mare în toată fiinţarea cosmică. Nu este nimic mai sfânt, mai înţelept, mai minunat contemplării, decât Hristos.

Să vă păzească Domnul, dragii mei.

Şi să înnoiţi în voi acest foc al iubirii pentru Hristos.

Arhimandritul Sofronie,

Cuvantari duhovnicesti, vol. II, Editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2008

19 Octombrie 2015

Vizualizari: 436

Voteaza:

Cuvantari duhovnicesti 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE