Despre dragostea dumnezeiasca

Despre dragostea dumnezeiasca Mareste imaginea.

Stareţul Iosif, către sfârşitul „Trâmbiţei celei cu zece glasuri şi de Dumnezeu mişcată", pe care a scris-o pentru isihaşti, explică că „alta este porunca Dragostei săvârşită prin faptele bune, din iubire pentru fraţi, şi altceva este lucrarea dumnezeieştii Dragoste", pe care o dobândesc numai cei desăvârşiţi. In continuare descoperă chipul urcuşului tainic, prin care a dobândit el însuşi dumnezeiasca dragoste:

„Atunci când vom umbla în simplitatea inimii noastre, când vom păzi poruncile împreună cu orice fel de asceză, când vom cere cu umilinţă, cu lacrimi, cu răbdare, cu stăruinţă şi cu durere, când vom păzi bine oile lui Ietro ca Moise", adică cugetările, amintirile şi mişcările duhovniceşti ale minţii, în arşiţa zilei şi în gerul nopţii neîncetatelor prefaceri şi războaie ale ispitelor, când în silinţa şi smerenia noastră ne vom zdrobi cu inima, în urma primirii în parte a altor harisme ale lui Dumnezeu, numai atunci ne vom învrednici şi de vederea lui Dumnezeu şi a rugului, aprins în inimile noastre de focul dumnezeieştii Dragoste, care arde şi nu se mistuieşte.

Şi apropiindu-ne de ea prin Rugăciunea minţii, vom auzi glasul dumnezeiesc în taina dumnezeieştii cunoaşteri, care ne spune: «Dezleagă-ţi încălţămintele picioarelor tale!». Adică dezleagă de la tine orice voie proprie şi orice grijă a veacului acestuia şi supune-te Duhului celui Sfânt şi Voinţei celei dumnezeieşti a Acestuia, pentru că «locul pe care stai tu este sfânt». Iar după ce se va dezlega de toate, atunci va primi să poarte grijă de popor şi va pricinui răni lui Faraon, adică va primi discernământul şi stăpânirea dumnezeieştilor harisme, precum şi biruinţa împotriva demonilor, iar apoi va primi legile dumnezeieşti, nu pe plăci de piatră, aşa cum le-a primit Moise, care se sparg şi se strică, ci întipărite în inimile noastre; şi nu numai zece porunci, ci atâta cât cuprinde mintea, cunoaşterea şi firea.

Atunci cu îndrăzneală intră înlăuntrul catapetesmei şi al norului dumnezeiesc al dragostei, coborât în chip de foc şi, devenind şi el în întregime foc şi nemaiputându-se stăpâni, dumnezeiasca putere a Dragostei strigă către Izvorul Dragostei prin mijlocirea buzelor omeneşti: «Cine va putea să mă despartă de dulcea Ta dragoste, Iisuse?».

Mai mult decât atât, atunci când suflă adierea (Duhului) «fie în trup, fie în afară de trup, Dumnezeu ştie», aceasta o ştie numai cel care a cunoscut că a devenit în întregime foc şi împreună cu focul varsă şi lacrimi de dragoste şi, plin de uimire, strigă: «încetează, dulce Dragoste, valurile Harului Tău, căci legăturile mădularelor mele mi s-au desfăcut!».

Şi spunând acestea şi respirând aerul Duhului împreună cu contemplarea Lui şi cu negrăita mireasmă, simţurile încetează, iar puterea trupească nelucrând, este luat rob în întregime, cu tăcerea fiind legat. Şi privind, se minunează de nesfârşita bogăţie a Slavei lui Dumnezeu, până ce trece întunericul şi rămâne ca unul afară de sine, minunându-se şi, ca unul ameţit de vin, nespunând nimic".

După ce Stareţul Iosif a dobândit în inima sa izvorul nesecat al dragostei, ca unul ce era văzător de Dumnezeu, izvora dragoste din belşug pentru toţi cei din jurul său şi din toată lumea. De aceea ne spunea că celui care se roagă „în duh şi adevăr" i se dăruieşte dragostea în Hristos pentru aproapele. Din multa sa dragoste era gata oricând să sufere pentru ceilalţi. De aceea le spunea uneori ucenicilor săi: „Să dau eu răspuns înaintea lui Hristos pentru păcatele tale! Să dau eu răspuns!". Desigur, nu avea să dea el răspuns, dar dragostea lui nemărginită îl făcea să rostească chiar şi aceste cuvinte.

Dragostea sa cea nesecată pentru aproapele se arăta şi în compătimirea faţă de cei nefericiţi. Un oarecare monah, care l-a cunoscut pe Stareţ cu puţin înainte de fericitul său sfârşit, ne-a povestit că şi-a dat seama de sfinţenia Stareţului din dragostea sa faţă de aproapele. A fost impresionat mai ales de următoarea întâmplare, pe care el însuşi a văzut-o: „Din Sithonia, peninsulă învecinată cu Sfântul Munte, a venit cineva la Stareţ cu cincizeci de ouă. Sărmanul!, era foarte sărac. A venit ca să le dea Stareţului şi să ia pe ele bani. Gândiţi-vă în ce sărăcie se afla de făcuse atâta drum pentru a vinde cincizeci de ouă!

Chilia Stareţului se afla la înălţime, printre stânci, iar când acesta a urcat pe cărare, a căzut şi i s-au spart toate ouăle. A ajuns până la uşa Stareţului, însă noi tocmai terminasem de mâncat şi mergeam să ne odihnim, pentru a ne putea face privegherea. Bătrânii se duseseră şi ei să se odihnească, însă acela bătea în poartă fără să se oprească. Atunci Stareţul îi spune bătrânului Arsenie:

- Nu te duci să vezi cine bate cu atâta stăruinţă?

- Bine, Gheronda, dar aceasta este o oră potrivită ca să văd cine bate la poartă?

Aşa cum se ştie, Stareţul Iosif nu deschidea cu uşurinţă la o astfel de oră. In mod ciudat însă acum îi spune părintelui Arsenie:

- Mergi şi vezi cine este!

Părintele Arsenie s-a dus la poartă şi acolo l-a găsit pe săracul acela plângând, iar ouăle, toate sparte şi împrăştiate pe jos.

- Adu-l aici!, îi spuse Stareţul. Adu-l aici pe om!

- Şi ce să facem cu ouăle aşa cum sunt? Atunci Stareţul, luând ouăle, îl întreabă pe sărac:

- Cât fac ouăle, fiul meu? Hai, vino şi ia banii aceştia! Mergi cu bine!

Cu siguranţă că Stareţul înţelesese într-un chip duhovnicesc sărăcia acestui om şi inima sa sensibilă nu a suferit să-l lase să plece întristat. însă cu ouăle, ce s-a întâmplat? Cumpătat cum era, Stareţul a luat ouăle, le-a curăţat de coji, le-a gătit a doua zi şi le-am mâncat".

Dragostea Stareţului depăşea măsurile obişnuite ale experienţei noastre zilnice. Duhul său nu era limitat de spaţiu, de timp şi de oameni, ci cu ajutorul Harului lui Dumnezeu, îmbrăţişa şi cuprindea întreaga zidire.

De multe ori îl vedeam că se adâncea întru sine şi din expresia schimbată a chipului său îţi dădeai seama că se află altundeva. Uneori, când îl vedeam că suspina uşor şi că se neliniştea, îl întrebam ce se întâmplă. Atunci el ne răspundea cu durere:

- Fiilor, cineva suferă. Alteori ne spunea:

- Cutare suferă şi cere ajutor.

Şi într-adevăr, după puţine zile Stareţul primea scrisoare de la acea persoană în care îi cerea să facă rugăciune. Alteori, când îl înştiinţam despre vreo nenorocire pe care o aflam sau pe care o vedeam la cineva, plângea. Iar atunci când cineva ne făcea vreo binefacere, nu o uita niciodată, ci căuta chipuri şi prilejuri ca să-i răsplătească, dacă putea, cu ceva mai mult. Dar întotdeauna întregea milostenia cu rugăciunea. Se ruga cu lacrimi ore întregi pentru toată lumea şi mai ales pentru persoanele cunoscute care îi cereau să se roage pentru ele.

O altă manifestare a dragostei sale către aproapele era râvna sa de a-i zidi sufleteşte pe toţi cei care îi cereau sfaturile sale cele luminate de Dumnezeu, fie personal, fie prin scrisori. Stareţul a căutat cu toată puterea sa Harul. în felul acesta s-a îmbogăţit duhovniceşte şi de aceea înseta să transmită şi altora această bogăţie duhovnicească. Când ne vorbea despre dumnezeiescul Har, o făcea cu atâta uşurinţă şi ne dădea atât de multe amănunte despre diferitele lui lucrări şi stadii, aşa cum ar vorbi un meşter despre meseria sa. Ne dădeam seama că aceste învăţături erau izvorâte din marea sa experienţă. De aceea şi avea puterea să ni le pună la inimă împreună cu simţământul că şi noi am suferit o schimbare binefăcătoare. Căci există o mare diferenţă între cel care învaţă din cele citite şi cel care, „pătimind, a învăţat şi, învăţându-se pe sine însuşi, învaţă şi pe alţii".

Prin întreaga sa fiinţă sfinţită şi harismatică Stareţul ne îndemna să căutăm şi noi, prin toate nevoinţele noastre monahiceşti, să se sălăşluiască dumnezeiescul Har în inima noastră şi să ne nevoim să-l păstrăm, căci numai cu ajutorul dumnezeiescului Har vom reuşi să ne izbăvim de omul cel vechi, de omul păcatului.
Ne mai învăţa că, dacă nu aflăm Harul, atunci să socotim că am eşuat în viaţa monahală, fiindcă celelalte fapte bune sunt forme pe care le fac şi ceilalţi creştini. Şi ne tâlcuia ceea ce spune Hristos: „dacă nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât cea a cărturarilor şi a fariseilor...". Dreptatea cărturarilor şi a fariseilor, spunea el, sunt forma şi faptele exterioare. Pentru a prisosi, aşadar, dreptatea noastră, trebuie să ne străduim ca, prin Rugăciunea minţii şi prin viaţa noastră ascetică, să dobândim Harul dumnezeiesc.

Stareţul ne spunea:

„Nu se cere atât de multă osteneală în a dobândi Harul lui Dumnezeu, pe cât se cere pentru a-l redobândi după retragerea lui din pricina trândăviei sau a mândriei omului. De aceea, sunt mulţi nevoitori care l-au aflat, dar puţini sunt cei care au reuşit să-l păstreze, după ce l-au pierdut de-a lungul vieţii lor".

Şi continua:

„Este ceva atât de înfricoşător retragerea Harului, încât, atunci când povestesc, mă cutremur, fiindcă am fost încercat foarte aspru, deoarece eu nu am avut un duhovnic încercat căruia să-i cer sfatul. Şi dacă este să găsiţi şi voi Harul dumnezeiesc şi apoi să-l pierdeţi, mă rog ca mai bine să nu-l aflaţi niciodată. Atât de aspră este lupta. De aceea, doresc ca Dumnezeu să vă dea mai degrabă experienţă, decât Har. Căci experienţa aduce multe haruri şi este un dar pe care Dumnezeu nu-l mai ia înapoi, pe când dăruirea Harului înainte de vreme nu aduce nici o experienţă".

Motivul principal pentru care accentua atât de mult pe dobândirea Harului era că numai acesta poate aduce dragostea lui Dumnezeu, care este adevăratul nostru scop. Dându-ne foarte multe amănunte, ne demonstra că nu există ceva mai vrednic decât a se îndeletnici cineva cu dragostea lui Dumnezeu. Toate celelalte sunt deşertăciune în comparaţie cu ea. Scopul şi centrul vieţii creştineşti este dragostea lui Dumnezeu.

Arhim. Efrem Filotheul

Staretul meu Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos

Cumpara cartea "Staretul meu Iosif Isihastul"

29 Februarie 2016

Vizualizari: 878

Voteaza:

Despre dragostea dumnezeiasca 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE