Cand in viata noastra de zi cu zi spunem ca ne mustra constiinta, ca ea nu ne ingaduie sa facem cutare sau cutare lucru, sau, dimpotriva, ca ea tace in noi, dam „constiintei" o insemnatate aparte. Si in calea vietii crestine constiinta ocupa un loc de exceptie. Dar ce este, din punctul de vedere al Sfintilor Parinti, constiinta? Sfintii Parinti numeau „constiinta" legea fireasca, pusa de Dumnezeu in inima omului cand l- a facut: „Cand Dumnezeu l-a facut pe om, a sadit in el ceva dumnezeiesc, un fel de gand ce are in sine, asemenea scanteii, atat lumina, cat si caldura; un gand care lumineaza mintea si ii arata ce este bine si ce e rau: aceasta se numeste constinta, iar ea este legea fireasca... Urmand acestei legi, adica constiintei, patriarhii si toti sfintii au placut lui Dumnezeu inainte de legea scrisa."

Asa a fost in vremea petrecerii omului in Rai impreuna cu Dumnezeu. Numai atunci cand s-a vatamat, s-a intunecat legea intiparita in inima omului, a aparut nevoia de Sfanta Scriptura. Asta a fost in vremea lui Moise, cand in mijlocul poporului lui Dumnezeu se raspandise paganatatea si se imputinase credinta. „Insa cand oamenii, prin cadere, au ingropat si au calcat (constiinta), atunci a fost nevoie de legea scrisa, a fos nevoie de sfintii proroci, a fost nevoie de insasi venirea Stapanului nostru Iisus Hristos ca sa dezgroape si sa inalte (constiinta), sa aprinda iarasi prin pazirea sfintelor Lui porunci, acea scanteie ingropata."

La fel si in Noul Testament. La inceput, ucenicii lui Hristos nu aveau lege scrisa, si numai spre sfarsitul vietii lor au scris Evanghelia si epistolele. Unii dintre crestini nu numai ca n-au aflat Legea lui Dumnezeu din Sfanta Scriptura, da nici macar din predania prin viu grai. Domnul insusi le-a descoperit in inima lor, in constiinta lor, Vestea cea Buna. Asa a fost cu Apostolul Pavel, care niciodata nu L-a vazut pe Domnul pe pamant, nu a auzit propovaduirea ucenicilor Lui nemijlociti, Apostolilor Lui, aproape pana la sfarsitul vietii sale, insa, de pe cand era inca fariseu, implinea neabatut toate poruncile constiintei sale - si de aceea i S-a descoperit Domnul. Si despre Maria Egipteanca stim ca ea cunostea Legea lui Dumnezeu fara sa fi citit nici un fel de carti.

Lucrarea lui Hristos a stat in aceea ca El a refacut in om constiinta, a reaprins scanteia calcata in picioare si ingropata. Constiinta este legata in noi nemijlocit de chipul lui Dumnezeu: precum acesta se stricase in noi si avea nevoie sa fie refacut, asa si constiinta. Hristos a venit pe pamant, ne invata Biserica, pentru a reface chipul stramo-sului cazut si totodata a reface, a reaprinde in noi scanteia constiintei.

Gasim aceasta invatatura despre constiinta la toti Sfintii Parinti; si Sfantul nostru Tihon din Zadonsk scrie in cuvantul sau despre constiinta: „Zidindu-l pe om, Dumnezeu a sadit in sufletul lui constiinta, ca prin aceasta sa-l carmuiasca si sa-l povatuiasca ce sa faca si ce nu. Constiinta nu este altceva decat legea fireasca sau naturala, drept care si conglasuieste cu legea dumnezeiasca scrisa: pentru ca ce ne invata legea lui Dumnezeu, aceea ne invata si constiinta." Si daca noi ne dam silinta, treptat se reface si se curateste in noi legea scrisa „nu pe table de piatra, ci pe tablele de carne ale inimii", apropiindu-se tot mai mult de Legea scrisa a lui Dumnezeu. Amandoua aceste legi sunt, la modul ideal, unul si acelasi lucru. Tocmai de aceea Apostolul Pavel si Maria Egipteanca nu aveau nevoie de citirea Sfintei Scripturi.

Legea fireasca se reface in crestini prin botez odata cu chipul lui Dumnezeu, si numai daca omul isi da osteneala pentru asta ea se curateste si se lumineaza tot mai mult de-a lungul vietii, odata cu asemanarea lui Dumnezeu. Fericitul Diadoh aseamana chipul lui Dumnezeu unui desen pe care noi il coloram de-a lungul vietii noastre, apropiindu-ne tot mai mult de Domnul si asemanandu-ne tot mai mult cu El.

Legea fireasca exista insa si la necredinciosi, si la pagani, insa in ei e in aceeasi stare ca si chipul lui Dumnezeu, adica s-a stricat si a cazut. Cu toate astea, daca ei urmeaza constiintei lor - asa schimonosita si pangarita cum este ea, dar totusi pusa ca Lege a lui Dumnezeu in inima lor -, ea ii duce la Dumnezeu. Cand paganii, care nu au lege, din fire fac cele ale legii, acestia, neavand lege, isi sunt lorusi lege, ceea ce arata fapta legii scrisa in inimile lor, prin marturia constiintei lor si prin gandurile lor, care ii invinovatesc sau ii si apara (Rom. 2, 14-l5), spune Apostolul Pavel.

Pentru crestin, in care prin botez se reface chipul lui Dumnezeu si se curateste constiinta, aceasta din urma mai este legata si de ingerul pazitor. Si Ioan Scararul vorbeste astfel despre constiinta: „Constiinta este cuvant si dare in vileag din partea ingerului pazitor celui dat noua la botez." Noi, oamenii, putem intuneca iarasi chipul lui Dumnezeu din noi, insa avem inger pazitor, iar constiinta noastra este cuvantul lui. „Constiinta este cartea fireasca (a poruncilor dumnezeiesti): cel care o citeste in chip lucrator primeste cercarile (experientele) ocrotirii dumnezeiesti", spune Marcu Ascetul. Iata ca tocmai ingerul pazitor este cel ce ne da putinta de a „citi in chip lucrator" cartea legii firesti.

Putem oare avea incredere in constiinta noastra, ne putem oare calauzi in viata dupa poruncile acestui glas, care uneori ne da dreptate, iar alteori ne invinuieste? Da. „Avem destula calauzire - constiinta, si nu este cu putinta ca cineva sa fie lipsit de ajutorul ei", raspunde Ioan Gura de Aur. Daca vrei sa ai totdeauna indrumare mantuitoare de suflet, ia aminte la constiinta ta si implineste fara amanare ce iti va insufla ea. Ioan Gura de Aur ne arata ca daca noi, crestinii, am lua aminte la constiinta noastra acum, dupa botez, avand totodata si inger pazitor, am putea sti intotdeauna voia lui Dumnezeu asa cum o stiau primii oameni inainte de cadere. Tine de voia noastra sa ne supunem constiintei ori sa o calcam in picioare si sa o neglijam.

Trebuie sa ne amintim mereu ca in noi traieste constiinta, ca trebuie sa urmarim ca focul acesta sa nu se stinga, ci sa devina tot mai viu. „Iar acum, in stapanirea noastra este fie a o adormi iarasi, fie a o lasa sa se arate in noi si sa ne lumineze daca ne vom supune ei - fiindca atunci cand constiinta noastra ne spune sa facem ceva, iar noi nu facem, ci o calcam in picioare mai departe, atunci o adormim; din pricina greutatii care zace asupra ei, ea nu ne mai poate grai limpede, ci, ca o faclie care straluceste dinapoia unei perdele, incepe sa ne arate mai intunecat lucrurile. Si precum in apa tulburata de mult namol nimeni nu-si poate cunoaste chipul, nici noi, dupa ce calcam legea lui Dumnezeu, nu mai intelegem ce ne graieste constiinta noastra, incat ni se pare ca ea nici nu mai e in noi.

Totusi, nu este om care sa nu aiba constiinta, pentru ca ea este, precum am zis, ceva dumnezeiesc si nicicand nu piere, ci pururea ne aminteste cele de folos, insa noi nu simtim aceasta, pentru ca, dupa cum s-a spus, nu o bagam in seama, ci o calcam in picioare." Daca constiinta noastra tace sau „ne arata mai intunecat lucrurile", asta nu inseamna ca este proasta ea, pe care Dumnezeu a pus-o in noi. Asta da marturie despre faptul ca noi insine, avand la inceput constiinta curatita, nu ne-am ingrijit ca ea sa ramana curata si plina de vitalitate. Altfel, ar insemna ca nu avem in noi scanteia dumnezeiasca, ar insemna ca si chipul lui Dumnezeu din noi este nedesavarsit, ca in Dumnezeu insusi nu este desavarsire. Stim atat din propria noastra experienta, cat si din literatura lumii, ca fiecare dintre noi, inainte de a savarsi pacatul, faradelegea, aude glasul constiintei care incearca sa-l tina in frau: desi glasul acesta e slab, sfios, el vorbeste totusi, insa noi il respingem, nu vedem si nu vrem sa vedem lumina.

In culori foarte vii descrie lucrul acesta Tihon din Zadonsk: „Astfel Dumnezeu ii graieste si-i striga omului prin constiinta, atunci cand vrea sa faca raul: Intoarce-te, omule! Nu mergi unde trebuie! Fereste-te de rau! (Ps. 33, 14). Crestine! Vrei sa te razbuni pe aproapele tau, sa-l vatami sau, si mai rau, chiar sa il omori? Dumnezeu striga in urma ta: Intoarce-te, omule! Vrei sa curvesti si sa spurci trupul tau? Dumnezeu iti striga: intoarce-te, omule! Vrei sa furi, sa rapesti si sa iei bunul aproapelui tau? Dumnezeu tuna in constiinta ta: intoarce-te, omule! Vrei sa-l inseli si sa-l amagesti pe aproapele tau? Dumnezeu iti striga: intoarce-te, omule! Vrei sa-l clevesti, sa-l osan-desti, sa-l ocarasti si sa-l defaimezi pe aproapele tau? Dumnezeu incearca sa te abata de la asta si zice: intoarce-te, omule!... Si ce iti spune prin constiinta, iti spune si prin sfantul Sau cuvant. Constiinta, care nu greseste, si cuvantul lui Dumnezeu sunt in impreuna-glasuire desavarsita. Ce spune constiinta, tot aceea spune si cuvantul lui Dumnezeu; cuvantul lui Dumnezeu te infraneaza si te abate de la aceleasi lucruri ca si constiinta; pentru ce te mustra constiinta, te mustra si cuvantul lui Dumnezeu... si pentru ce te lauda constiinta, te lauda si cuvantul lui Dumnezeu... Drept aceea, cand constiinta te abate si te infraneaza de la ceva, sa stii ca acesta este glasul lui Dumnezeu, ce striga inlauntrul nostru, abatandu -ne si infranandu-ne de la rau." Cat de cunoscuta ne este imaginea aceasta! Oricine da atentie constiintei sale, care isi cerceteaza macar din cand in cand sufletul, va intari aceste spuse ale Sfantului Parinte.

Nil Sinaitul spune insa ca poate fi in suflet si un alt glas, care ne spune ca totul e bine, ca nu vom pati nimic daca vom face una si alta, care sileste constiinta sa amuteasca - si sfantul ne sfatuieste: „Pe martora lucrurilor tale - constiinta ta - sa n-o trimiti la gandul care dispretuieste caderea si vorbeste despre ea cu graiuri dulci si mestesugite." Cea mai mare fericire a noastra, dar totodata si nefericire, sta in aceea ca avem in noi insine martor si paras al lucrurilor noastre „statornic, dar nu si necurmat", cum zice Ioan Gura de Aur, adica nu ne chinuie in fiecare clipa a vietii noastre, fiindca n-am putea indura asta, insa mustrarea ei tot „scapara" in noi, nelasandu-ne sa adormim. Dupa spusele lui Ioan Gura de Aur, constiinta face asta nu o data, nici de doua ori, ci de multe ori, viata intreaga, si chiar dupa ce a trecut multa vreme nu uita niciodata cele savarsite, ci ne mustra cu tarie si cand savarsim pacatul, si inainte de a-l savarsi, dar mai ales dupa ce-l savarsim. Asadar, constiinta, in primul rand, este un martor ce nu tace, iar in al doilea rand ne mustra, dar nu fara curmare. Asta este, precum spuneam, fericirea si nefericirea noastra. Mustrarea necurmata ne-ar omori, n-am putea incepe o alta viata, una curata si sfanta; iar nefericirea noastra sta in aceea ca atata timp cat auzim mustrarea constiintei inca mai vrem sa facem ceva, dar indata ce se sfarseste ne racim fata de faptuirea crestina. Trebuie sa ramanem insa treji pana la sfarsit. Luarea-aminte fata de propria constiinta trebuie sa fie pentru crestin lucrarea de temelie.

Avem constiinta ca martor care nu tace si mustrator statornic, dar nu si necurmat: avem si dojana si mangaiere, avem tot ce ne trebuie pentru a ne ridica din prapastia pacatului si a merge inainte cu trezvie pe calea dreapta. Trebuie sa ne plecam urechea mereu ca sa auzim daca nu cumva a incetat constiinta sa ne mai mustre, si daca vedem ca asa stau lucrurile, sa cautam pricina acestui fapt, amintindu-ne ca „nu sunt mustrati de constiinta doar cei ce fie ca au ajuns la culmea virtutii, fie ca au cazut in adancul rautatilor". „Trebuie sa luam aminte la noi insine ca sa vedem daca nu cumva a incetat constiinta sa ne mai mustre nu datorita curatiei noastre, ci intrucat este vlaguita."

Si daca nu avem in noi insine acest martor si acest paras, trebuie sa mergem la el sa facem ascultare - sa ascultam poruncile lui si sa nu-l trimitem la gandul „care dispretuieste caderea noastra si vorbeste despre el cu graiuri dulci si mestesugite". Parintele Iosif, Staretul de la Optina, spunea: „Constiinta omului este ca un des-teptator. Daca desteptatorul a sunat si tu, stiind ca trebuie sa mergi la ascultare, te scoli indata, urmarea va fi ca si dupa aceea il vei asculta totdeauna; iar daca nu te vei scula indata, zicand cateva zile in sir: sa mai stau putintel in pat, vei sfarsi prin a adormi si a nu te mai trezi cand suna desteptatorul." Oricine stie ca asa stau lucrurile in ce priveste desteptatorul, dar in privinta con-stiintei parca am sti asta, insa fara a da atentie.

Constiinta noastra nu ne este doar paras, ci si judecator neadormit si nemitarnic, cum zice Ioan Gura de Aur: „Nu, cu adevarat, nu se afla intre oameni nici un judecator atat de neadormit cum este constiinta noastra. Judecatorii din afara pot fi si cumparati cu bani, si inmuiati prin lingusire, mai fac favoruri si de frica; pe langa asta, sunt o multime de alte mijloace care pot stramba dreptatea judecatii lor. Tribunalul constiintei insa nu e supus nici unei inrauriri de felul acesta, ci chiar daca ai da bani, chiar daca ai lingusi, chiar de-ai ameninta sau orice altceva ai face, ea rosteste dreapta hotarare impotriva gandurilor pacatoase, si cel ce a pacatuit se osandeste singur, chiar daca nu l-ar invinui nimeni altcineva." in aceasta privinta, constiinta se afla intr-o situatie de exceptie, pentru ca nimeni nu ne cunoaste asa de bine greselile, nimeni nu ne poate urmari cu atata statornicie ca ea, si totodata avem in noi insine un asemenea strajer. In aceasta privinta, constiinta este ceva nepretuit pentru mantuirea noastra, este o scanteie dumnezeiasca, fara care nu am putea sa ne mantuim. Constiinta ne este judecator nu numai acum - si la infricosata Judecata ea ne va fi cel dintai si cel mai de temut judecator. Acea judecata va fi cumplita tocmai pentru ca nu ne vom mai putea indreptati, nu vom putea spune ca parasul este nedrept.

Sfantul Serghie Meciov

Articol preluat din volumul "Cum sa supravietuim duhovniceste in lumea de astazi", Ed. Sophia

• Sfantul Serghie Meciov
  Publicat in : Vietile sfintilor
• Frica de Dumnezeu - Sfantul Serghie Meciov
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Rugaciunea
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Biserica - Trupul lui Hristos
  Publicat in : Biserica