Deosebirea intre mustrare si osandire

Deosebirea intre mustrare si osandire Mareste imaginea.

Astăzi o mulţime de creştini nu fac deosebirea între mustrare şi osândire. Ei socotesc şi una, şi cealaltă ca pe un lucru pozitiv, dacă se săvârşeşte în numele adevărului şi al dreptăţii. La aceasta poate să ajute adesea, prin comparaţie, identificarea osândirii cu darea în vileag. Insă, şi de ar fi limpede la chip, o asemenea identificare este de neîngăduit. Ea este în contradicţie cu Evanghelia şi cu legile vieţii duhovniceşti.

Fericitul Teofilact scrie: „Domnul opreşte să osândim (vezi Mt. 7, 1), dar nu să spunem lucrurilor pe nume (vezi Mt. l8, l5), căci a spune lucrurilor pe nume aduce folos, dar osândirea este ofensatoare şi înjositoare, mai cu seamă în cazul în care cineva încărcat el însuşi cu grele păcate huleşte pe alţii şi-i osândeşte pe aceia care au mult mai puţine păcate".

Ce este în fapt mustrarea şi ce este osândirea?

A mustra înseamnă îndreptarea frăţească a atenţiei aproapelui asupra unora din păcatele lui şi purtarea de grijă iubitoare pentru îndreptarea sa. însă osândirea este căutarea plină de răutate a unui motiv de a necinsti pe aproapele şi batjocorirea răutăcioasă a slăbiciunilor lui. Acela care mustră cu dragoste pe aproapele său duce el însuşi cu stăruinţă o viaţă virtuoasă şi năzuieşte să întoarcă spre aceasta şi pe fratele său care greşeşte. Dar cel ce osândeşte ca judecător, care a rupt-o cu virtutea, împins de diavolul, se străduieşte ca şi pe altul să-l îndepărteze de aceasta. Hristos a oprit osândirea prin cuvintele: Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi! (Mt. 7,1) şi în acelaşi timp a îngăduit şi chiar a dispus mustrarea frăţească, spunând: De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur! (Mt. 18,15).

Prin urmare, osândirea este interzisă, fiind o manifestare păcătoasă, o critică plină de mânie, ce se naşte adesea din răutate şi din ură, adesea din tainică vrajbă şi pizmă, adesea din mândrie ori din orgoliul rănit. In timpul unei asemenea critici, inima plină de păcat a celui ce osândeşte încearcă o oarecare dulceaţă satanică foarte fină din necin-stirea aproapelui.

Mustrarea frăţească nu are nimic în comun însă cu asemenea josnice simţăminte. Aceasta nu năzuieşte să necăjească pe aproapele, nici cu răutate să-l demaşte înaintea altora, cu scopul de a-i împinge şi pe aceia să-l osândească. Creştinul care dojeneşte simte o durere datorită faptului că relaţiile au ajuns rele între el şi aproapele. Lui îi pare rău că aproapele lui a greşit împotriva lui şi că a păcătuit faţă de propriul lui suflet. De aceea, caută motiv ca să-l câştige şi are o singură dorinţă: ca el să iasă din acel păcat.

Cei care pun semnul egalităţii între osândire şi mustrare II arată pe Hristos ca şi cum S-ar contrazice pe Sine însuşi de vreme ce, după ei, face din două lucruri unul singur, deşi El pe unul l-a oprit, iar pe celălalt l-a îngăduit. Dar Hristos nu Se contrazice. Mântuitorul opreşte osândirea, pentru că aceasta este păcat şi naşte multe alte păcate. însă El încurajează mustrarea frăţească, pentru că, făcută în duhul evanghelic al dragostei, cu tact şi cu înţelepciune, ea poate să curme drumul păcatelor şi să ajute la desăvârşirea fratelui care a primit mustrarea.

Osândirea şi mustrarea frăţească sunt două lucruri diametral opuse. Mustrarea frăţească are loc între patru ochi, pentru ca cel ce mustră să cruţe bunul nume al fratelui său. Dar cel ce osândeşte povesteşte şi la alţii păcatele aproapelui său şi întru toate caută să-l necinstească. Mustrarea se face pe faţă, iar osândirea de obicei când persoana nu este de faţă. Mustrarea frăţească este însoţită întotdeauna de o deosebită grijă şi delicateţe,de modestie şi de bună intenţie. Iar osândirea aproape întotdeauna este plină de mândrie, grosolană, sarcastică şi brutală. La mustrare dăm dovadă de dragoste, iar la osândire - de ură. Mustrarea urmăreşte să câştige inima celuilalt, în timp ce osândirea jigneşte, respinge, răneşte. Mustrarea caută un motiv ca să ajute fratelui să iasă din mocirla păcatului. Osândirea însă cu răutate îl apasă, ca să se afunde şi mai mult în mocirlă.

Iată pentru ce Mântuitorul nostru a oprit cu asprime aceste manifestări diavoleşti ale osândirii, îndemnând în acelaşi timp la mustrarea cea plină de iubire. Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţii - spune El şi continuă: Căci cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi vi se va măsura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău, şi iată, bârna este în ochiul tău?

Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea (vei fi în stare) să scoţi paiul din ochiul fratelui tău! (Mt. 7,1-5).

Ce vrea să spună Domnul prin aceste cuvinte înălţătoare? Ce înseamnă bârna şi ce este paiul? Bârna din ochiul tău sunt propriile tale păcate mari, printre care, fără discuţie, este şi marele păcat al mândrei osândiri. Iar paiul din ochiul fratelui tău sunt păcatele lui. Indiferent de cum sunt ele - dacă sunt uşoare ori grele -, ţie ţi s-a poruncit să iei aminte la ele ca la un pai, în comparaţie cu propriile tale nelegiuiri şi mai cu seamă în comparaţie cu păcatul cel îndrăgit de tine - osândirea.

Unii pot să se împotrivească la aceste judecăţi şi cu iritare să replice: „Cum să nu-l osândesc pe acel ticălos? El săvârşeşte atâtea şi atâtea mârşăvii!" Iar alţii vor spune: „Poate oare osândirea să fie socotită ca păcat mai mare decât păcatul uciderii de pildă, de vreme ce eu, condus de simţăminte morale, osândesc?"

Aici este problema, căci învăţătorul nostru Ceresc ne învaţă să luăm aminte la păcatul nostru (osândirea) ca la un păcat mai mare decât păcatele tuturor celor păcătoşi, indiferent de starea lor păcătoasă obiectivă. Simţământul nostru moral, care aleargă să se tulbure de păcatele străine şi să le judece sub acoperământul unei oarecare râvne după bine, se arată nedesăvârşit. El vede paiul din ochiul străin, însă este nepăsător faţă de bârna din propriul său ochi, adică este orb faţă de starea lui de păcat. Tocmai aceasta lămureşte Mântuitorul prin cuvintele: De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Iată, această nesimţire a stării noastre de păcat şi această neconştientizare a osândirii ca bârnă mărturisesc despre neputinţa simţă-mântului nostru moral de a cântări cu dreptate lucrurile. Noi nu suntem buni să fim judecători. De aceea nu trebuie să osândim! Cel ce osândeşte se afundă şi mai mult în păcat. El îngrămădeşte deasupra celorlalte păcate ale sale păcatul de moarte al osândirii şi se supune celei mai aspre judecăţi dumnezeieşti, după cum este spus: Cu judecata cu care judecaţi veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi vi se va măsura! (Mt. 7, 2).

Ca să ne conducă spre virtute, Hris-tos, Acest Pedagog dumnezeiesc, ne prinde în mrejele propriilor noastre foloase duhovniceşti. E ca şi cum ar spune El: „Oamenii Mei, voi fără tăgadă veţi sta înaintea judecăţii lui Dumnezeu. Oare doriţi să fiţi judecaţi fără milă şi să fiţi osândiţi la veşnicele chinuri? Atunci chiar veţi fi judecaţi fără milă, pentru păcatele omeneşti. însă dacă însetaţi să primiţi dumnezeiasca milă, arătaţi aceeaşi milă către aproapele vostru! Căci cu măsura cu care măsuraţi vi se va măsura. Neîndurarea voastră către alţii se va vărsa asupra capetelor voastre. Căci judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă (Iac. 2,13). De aceea, nu fiţi nemiloşi către voi înşivă, arătând asprime către alţii! Arătaţi bunătate şi îndurare către sufletele voastre prin iertarea păcatelor altora!"

Şi, de fapt, pentru ce trebuie să-i judeci pe semenii tăi pentru păcatele lor? Aceste păcate nu-ţi apasă conştiinţa ta, tu niciodată nu vei răspunde pentru ele. Ele sunt departe de tine, însă propriile tale păcate, care ţi-au încărcat conştiinţa, care ţi-au întinat inima şi au izgonit pe Sfântul Duh din sufletul tău, te vor pierde. Pentru acestea, nimeni altul în afară de tine nu va răspunde înaintea lui Dumnezeu!

Tu doreşti totuşi să-l ajuţi pe fratele tău să scape de paiul din ochiul său? Foarte bine! Cine însă doreşte să atragă atenţia fratelui său, acela trebuie mai întâi să se pregătească pentru acest lucru important şi plăcut lui Dumnezeu, prin curăţirea inimii sale de păcate, prin pocăinţă şi printr-o rugăciune plină de zdrobire, Dumnezeu să-i ajute să fie săvârşită cu dragoste mustrarea la care s-a gândit. Căci cel ce nu se pregăteşte în prealabil, cel ce nu îndepărtează bârna păcatelor sale din ochiul său şi nu se umple cu simţăminte bune, cu dragoste şi milă către fratele care a greşit, acela riscă să prefacă mustrarea în osândire. Şi atunci rezultatele vor fi înfiorătoare, atât pentru cel ce osândeşte, cât şi pentru cel care mustră. Căci propriile noastre păcate necurăţite, această bârnă din ochi, face pe om orb, brutal, rău, lipsit de răbdare - într-un cuvânt nevrednic să se numească vindecător. Şi dacă lucrurile stau astfel, cum va îndrăzni el în orbirea sa să caute în ochiul fratelui său?!...

Tocmai aceasta observăm permanent în viaţă. Unii creştini deprinşi să osândească, în orbirea lor duhovnicească, cred că arată râvnă după legea lui Dumnezeu când aproapele greşeşte. Insă, pentru că ei înşişi sunt plini de păcate, nu reuşesc să înţelepţească plini de pace pe fratele care păcătuieşte. Dorind să-l mustre, în chip nemilos se aruncă împotriva lui şi cu răutate îl amărăsc. Şi rezultă de aici că ei însetează nu numai să-l îndrepte pe fratele lor, cât mai cu seamă să-şi mulţumească patima mâniei lor. O asemenea „înţelepţire" zădărnicind-o, Sfântul Apostol Iacob spune: Mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu (Iac. l, 20). Iar Sfântul Antonie cel Mare învaţă în chip minunat: „Nu trebuie să ne mâniem faţă de cei care ne greşesc, deşi faptele lor ar merita certare... Cei răi trebuie să fie pedepsiţi doar cu binele şi doar cu dreptatea, ci nu ca mulţumire a propriei noastre mânii".

Alţi creştini încep cu cea mai sinceră dorinţă şi cu dragoste să îndrepte pe aproapele lor, însă pe neaşteptate ei sfârşesc mustrarea cu mânie, din pricina rezistenţei întâmpinate. Mustrările lor adesea se transformă în osândire, încep cu bun simţ sfaturile lor către cel ce greşeşte. Insă, îndată ce acela începe să grăiască împotrivă, să se apere, să obiecteze, ei se supără, încep să se enerveze şi continuă mustrarea cu tonul deja ridicat. Cel ce este mustrat ridică de asemenea tonul şi trece repede de la năvalnica îndreptăţire de sine către simţământul insultei, iar din simţământul insultei către mânie. Iar această mânie se transmite celui care îndreaptă. Şi, iată, mustrarea frăţească se preface într-o ceartă aprinsă.

Cum trebuie să procedăm în asemenea cazuri, ca să fugim de păcat? Dacă simţim întru noi iritare, trebuie să curmăm mustrarea, oferindu-i purtării de grijă dumnezeieşti îndreptarea fratelui.

Avva Dorotei scrie: „Când fratele tău ţi se împotriveşte, înfrânează-ţi limba, ca să nu spui nimic cu mânie..., deplânge-l, ca nu cumva diavolul care l-a rănit prin săgeata manierii să-l ia prizonier şi să-l omoare prin pomenirea de rău, ca nu cumva astfel, din neatenţia noastră, să piară sufletul său pentru care a murit Hristos..." Părinţii spun: „Dacă tu, mustrând pe altul, eşti atras de mânie, prin aceasta îţi mulţumeşti propria ta patimă. Dar niciun om înţelept nu-şi dărâmă casa lui, chipurile, ca să înalţe casă aproapelui său". Dacă iritarea dintre voi continuă, sileşte-ţi inima ta să se roage astfel: „Dumnezeule milostive şi iubitorule de oameni..., vino acum şi ajută neputinţei noastre şi precum odinioară ai îmblânzit marea tulburată, astfel şi în acest ceas împacă inimile noastre tulburate, ca să nu ne pierzi şi să ajungem amândoi morţi în păcat..., căci, iată, candelele noastre se sting din pricina puţinului nostru untdelemn!" (adică din pricina îndurării noastre către aproapele - n.n). După această rugăciune, când inima ta se îmblânzeşte, poţi din nou cu înţelepciune şi smerenie, după porunca Apostolului, să mustri, să cerţi, să lecuieşti şi să dai învăţătură fratelui tău (vezi II Tim. 4, 2), ca unui mădular neputincios. Atunci fratele tău, dacă îşi dă seama de milostivirea sa, va primi cu credinţă învăţătura ta, iar tu prin pacea ta îi vei umple de pace şi inima lui."

Osândirea, după cum vedem, nu lecuieşte, ci aduce şi mai mult boală; nu scoate firul de pai, ci însângerează ochiul. Nu îndreaptă pe fratele ce greşeşte, ci îl înrăieşte. Rănit dureros în mândria lui, acesta fierbe, se umple de răutate împotriva celui ce-şi ia rangul de judecător cu de la sine putere şi atâta multă cuprinde inima lui, încât nici nu mai doreşte să-l vadă, nici să-l mai audă.

Sfântul Apostol Pavel dă dreptul la aceasta - spre a mustra pe cei care greşesc - nu tuturora, ci doar oamenilor duhovniceşti, procedând în aceste cazuri cu foarte mare luare-aminte: Fraţilor, - scrie el - chiar de va cădea un om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti indreptaţi-l pe unul ca acesta cu duhul blândeţii, luând seama la tine însuţi, ca să nu cazi şi tu în ispită! (Gal. 6, l). Marele Apostol are dreptate pe deplin. Căci care va fi folosul dacă dorim să ajutăm altuia să iasă din ispită şi noi înşine cădem într-o şi mai mare ispită?

Osândirea îşi arată starea ei vicioasă prin înrudirea cu cele mai grele păcate posibile: mândria, răutatea, pizma, ura.

Arhim. Serafim Alexiev

Vederea pacatelor noastre. Talcuire la rugaciunea Sfantului Efrem Sirul, Editura Sophia

Cumpara cartea "Vederea pacatelor noastre. Talcuire la rugaciunea Sfantului Efrem Sirul"



 

Pe aceeaşi temă

23 Iulie 2019

Vizualizari: 6571

Voteaza:

Deosebirea intre mustrare si osandire 5.00 / 5 din 4 voturi. 2 review utilizatori.

Cuvinte cheie:

mustrarea osandirea

Comentarii (2)

  • CRISTIAN POPESCUPostat la 2015-07-03 12:12

    Excelent!Ar trebui sa-l citim de trei ori pe zi.Am fi mult mai fericiti.Doamne ajuta-ne!

  • Sorin GeorgescuPostat la 2015-07-01 11:13

    Extraordinar articolul! Desi aveam o idee vaga in a face deosebirea intre mustrare si osandire, nu-mi era atat de limpede si nu identificam distinctia clara intre cele doua. Dupa citirea acestui articol, mi se pare mult mai clar. Cert este ca trebuie sa si aplicam ce suntem invatati si poate sa invatam si pe altii. Pentru ca nu mai putem spune ca nu am stiut, Doamne! De foarte multe ori, m-am lasat dus de propria mandrie (prostie), manie si am osandit pe fratele meu, fara nici o remuscare de moment, mintindu-ma ca o fac pentru o idee nobila si consider ca am gresit cu desavarsire. Multumesc din suflet pentru aceste sfaturi duhovnicesti, care poate ar trebui sa fie prinse intr-un indrumar de sfaturi duhovnicesti cu care sa ne descurcam in viata, ca urmandu-l sa pacatuim cat mai putin. Doamne Ajuta-ne pe noi pacatosii!

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE