Despre cuvantul rostit

Despre cuvantul rostit Mareste imaginea.

Cuvântul rostit este una dintre trăsăturile specifice omului; prin intermediul acestuia el îşi exteriorizează sentimentele şi gândurile şi îşi dezvoltă toate puterile spirituale pe care şi le extrage din starea lor potenţială şi le actualizează; pune bazele progresului, dezvoltării şi evoluţiei sale şi ajunge la perfecţiunea prin care se distinge. Cuvântul rostit, primul cuvânt ieşit de pe buzele sale, a marcat definitiv primul capitol al istoriei sale de pe pământ şi a fost primul impuls spre progres, iar abandonarea stadiului în care se afla a însemnat pecetluirea testamentului în care era scris destinul omului pe pământ. Cuvântul oral este mijlocul prin care sufletul se prezintă în lume; este chipul sensibil al sufletului sau trupul ideal al lui. Dezvoltarea cuvântului reprezintă dezvoltarea forţelor sufletului, iar capacitatea cuvântului de a nuanţa este una dintre trăsăturile gradului de desăvârşire a sufletului, deoarece natura cuvântului e asemenea celei a cugetului; aşa cum sunt gândurile şi deciziile lăuntrice [ale omului] tot aşa şi opiniile pe care le exprimă; mai înainte de a fi rostit cuvântul trebuie să se pună mintea în lucrare; când mintea este leneşă, gura rămâne mută, de aceea, înainte de a fi pusă limba în mişcare spre a vorbi cu glas tare, trebuie ca sufletul sau mintea să voiască a-şi da pe faţă gândurile; pentru ca apa să curgă, trebuie mai întâi să existe izvorul din care iese şuvoiul; şi acest izvor e sufletul raţional din care izvorăsc prin mijlocirea minţii şi a capacităţilor ei apele bogate şi nestăvilite ale cuvântului. Sufletul a dat glas primului cuvânt de îndată ce omul şi-a deschis ochii şi şi-a îndreptat privirea spre natura înconjurătoare şi i-a înţeles frumuseţea.

Dat fiind că simţurile îşi fac apariţia odată cu venirea la viaţă, primul cuvânt reprezintă primul act de percepţie a lumii. Sfânta Scriptură, cea mai veche scriere a lumii şi, deşi nu e socotită de cei ce tăgăduiesc Revelaţia dumnezeiască a fi o carte scrisă sub inspiraţia Duhului Sfânt, trebuie considerată drept scrierea cea mai profundă sub aspect filosofic a lumii antice -, afirmă că Dumnezeu, după ce l-a creat pe om, l-a invitat să dea nume animalelor. „Şi a făcut Dumnezeu tot din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului şi le-a adus la Adam, ca să le vadă pe acestea şi să le dea nume; şi tot numele dat de Adam fiecărei fiinţe vii a fost numele care i-a rămas acesteia" (Fac, 2, 19-20). Această opinie primordială a umanităţii referitoare la limba omului reprezintă un argument suficient împotriva celor care îi tăgăduiesc sufletului raţional cuvântul şi socotesc cuvântul rostit nu un mijloc al sufletului raţional inseparabil de acesta, ci drept cauză a lui; ce altceva poate să exprime aducerea animalelor [în faţa lui Adam] şi invitaţia adresată omului, odată cu plăsmuirea sa, de a le vedea şi a da nume tuturor animalelor decât impulsul sufletului raţional de a generaliza, de a judeca şi de a cugeta?

Cum ar fi putut să le dea nume dacă sufletul său n-ar fi avut capacitatea de a înţelege diferenţele specifice şi caracterul propriu fiecărui animal? Cei care nu acceptă adevărul revelat, în acord desăvârşit şi cu raţiunea şi cu necesitatea, sunt datori să respecte modul de a gândi al Antichităţii şi să-i recunoască autoritatea. Dacă omul n-ar fi avut suflet raţional, ar fi fost lipsit de cuvântul rostit şi n-ar fi fost înzestrat cu limba şi cu organele fonoarticulatoare adecvate vorbirii. Animalele plăsmuite fără această capacitate de a vorbi dovedesc şi faptul că sunt lipsite de cuvântul lăuntric. înţelepciunea lui Dumnezeu „le-a făcut pe toate întru înţelepciune" (Ps. 103, 25). Lipsa de mobilitate evolutivă a animalelor şi lipsa cuvântului atestă iraţionalitatea lor; oare între om şi animal nu se cască o prăpastie datorată cuvântului rostit? Iar aceasta nu presupune existenţa unei diferenţe foarte mari între ei?

Carriere, un om foarte înţelept, vorbind despre limba umană afirmă: „Omul a dobândit capacitatea vorbirii care se prezintă ca o consecinţă firească a raţionalităţii sale; trupul lui este înzestrat cu organe fonoarticulatoare; aceste organe reacţionează la fel ca sistemul nervos, odată cu punerea în mişcare a nervilor, ca urmare a stimulilor generaţi de impresiile venite din afară. în procesul gândirii omul urmează aceeaşi lege a raţiunii pe care o urmează şi în decursul dezvoltării limbii. Acest fapt nu reprezintă o descoperire, ci un dar al firii sale. Iar relaţia dintre puterea spirituală a limbii şi organul fizic presupune înainte de toate un Principiu mai înalt, care se află dincolo de raţiunea de a fi a ambelor realităţi, pe care le-a şi plăsmuit în mod adecvat. Aşadar, puterea spirituală a limbii şi legea după care aceasta se dezvoltă sunt creaţia lui Dumnezeu. Ceea ce noi am numit dar al firii trebuie considerat exclusiv lucrare a unei înţelepciuni cu conştiinţă de sine, şi nu rod al întâmplării. Insă acest dar e totodată şi o problemă. Conceptul de limbă este un produs divin, dar realizarea şi dezvoltarea lui, o lucrare a omului."

Referindu-se la faptul că ceea ce distinge omul de animal e mai degrabă cuvântul şi nu înfăţişarea sa, Buffon, acest important om de ştiinţă, afirmă: „Dacă cineva ar trebui să judece numai din perspectiva formei, maimuţa ar putea fi socotită un soi de om. Creatorul nu a voit să plăsmuiască trupul primordial al omului în chip absolut diferit de cel al animalelor; a inclus forma acestuia ca şi a tuturor celorlalte animale într-un model general. Dându-i o formă asemănătoare celei a maimuţei, a suflat asupra trupului acestuia suflarea Sa dumnezeiască; dacă i-ar fi făcut această favoare nu maimuţei, ci celui mai nedesăvârşit dintre animale, specia aceasta din urmă ar fi ajuns comparabilă cu omul. Vivificat de Duhul, ar fi ajuns să se ridice deasupra celorlalte, să gândească, să vorbească. Prin urmare, orice asemănare ar putea exista între hotentoţi şi maimuţe, elementul care îi separă e uriaş; pentru că omul este înzestrat lăuntric cu raţiunea, iar în afară poartă podoaba cuvântului rostit."

Aşadar, cuvântul rostit este cel care atestă existenţa cuvântului lăuntric caracteristic sufletului raţional, ale cărui puteri le vom cerceta prin compararea cu activitatea animalelor, aşa încât se va demonstra foarte elocvent care e prăpastia ce separă omul de animal.

SFÂNTUL NECTARIE DIN EGHINA
PORTRET AL OMULUI, EDITURA SOPHIA

Cumpara cartea "Portret al omului"

.

17 Iunie 2015

Vizualizari: 504

Voteaza:

Despre cuvantul rostit 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE